Apocalipsa după Ceaușescu

Capitolul 1

O MIE DE CÃRÞI

Brașov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 21.00

Problema care mă frământa în seara în care a început totul era simplă: eram pensionar de două luni când am observat că, deși dispuneam acum de tot timpul din lume, nu puteam citi mai mult de o carte pe săptămână pentru ca lectura să rămână ceea ce trebuie să fie, adică o delectare intelectuală, și să nu se transforme într-o corvoadă. Din păcate, în ultimii ani, învățământul se complicase atât de mult și în mod atât de inutil, încât îmi consumase aproape tot timpul pe care se presupunea că ar fi trebuit să-l am liber, astfel că rămăsesem nepermis de mult în urmă cu lectura, care era, dacă nu scopul meu în viață, în mod sigur ocupația mea preferată. Mai mult din banii pe care mi-i trimiteau cei doi copii plecați în străinătate – unul în Canada și celălalt în Anglia – decât din salariul modest de profesor, reușeam să cumpăr toate cărțile care mi se păreau interesante, cu speranța că după ieșirea la pensie le voi citi într-un ritm accelerat.
Totuși, nu reușeam să citesc mai mult de una pe săptămână și aveam peste o mie de cărți necitite! Era grav. După părerea mea, era foarte grav.
Chiar a doua zi după ce am primit decizia de pensionare, am făcut o selecție riguroasă printre cărți: tot ce-am reușit a fost să le împing pe unele mai în spate în bibliotecă, iar pe altele să le așez mai în față, dar dintre cele cumpărate de-a lungul timpului nu a fost nici măcar una la care să pot renunța cu inima împăcată. Fiecare mi se părea că are ceva care mă incita și care mă făcuse s-o cumpăr după ce citisem cele câteva rânduri de prezentare de pe supracopertă.
După cum am spus, problema era simplă, dar fără o rezolvare rezonabilă: aveam 65 de ani, iar tatăl meu murise împăcat cu el și cu lumea la 75 de ani. Dacă tot atât se presupunea că voi trăi și eu, mai avem vreo zece ani de viață, adică 120 de luni, și cum citeam DOAR patru cărți pe lună, asta înseamnă că aș fi izbutit să citesc numai 480 de volume din totalul de o mie care mă aștepta. Urâtă treabă! Poate că aș fi reușit să mai câștig un an, doi de viață, devenind vegetarian și renunțând la dulciuri și la cele două, trei pahare de gin pe care le beam săptămânal. Sport nu făceam pentru că eram destul de leneș și-apoi, dacă aș fi făcut sport, ar fi trebuit să renunț la timpul dedicat lecturii. Aș fi câștigat astfel poate un an, doi, dar în loc să-i folosesc citind, ar fi trebuit să-i petrec alergând prin parcuri cu haite de câini fugărindu-mă întărâtați, oprindu-mă din zece în zece minute să le explic polițiștilor comunitari că nu, nu fusesem jefuit și că în mod sigur nici nu voiam să jefuiesc pe cineva. În orașul nostru, oricât de cosmopolit părea la prima vedere, alergatul nu reprezenta în mod sigur o soluție pentru prelungirea vieții.
— Te rezolv eu, mi-a spus într-o seară Virgil, singurul prieten care mă mai vizita în ultimul timp. Îți fac eu rost de zece ani, deși ar fi mai simplu să citești opt cărți pe lună în loc de patru și să nu te mai plângi peste tot de asta. Până și tanti Maria, de la aprozarul de la parterul blocului, îți plângea ieri de milă, în timp ce-mi cântărea roșiile. Oprește-te, că te rezolv!
Nu știam prea bine ce fel de inginer fusese el, bănuiam că ceva cu șuruburi și roți dințate, pentru că mereu avea așa ceva prin sertarele de acasă, așa că mi-am permis să-l persiflez:
— Bănuiesc că o să-mi faci la strung vreo zece ani noi. Te rog, să fie, dacă se poate, din oțel inox, să nu se uzeze prea repede…
— Auzi la el… oțel inox, a aflat și botanistu’ lu’ pește de oțel inox!
Deși fusesem profesor de istorie, predasem sporadic și biologia, atunci când se ivise ocazia, pentru că în tinerețe făcusem vreo trei facultăți, poate doar din dorința de a amâna maturizarea – lucru complet de neînțeles pentru Virgil.
Cum discuția avea loc la mine în apartament, în fața celor o mie de cărți necitite, m-a privit urât și a plecat trântind ușa. Nu era prima dată când nu-mi suporta ironiile, așa că nu prea l-am băgat în seamă, deși, Doamne, ce bine ar fi fost să-i ascult sugestiile și să citesc opt cărți pe lună, în loc de patru…
Virgil era un inginer mecanic, pensionar ca și mine, pe care-l cunoșteam încă din liceu. Fusese destul de respectat în oraș, predase într-o vreme și unele cursuri pe la facultate, apoi se lăsase păgubaș pe motiv că avea studenți prea proști: „Ãștia vor un carton, nu vor să învețe!” Era înalt, slab și nu prea ținea la etichetă, pentru că umbla destul de ponosit îmbrăcat și aproape tot timpul nebărbierit. Dintotdeauna fusese cam ciudat, dar acum vreo doi ani, într-o seară, după ce se amestecase într-o ceartă dintre câțiva tineri, mi s-a părut că a luat-o razna rău de tot. Până au sosit Poliția și Salvarea, pe trotuar, cu capul spart și cu un picior rupt, mai era doar Virgil, care vorbea singur despre tensori și formule imbricate. Nu înțelegea nimeni ce spunea și, din cauza înfățișării, la început polițiștii l-au confundat cu un om al străzii. Abia la spital s-au lămurit cine este și l-au internat. După câteva luni petrecute acolo, când și-a făcut ieșirea, a apărut la ușa mea – palid și mai slab ca de obicei.
— Să știi că văd sunete și aud tensori…
— Ce-s ăia tensori? l-am întrebat, dar el, în loc să îmi răspundă, a început să se plimbe șchiopătând prin casă.
Avea un baston din lemn de mahon, cu o măciulie metalică la capăt, de care făcea mare paradă, și aveam impresia că-și accentuează în mod intenționat șchiopătatul, pentru a semăna mai mult cu doctorul House, eroul lui de film preferat.
— Nu contează, a spus, o să-ți explic eu cândva.
Nu mi-a mai dat niciodată explicația și adevărul este că nici n-o așteptam cu cine știe ce interes, dar, după ce m-am plâns tuturor cunoscuților că aș mai avea nevoie de încă zece ani de viață ca să pot citi toate cărțile rămase nelecturate, dintre toți prietenii mei el a părut a fi singurul care să ia problema în serios – spre deosebire de mine, care nu vedeam cum un inginer ar putea rezolva o astfel de problemă chiar dacă auzea tensori și vedea sunete. După cum am spus, îl suspectam că face toate astea pentru a părea mai interesant, deși, la cât de bine ne cunoșteam, nu era cazul să încerce astfel de trucuri cu mine. Adevărul este că putea fi tare copilăros uneori. Într-o seară, târziu, a apărut la ușa mea și a bubuit cu bastonul în ea până i-a trezit pe toți vecinii de pe palier. Tocmai mă culcasem și, până m-am trezit, până mi-am luat halatul pe mine și i-am deschis, deja încropise un pui de ceartă cu un vecin mai sensibil. Cred că numai bastonul solid de abanos, cu măciulia zdravănă de metal în cap, pe care-l agita ostentativ, a aplanat cearta.
— Mai vorbim noi, i-a aruncat el în fugă vecinului, apoi a năvălit în apartament fluturând în mână o carte pe care-a trântit-o provocator pe măsuța din sufragerie. Uite, aici! Să nu te mai plângi că n-am grijă de tine: „Mitul longevității sau Cum să trăim două sute de ani” de Lucian Boia…
S-a aruncat mândru într-un fotoliu, și-a turnat o porție generoasă din sticla de gin de pe masă și m-a privit încântat, ca un copil care vine acasă de la școală cu prima lui notă de zece.
Urma să-l dezamăgesc: privindu-l în ochi ca un șarpe care își hipnotizează prada, m-am apropiat cu spatele de rafturile cu cărți și am început să le pipăi pe rând: aveam pretenția că o carte – odată citită – puteam s-o găsesc oricând, în cel mult un minut. N-a durat chiar atât și am scos exemplarul meu, care, spre deosebire de al lui, era ferfenițit de atâta lectură și cu zeci de semne de carte puse în el.
— Ai și tu cartea? m-a întrebat el, dezamăgit, și a dat ginul pe gât. Credeam că-ți fac o surpriză și-ți rezolv și obsesia aia a ta, cu zece ani în plus. Sunt o mulțime de metode prin care poți să prelungești viața, a spus el și și-a mai pus o porție generoasă de gin. Apă tonică nu ai? E cam sec așa…
Am adus din frigider o sticlă de apă tonică, apoi m-am așezat pe celălalt fotoliu, cu cartea în mână, și am deschis-o la întâmplare.
— Uite aici, Virgile… una dintre metodele prin care poți să-ți prelungești viața ar fi să consumi mult iaurt bulgăresc, întrucât ciobanii din Bulgaria, care consumă cu predilecție iaurt, sunt majoritatea centenari. Acest iaurt, numit în mod curent chefir, este recomandat de doctorul Ilia Mencinkov, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1908. Problema este că degeaba consumi tone de iaurt dacă nu adopți și stilul de viață al ciobanilor bulgari… care mă îndoiesc că citesc patru cărți pe lună. Iar pe de altă parte, Ilia Mencinkov, după ce a consumat în ultima parte a vieții vagoane de iaurt bulgăresc, a murit la doar 71 de ani!
Am mai dat câteva pagini.
— Uite aici altă alternativă: doctorul Voronin propunea grefarea de testicule de cimpanzei tineri pentru prelungirea vieții și pentru întinerirea bărbaților în vârstă. Un efect secundar era acela că, după câteva luni de relativă tinerețe, subiecții decedau de delirium tremens.
A făcut ochii mari și mi-a luat cartea din mână; a citit pasajul respectiv, apoi a început să chicotească.
— Iote că pe asta n-o citisem, că nu-ți mai aduceam cartea. Va trebui să inventăm altceva, a conchis el și și-a mai turnat o porție generoasă de gin, pe care a dat-o peste cap, apoi a plecat ca un vârtej, așa cum făcea de obicei.
După ce, cu ani în urmă, am divorțat și fosta mea soție s-a recăsătorit cu un pastor baptist tocmai în Australia, iar copiii au plecat și ei care încotro în lume, dintre foștii colegi doar cu Virgil ce mă mai vedeam de două, trei ori pe săptămână. Uneori era prea mult și atât, dar părea că lipsise cu desăvârșire de la lecțiile la care se predase politețea, pentru că nu reacționa în niciun fel când îi dădeam de înțeles că vizita lui se prelungea prea mult.
Din mai multe motive, pentru mine sâmbătă seara era sfântă și o așteptam de fiecare dată cu o plăcere ascunsă. În primul rând, pentru că – nefiind bisericos – duminica puteam dormi până târziu fără grija că întârzii la biserică, spre supărarea prost ascunsă a vecinelor mele, care mi-au depistat până la urmă meteahna, deși probabil că se așteptau să le însoțesc la biserică, pentru că aproape săptămânal ba una, ba alta îmi vorbeau de vârsta când ar trebui să ne împăcăm cu Dumnezeu. „Dar eu nu m-am certat niciodată cu El, ca să fiu nevoit să mă împac!”, încercam să scap cu o glumă, însă nu obțineam decât priviri consternate și dezaprobatoare.
Prin faptul că puteam dormi târziu duminica, reușeam să mă delectez sâmbăta cu lectura până pe la două-trei noaptea. Era un adevărat vertij intelectual: cu o muzică de relaxare dată în surdină, citeam și mai ales reciteam cele mai alese cărți din colecția mea, deloc mică. Din nefericire, cam tot sâmbătă seara își făcea și Virgil apariția și știam că degeaba aș fi încercat să-l alung.
După cum mi se pare că am mai spus, când a început totul, era chiar o astfel de sâmbătă seara și, dacă aș fi bănuit ce urmează, aș fi putut spune mai ferm ca de obicei:
— Du-te, Virgile, acasă! Azi nu vreau să te văd!
În loc de asta, atunci când i-am auzit ciocănitul bastonului în ușă – de când șchiopăta renunțase cu totul să mai folosească soneria –, am alergat să-i deschid, bucuros în sinea mea că tocmai așezasem, în sfârșit, pe două rânduri, cele o mie de cărți necitite și astfel păreau acum ceva mai puține. Și, oricum, el nu mai fusese de câteva săptămâni bune pe la mine…
Când am deschis, a rămas proțăpit în ușă, cu un zâmbet larg pe față, fără să-l intereseze prea mult că probabil era atent studiat prin vizoarele de la ușile de pe palier, ca la fiecare vizită, de altfel.
— Boșorogule, fii fericit! Pune un gin, că tocmai ți-am făcut rost de zece ani în plus de viață.
Acolo, în prag, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe amândoi obrajii, apoi s-a strecurat în apartament către sticla cu gin. Spre uimirea mea, își cumpărase o haină nouă din piele, dar tot nebărbierit era.
Am închis ușa în urma lui și l-am urmat în sufragerie, bombănind:
— Boșorog ești tu! Nu uita că ești mai bătrân decât mine cu o jumătate de an…
Dar nu părea să mă audă.
Cum știa destul de bine rosturile casei, de data asta nu a mai așteptat să-i aduc eu nimic, ci, lăsându-și bastonul sprijinit de fotoliu, a început să se miște ca un titirez prin casă după pahare și apă tonică, pentru că ginul era deja pe masă. În timp ce el turna în pahare, mie mi-a căzut privirea pe baston: ceva mi se părea schimbat la el. A durat destul de mult timp până să-mi dau seama că era vorba de măciulia din capăt. Era mai mare și parcă mai elegantă, mai strălucitoare.
S-a apropiat cu cele două pahare de gin în mână și a văzut la ce mă uitam.
— Argint, a spus el sec și mi-a întins paharul.
Am luat băutura, nu înainte de a cântări bine în mână bastonul: era greu.
— Un kilogram de argint? am întrebat eu și l-am privit lung.
— Un kilogram și jumătate, a precizat el. Am vrut să-l fac din aur, dar mi s-a părut prea ostentativ. Și, la cât sunt de distrat, sunt sigur că mi l-ar fi furat imediat.
Cred că aveam o figură destul de nedumerită, pentru că m-a lămurit sec:
— Am câștigat la loto, dar nu de asta sunt aici.
Ridică paharul să ciocnească cu mine.
— Vreau să toastăm pentru cei zece ani suplimentari de care ți-am făcut rost.
L-am privit bănuitor.
— Să ne înțelegem, am spus apăsat: nu îmi grefez testicule de cimpanzeu, nici nu fac baie în chefir și nici nu mă cațăr pe munți!
— Nici vorbă de așa ceva, s-a ofensat el. De data asta, am studiat foarte bine problema și nu poate să dea greș.
Se tot învârtea cu paharul după mine să ciocnim, dar eu m-am ferit precaut.
— Nu toastez până nu-mi spui despre ce e vorba. Cine știe ce idee nebunească ai iarăși în cap. Spune!
A fost rândul lui să se împotrivească.
— Nu pot să-ți spun. Dar îți dau cuvântul meu că totul va fi bine.
A dat paharul peste cap, fără să mai aștepte să ciocnim.
— Totul va fi bine, a repetat obsesiv, dar am nevoie de ajutorul tău câteva zile…
L-am privit fără să spun nimic: parcă era schimbat și nimic din ce îmi spunea nu-mi inspira încredere. Cum nu-mi inspira încredere nici bastonul cu sfera de argint din capăt sau haina lui din piele. Nu i se potrivea nici una, nici alta. Nu-mi dădeam seama cum, dar era schimbat. Și nu neapărat în bine. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, a pus paharul pe măsuță și s-a apropiat de mine.
— Uite, îți dau cuvântul meu că am găsit o metodă sigură, pur inginerească, prin care poți să-ți prelungești viața cu cel puțin zece ani. Dar pentru asta am nevoie de ajutorul tău. Numai șapte zile! Atât! Ce zici, merită schimbul? Zece ani pentru șapte zile!
— Parcă ai fi Mefisto, Virgile, m-am cutremurat. Trebuie să semnăm vreun pact, ceva?
— Nu, nici vorbă, a hohotit el voios. Doar că trebuie să mergem până la Oradea.
— Ce naiba să căutăm la Oradea? am întrebat, din nou suspicios.
— Cei zece ani ai tăi! Acolo sunt ascunși, a hohotit, însă râsul lui mi se părea puțin forțat.
S-a descheiat la haină și a scos un bilet de tren.
— Uite, am rezervat o cușetă pentru noi doi. Ar fi bine să te grăbești, peste o jumătate de oră pleacă trenul. Și ia și sticla de gin cu tine: o să fie o noapte lungă!
— Virgile, e sâmbătă seara, nu plec nicăieri. Vreau să citesc!
— Nu-ți lua prea multe bagaje, o să cumpărăm de acolo tot ce avem nevoie.
Și-a desfăcut iarăși haina din piele și am văzut că-și pusese o mulțime de buzunare interioare și toate erau pline cu teancuri de bancnote.
— Virgile, să fie clar, nu plec nicăieri.
— Să-ți iei numai vreo carte, două, să ai de citit. Și un slip, că acolo sunt multe ștranduri cu ape termale…
— Virgile, nu plec!



Capitolul 2
SPRE ORADEA

Brașov, sâmbătă, 18 august 2012, ora 23.00

Chiar dacă blocul în care îmi aveam apartamentul era peste drum de gară, tot am făcut vreo zece minute din casă până la peron. Era în toiul verii, iar lumea pleca sau venea în și din concediu. În holul mare al gării ne-am făcut loc cu greu printre munți de bagaje, copii care fugeau în toate părțile și mame care alergau după ei să-i recupereze. Un stol de vrăbii intrate nu știu pe unde pândea de pe balustrada de sus orice mișcare și recupera fără frică fiecare firimitură scăpată pe jos de călători.
Am ajuns la timp totuși, am urcat în vagon iar Virgil, cu nonșalanța unui miliardar american, a plasat o bancnotă în buzunarul însoțitorului de vagon.
— Să nu fim deranjați, te rog! Și să ne bați în ușă, la Oradea, în cazul în care nu ne trezim…
Se vede treaba că bancnota era de valoare destul de mare, pentru că însoțitorul a scos un „Să trăiți!” sonor și, cu ochii la măciulia din argint a bastonului, ne-a deschis larg ușa cușetei.
În ciuda grabei cu care ne făcuserăm bagajele, Virgil nu uitase să mă atenționeze de câteva ori să iau ginul și apa tonică, așa că le-am scos împreună cu paharele aferente din buzunarele laterale ale valizei.
Nu-mi venea încă să cred că mă convinsese atât de ușor, dar adevărul este că, în ultimul timp, îmi pierdusem vacanțele citind și iar citind, în apartamentul meu modest din preajma gării. Nu vedeam niciun motiv să plec undeva, la sute de kilometri de casă, doar pentru a citi, așa că poate în sinea mea recunoșteam că o asemenea existență de huhurez, fie el și cititor împătimit, nu poate să fie prea normală. Înainte să plece trenul, am deschis geamul și m-am uitat spre clădirea gării: era prea înaltă și nu se vedea deloc blocul în care locuiam. În timp ce priveam afară, o buburuză rătăcită a venit de undeva și s-a așezat pe mâna mea.
— Ce mai faci tu, micuță Coccinella? am întrebat în șoaptă, dar Virgil m-a auzit și a început să râdă.
— Ce faci? Acum vorbești cu gâzele?
— Păi, la câte nebunii am făcut în seara asta, ce mai contează încă una, nu?
Am ridicat mâna cu buburuza în aer și ea și-a luat zborul spre oraș. Ultima dată când am ținut una în mână, am observat că petele maronii de pe dosul mâinii mele erau tot șapte, ca și punctele de pe spatele buburuzei. Atunci am conștientizat că alimentația mea este cam prea bogată în lipide și alte lucruri care dau de lucru ficatului. Motiv pentru care și suspectam apariția petelor. Am hotărât urgent să trec pe un regim de cruțare și pe ceaiuri hepatice. Oricum, am reușit ani buni să stopez multiplicarea petelor de pe mână. Altfel, în curând ar fi trebuit să-mi compar numărul de pete cu cele zece linii ale gândacului de Colorado.
În balconul apartamentului meu aveam o adevărată minigrădină botanică și, uneori, printre alte gâze atrase de oaza de verdeață din mijlocul orașului, se găseau și multe buburuze. O clipă, mi-a plăcut să cred că aceea de-acum era una dintre ele și că încerca să-mi trimită un mesaj. Dar ce fel de mesaj? Că pot să plec, că va avea ea grijă de tot în lipsa mea? Puțin probabil. Ba, ținând seama de ce urma să se întâmple, cred că încerca să-mi dea de înțeles că ar fi mai bine să mă întorc la oaza de verdeață din balcon și la cărțile mele. Mare greșeală am făcut că nu am ascultat-o, dacă asta voia cu adevărat să îmi spună!
După ce a pornit trenul, m-am așezat pe una dintre cușete și am luat bastonul lui Virgil în mână. Am început să-i mângâi inconștient măciulia din argint și am simțit o senzație plăcută și reconfortantă, astfel că, fără să-mi dau seama, nu l-am mai lăsat din mână până la Oradea, chiar și după ce am adormit.
Virgil a desfăcut sticla de gin și, după numai două-trei pahare, s-a dovedit că precauția lui fusese utilă: am dormit toată noaptea ca doi prunci scăldați și numai bătăile insistente în ușă, de a doua zi dimineață, ne-au adus la realitate. Îmi aduceam aminte ca prin vis că, după ce golisem sticla, am mai încercat de câteva ori să-l trag de limbă pe Virgil despre ceea ce avea de gând să facă. Ori nu avea nimic clar în cap, ori era hotărât să păstreze până la capăt secretul. Dar, vorba lui: Oradea era plină de ape termale și câteva băi nu puteau să le facă rău unor boșorogi ca noi.



Capitolul 3
PIRATU’

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 8.00

Abia am coborât din tren, că am simțit nevoia să bem înainte de toate o cafea, să ne mai revenim și să ne limpezim gândurile. Virgil nu a vrut să mai pierdem timpul la restaurantul de pe peron, așa că am apelat la automatul din holul gării. Am închis ochii și tocmai savuram gustul cafelei, când un urlet barbar m-a adus la realitate:
— Dom’ inginer! Știam eu că până la urmă ai să vii!
O namilă de om de vreo patruzeci de ani, care părea de-a dreptul fioroasă din cauza bărbii încâlcite, s-a repezit spre Virgil și, fără să țină seama de paharul cu cafea pe care prietenul meu îl avea în mână, l-a strâns năvalnic în brațe. Știind câți bani are Virgil la el, am făcut un pas în spate și am privit circumspect scena, dar omul se pare că era animat de cele mai bune intenții. După ce a scos un șervețel și a început să-l curețe pe Virgil de cafeaua vărsată, s-a întors spre mine, dar eu i-am făcut doar un semn evaziv, ca să mă distanțez; nu prea a avut efect, pentru că omul a întins spre mine o mână cât o lopată.
— Dumneavoastră trebuie să fiți domnu’ profesor… Respectele mele, dom’ profesor, respectele mele, onorat să vă cunosc. Domnu’ inginer mi-a vorbit o mulțime despre dumneavoastră… Zile întregi numai despre dumneavoastră mi-a vorbit. Numai de bine, să știți, numai de bine. Dar m-am luat cu vorba și am uitat să mă prezint: eu sunt Piratu’. Mi se spune așa de pe vremea „răposatului”, când făceam taximetria la negru. Piratam sistemul, cum se zice, și de aici mi se trage porecla de Piratu’!
Omul deborda pur și simplu de energie și a fost puri și simplu dezamăgit când a văzut că singurele noastre bagaje erau o plasă din plastic și geamantanul meu. Părea în stare să care pietre de moară și parcă își dorea așa ceva. L-a luat de mâner și, în mâna lui, geamantanul părea de-a dreptul minuscul. A privit încă o dată în jur, ca să se asigure că nu mai avem și altceva, apoi s-a uitat radios spre Virgil.
— Știu unde mergem, domnu’ inginer… La Băile Felix, Hotel Someș. Așa-i c-am ghicit?
Virgil încuviință numai din cap și porni în urma uriașului. Poate că, dacă nu am fi fost chiar atât de mahmuri, Piratu’ ar fi fost suportabil, dar așa, sincer să fiu, eu, unul, abia așteptam să scăpăm de el, să ajungem undeva într-un loc mai liniștit, unde să-l pot trage de limbă pe Virgil.
Dar abia am pornit, că Virgil a scos un țipăt alarmat:
— Stai așa, oprește!
După o frână demnă de filmele cu urmăriri, Piratu’ a tras pe dreapta.
— Ce s-a întâmplat, domnu’ inginer? Ați uitat ceva în tren?
Virgil a privit lung la măciulia din argint a bastonului, apoi s-a întors spre mine.
— Ce i-ai făcut?
Nu pricepeam ce voia să spună și i-am și zis asta.
— Uite și tu la măciulia asta din argint. Aseară, când am venit la tine, era o sferă perfectă. Și uită-te acum, cum arată!
Am luat iar bastonul în mână și a trebuit să recunosc că măciulia era cam ovalizată.
— La naiba, a spus Virgil, și parcă e mai mică! A cântărit-o încruntat în mână și a adăugat: Mult mai mică decât aseară. Găsim undeva un bijutier? l-a întrebat el pe Piratu’. Aici se petrec lucruri necurate și vreau să mă lămuresc despre ce este vorba.
— Găsim, domnu’ inginer, cum să nu găsim, a spus Piratu’ și a demarat în trombă.
Chiar dacă era duminică, am găsit până la urmă o bijuterie în centru, iar Virgil, urmat de noi doi, s-a năpustit în micul magazin. Sub privirile nedumerite ale bijutierului, a deșurubat măciulia din argint și a trântit-o pe tejgheaua din sticlă.
Protestul incipient al omului a fost înăbușit în fașă de o bancnotă de 500 de lei și de Virgil, care a spus:
— Repede, vreau să știu cât cântărește drăcia asta și ce compoziție are!
— Păi, să începem cu greutatea, că este mai ușor de aflat, a zis bijutierul și a așezat măciulia pe un cântar.
A privit indicația, apoi a întors cântarul spre noi ca să vedem.
— După cum vedeți, o mie trei sute șaisprezece grame. Iar compoziția o s-o aflăm imediat, deși, la cât argint mi-a trecut prin mână, aș putea să jur că este argint 925, așa-numitul sterling silver. Dar despre asta o să ne lămurim în mai puțin de un minut…
S-a mișcat iute și eficient cu o sticluță de acid și o piatră de testare, apoi a șters măciulia și i-a înapoiat-o lui Virgil, spunând:
— Așa cum am bănuit: argint de puritate 925, folosit de obicei la confecționarea bijuteriilor și a altor obiecte, pentru că argintul de puritate mai mare este foarte moale și se uzează ușor.
Virgil l-a întrerupt cu un gest.
— Mulțumesc, cunosc amănuntele de la tipul care mi-a confecționat bastonul.
A înșurubat oarecum în scârbă măciulia la baston și s-a îndreptat spre taxi, urmat de mine și de Piratu’.
După ce-am urcat în mașină, s-a întors spre mine.
— Nu știu ce i-ai făcut, dar să nu te mai atingi de bastonul meu. Dacă vrei să rozi argint, spune-mi și te îngrop în argint, dar lasă-mi bastonul în pace!
A oftat lung, cu ochii la baston, apoi i-a spus Piratului, care aștepta tăcut și răbdător:
— Ei, acum putem merge.
Drumul spre stațiune a durat puțin peste zece minute și, când am ajuns în fața hotelului, abia l-am convins pe uriaș că nu este cazul să ne ducă micul geamantan până în cameră. Bineînțeles că ar fi trebuit să așteptăm până la ora douăsprezece, ca să ne putem caza, dar se pare că pe Virgil îl cunoștea toată lumea, așa că n-a fost o problemă să intrăm în posesia cheilor. El avea camera 404, iar eu 405, și nu mi-am pus nicio clipă întrebarea de ce reținuse două camere duble. Poate că avea de gând să-și aducă femei în cameră, dar, sincer să fiu, m-a bucurat gândul că pot scăpa de el și de Piratu’ – sau de alți ciudați – ca să pot dormi liniștit și nu mi-am mai pus alte întrebări.
Am dormit o oră neîntors, pentru că somnul din tren nu mi se pare niciodată a fi foarte odihnitor, iar când m-am trezit am făcut un duș scurt și am hotărât că ar fi cazul să pornesc în căutarea unei cafele adevărate, fierte într-un ibric, nu în țevile unui automat ruginit. Am ieșit pe coridor, unde domnea o penumbră răcoroasă. Somnul își făcuse efectul, capul nu mă mai durea și mica noastră escapadă începea să aducă a concediu. M-am apropiat de ușa camerei lui Virgil și m-am pregătit să ciocănesc, când am auzit niște voci dinăuntru. Izolația ușilor nu era strălucită, așa că, deși vocile păreau înăbușite, mi s-a părut că aud destul de clar:
— Nu, în niciun caz nu putem fi de acord cu asta, tocmai zicea o voce de femeie care îmi părea destul de cunoscută.
A urmat un moment de liniște, apoi s-a auzit un târșâit ca și cum un scaun ar fi fost mutat, pe urmă o voce de bărbat extrem de cunoscută a spus:
— Ar trebui să aveți în vedere că noi nu suntem ei și nu ne putem asuma răspunderea pentru ce-au făcut ei…
A mai adăugat ceva, dar chiar atunci s-a deschis o ușă în capătul coridorului și am fost nevoit să mă depărtez. O femeie cu o fetiță de mână a ieșit, a trecut pe lângă mine și s-a îndreptat spre lift.
M-am apropiat iarăși de ușa lui Virgil, forțându-mă să-mi aduc aminte a cui era vocea. Îmi părea extraordinar de cunoscută, dar n-o puteam identifica. De dincolo de ușă s-a auzit un scaun trântit, apoi Virgil a zis:
— La naiba! Nu puteți spune că nu vă pasă. E vorba de țara noastră… E vorba de România!
— Asta nu este țara noastră, domnule Virgil, nu încercați să ne convingeți…
Aș fi vrut să mai ascult, dar curiozitatea mea depășise orice limită și am bătut la ușă. Dincolo s-a făcut dintr-odată liniște, așa că am încercat să intru, dar era încuiat. S-au auzit câteva șoapte precipitate, apoi ușa s-a crăpat de două degete și Virgil m-a privit numai cu un ochi.
— Ce-i? a întrebat el nervos și a privit bănuitor în spatele meu.
Am încercat și eu să mă uit în spatele lui, însă nu se vedea decât un colț de dulap.
— Cum ce-i? am întrebat și eu. Ai zis că am venit în concediu, așa că hai să bem o cafea și pe urmă să ne plimbăm prin stațiune. Și să căutăm ceva de mâncare, că mi s-a făcut foame.
M-a privit urât prin crăpătura ușii, apoi mi-a spus:
— Așteaptă-mă la tine în cameră! În cinci minute vin să vorbim – și bang, a trântit ușa în urma lui.
Nu m-am lăsat intimidat și am ciocănit iar.
De data asta, m-a privit și mai urât.
— Acum ce mai e?
În spatele lui, vocile se contraziceau în șoaptă.
— Cine e la tine în cameră? am întrebat eu și am încercat din nou să privesc peste umărul lui.
— Ești nebun? s-a enervat el. Cine vrei să fie? E doar televizorul… și iar a trântit ușa.
M-am întors nedumerit în cameră, ros complet de curiozitate, și am ieșit pe balcon; sub încăpere era piscina hotelului, în care o mulțime de oameni se bălăceau lipsiți de orice grijă. Presimțeam că nu voi ajunge foarte curând acolo, decât dacă aș fi sărit direct din balcon.
Nu au trecut nici cinci minute, când, după o bătaie scurtă în ușă, Virgil a intrat în cameră cu o figură preocupată. În mână avea un carnețel și un pix cu care mâzgălea de zor în el. S-a oprit, m-a privit parcă fără să mă vadă, a mai notat ceva, apoi s-a apropiat de mine.
— Uite, știu că ești curios, dar n-ai de ce să-ți faci griji. Crede-mă, foarte curând se va lămuri totul și atunci o să vezi că am avut dreptate. Dar până atunci am să te rog să-mi faci câteva servicii foarte importante. Te rog, doar fă ce-ți zic și deocamdată nu pune nicio întrebare suplimentară!
A băgat mâna în buzunar și a scos un teanc de bani, l-a privit o clipă, apoi a mai scos unul și mi le-a întins. Le-am luat, înainte să-mi dau seama ce fac. Totul părea atât de ireal… iar lipsa unei cafele mă făcea să acționez pur mecanic.
A rupt apoi o foaie din carnețel și mi-a întins-o:
— Ai aici numărul de telefon al Piratului. Sună-l, du-te în Oradea și cumpără un laptop. Cel mai mare și mai performant pe care-l găsești. Să aibă ecranul de cel puțin 18 inchi și placa video bună. Plătești cu numerar și nu te preocupa de factură sau de garanție: importantă este viteza cu care-l aduci. Știu că este duminică și e târziu, dar plătește oricât și fă-mi rost de unul. Dacă nu găsești la o firmă de calculatoare, du-te la un supermarket, că ăștia au deschis și duminica, până seara.
A mai scris ceva pe o foaie din carnețel, apoi a rupt-o și pe asta și mi-a întins-o:
— Caută, te rog, și un magazin de produse naturiste și cumpără-mi chestiile astea… Þine minte, este foarte important să fie vegane. Uite, ți-am scris aici cu majuscule: VEGANE. Este vorba despre o hrană mai specială, pură și neatinsă de foc. Hrană vie, pură și virgină, ai înțeles? Fără aditivi sau alte substanțe chimice prin ea. Sincer să fiu, nu am înțeles nici eu foarte bine cum vine treaba cu hrana asta, dar sunt sigur că dacă găsești un magazin naturist te va lămuri vânzătoarea de acolo. Cumpără vreo zece, douăzeci de porții, să le ajungă.
— Cui să le ajungă, Virgile? am întrebat iute, dar el a dat din mână și a continuat:
— Nu contează asta, tu umple portbagajul Piratului cu ierburi și vino repede. Mai ia niște bani, că buruienile astea am auzit că sunt scumpe…
Mi-a mai întins un teanc de bani și m-a împins spre ușă. Când eram aproape să ies, și-a dat o palmă peste cap și m-a prins de mână.
— Stai așa! Uitam ce era mai important: îmi trebuie și o coafeză.
Am privind lung la chelia lui lucioasă.
— Virgile, cred că bați câmpii. Þie de ani buni nu-ți mai trebuie nici măcar frizer!
A schițat un zâmbet strâmb.
— A, tu ai crezut că pentru… Ai uitat că te-am rugat ca zilele astea doar să mă asculți și să nu-mi pui întrebări?
Am dat din mână, m-am încheiat mai bine la buzunarul unde pusesem banii și am deschis ușa să plec, dar înainte de asta m am mai uitat o dată spre Virgil. Deja nu mă mai băga în seamă și se cufundase în niște calcule complicate, cu fracții suprapuse și cu tot felul de săgeți desenate în micul lui carnețel. Probabil că așa arătau tensorii, însă trebuia să-l mai întreb ceva, chiar dacă nu-mi era ușor să îl întrerup.
— Virgile, am spus, dar n-a părut să mă audă. Virgile, am strigat eu ceva mai tare și de data asta a ridicat ochii mari spre mine.
— Ce-i? N-ai plecat încă?
— Virgile, vreau niște lămuriri cu privire la coafeză.
— Ce-i cu ea?
Am dat din umeri.
— Știi tu, întrebam doar dacă ai vreo preferință anume.
— Ce fel de preferință?
— Păi, știu eu? Poate vrei blondă sau brunetă. Grasă sau slabă… sau, mai știu eu, trebuie cumva să fie virgină?
M-a privit de parc-aș fi fost nebun, apoi s-a apucat cu mâinile de cap și a țipat la mine:
— Du-te odată și adu-mi o coafeză! Poate să fie cum vrei tu, numai să fie pricepută și să știe meserie.
Și m-a împins afară, trântind ușa după mine.



Capitolul 4
COAFEZA

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 11.00

Dacă nu am avut nicio dificultate cu laptopul, cu hrana vie a fost o întreagă dandana. Nu din cauză că nu aș fi găsit, am găsit, și încă prea multă, așa că pentru un novice ca mine a fost o întreagă belea să aleg dintre grămezile de plante uscate și în culori incerte, pe care le perindau încântate vânzătoarele prin fața mea. Problema era că nu-mi puteam imagina că un om întreg la minte ar putea mânca de bunăvoie așa ceva. Cu inima îndoită, am dat o grămadă de bani pe un maldăr de pungi umplute cu roșii veștede și storcite, felii uscate de dovlecel care cică păstrau nu mai știu ce elemente vitale printre sâmburii lor, plus amestecuri bizare de plante și fructe împreună cu o mulțime de sucuri și paste de culori dubioase. Speram doar ca Virgil să nu se lase purtat de val și să mă oblige să mănânc și eu așa ceva.
Ei bine, dandanaua cu plantele pe post de grătar a fost o nimica toată pe lângă povestea cu coafeza. De bună-credință, am ales și eu un coafor din centru, care mi s-a părut a fi mai de top, și am intrat încrezător înăuntru. Deși duminică spre prânz, era încă aglomerat. Vreo zece, douăsprezece căști așezate pe două rânduri, ce s-au ridicat simultan lăsând să apară de sub ele de două ori mai mulți ochi curioși, care mă priveau avid, m-au făcut să-mi dau seama că intrarea unui bărbat într-un coafor nu este un lucru chiar atât de obișnuit cum am crezut la început. Am respirat adânc și am privit în jur, ușor derutat. Chiar lângă intrare, în spatele unui birou pe care se afla o casă de marcat, trona o femeie în vârstă, de dimensiuni impozante, care tricota preocupată și în care mi-am văzut salvarea. M-am apropiat cu pași timizi de ea și, dregându-mi glasul, am trecut direct la subiect:
— Bună ziua! Știți, aș avea nevoie de o coafeză pentru câteva ore.
În jurul nostru s-a făcut dintr-odată liniște, toate coafezele au lăsat treaba, privind la noi, iar casierița a lăsat tricotatul și m-a privit perplexă peste ochelari.
— Știți, aș dori una tânără și… era cât pe ce să zic virgină, dar mi-am revenit la timp și am completat – foarte pricepută. Plătesc oricât, am adăugat, însă nu știu cât am fost de convingător; nu-mi aminteam ca Virgil să fi zis ceva despre vârsta coafezei, dar adevărul este că atât repetasem în gând micul meu discurs, că până la urmă l-am ratat.
Casierița m-a privit lung, apoi mi-a făcut semn să mă apropii.
— Domnule dragă, noi înțelegem dorințele dumneavoastră, așa cum înțelegem dorințele tuturor bărbaților, dar nu cred că procedați bine…
Cred că a vrut să vorbească în șoaptă, însă avea o voce profundă, generată de o cutie de rezonanță îmbelșugată, care a făcut ca șoapta ei să ajungă până la ultima coafeză.
— Dar nu înțeleg de ce, am protestat.
Atunci, plină de bunăvoință, voluminoasa doamnă s-a apucat să îmi explice. Mai bine nu o făcea!
— Păi, am mai auzit că bărbații, mai ales după o anumită vârstă, doresc să-și trăiască toate fanteziile pe care și le-au reprimat în tinerețe. De aici, fanteziile cu polițiste, cu asistente medicale sau, cum este cazul dumneavoastră, cu… coafeze!
Am dat să protestez, dar binevoitoarea doamnă a continuat în deliciul asistenței:
— Dar eu cred că se procedează nițel altfel. Se solicită o fată cu o moralitate mai… ușoară, în acest scop, care este apoi rugată să se îmbrace conform dorințelor dumneavoastră, nicidecum nu se caută o fată din meseria respectivă, care să facă asta cu dumneavoastră…
Am dat iarăși s-o întrerup, dar nemiloasa femeie a continuat implacabilă:
— Vă dați seama și singur ce bastoane pe spinare v-ați lua dacă i-ați propune asta unei polițiste adevărate, indiferent câți bani i-ați oferi!
Prima cască de lângă casieră era de o culoare roșu-vișinie și cred că tot la fel arăta și fața mea, întrucât casierița m-a întrebat inocentă:
— Ce-i, am greșit cu ceva?
Am respirat adânc de câteva ori, mi-am privit mâinile care îmi tremurau, apoi m-am sprijinit de birou și abia pe urmă am spus dintr-o suflare:
— Doamnă, sora mea este imobilizată la pat și ar dori să își aranjeze părul, înainte de a pleca la Viena pentru o operație.
Nu aveam nicio soră și nicio călătorie planificată prea curând la Viena, dar orice minciună mi se părea potrivită, numai să ies odată din încurcătură.
— A, a făcut casiera, asta era – și mi s-a părut puțin dezamăgită că era vorba despre o poveste atât de banală. Păi, în general, nu servim clienții acasă, dar în cazuri excepționale ca acesta… mai facem și excepții, nu? Numai că o să coste destul de mult…
Am oftat ușurat că totul s-a lămurit și am dat nepăsător din mână: încă aveam buzunarul pe jumătate plin de bancnotele lui Virgil.
— Ar mai fi o problemă, m-a adus casiera cu picioarele pe pământ. Cum își aranjează doamna părul de obicei? Ca să știe fata ce să-și ia cu ea, nu?
Am făcut ochii mari și m-am gândit la cele trei fire de păr de pe chelia lucioasă a lui Virgil. Recunosc că nu am avut o mutră inteligentă vreme de câteva clipe lungi, apoi tehnica modernă m-a ajutat să ies din încurcătură. Am scos telefonul din buzunar și l-am sunat pe Virgil:
— Am ajuns la coafor, dar domnișoara ar dori să știe pentru ce fel de coafură să fie pregătită, ca să știe ce trebuie să ia cu ea.
N-am mai așteptat răspunsul și i-am pasat telefonul casierei, fără să mă gândesc că ceea ce făceam nu prea se potrivea cu povestea cusută cu ață albă pe care tocmai i-o servisem înainte.
Casiera vorbea preocupată la telefon și, la un moment dat, părea că discută cu o femeie, pentru că la final a încheiat cu:
— Sigur că da, doamnă, am înțeles, numai un coc simplu, nicio problemă, desigur, în cinci minute pleacă spre dumneavoastră.
Mi-a întins telefonul și a strigat spre șirul de căști din spate:
— Angela, pregătește-te să pleci cu domnul!
O fată durdulie la vreo 24-25 de ani a venit lângă noi, privindu-ne curioasă.
Deși încurcătura cu perversitatea mea se lămurise și sunt sigur că auziseră toate despre ce era vorba, fata m-a privit cu o sclipire malițioasă și m-a întrebat zâmbind:
— Să-mi iau și halatul, sau…
— Angela, nu ți-e puțin rușine? Domnu’ tocmai ne-a explicat despre ce este vorba. Ce-o să-și închipuie despre noi?
Nu am avut timp să-mi închipui nimic, pentru că exact în momentul acela Piratu’ și-a făcut o intrare furtunoasă.
— Domnu’ Profesor, haideți odată, că am parcat în loc interzis și mă omoară cu zile polițiștii. Trei agenți stau lângă mașina mea, cu carnetele de amenzi pregătite și gata să scrie!
A dat cu ochii de casieră și a ridicat exasperat mâinile:
— Doamna Nuți, păi, se poate? Tocmai dumneavoastră să-i faceți greutăți Domnului Profesor. Nu mă așteptam…
— Nu știam că-l cunoști, s-a scuzat casiera, dar i-am dat-o pe cea mai bună fată pe care o am. Pe Angela, nepoată-mea, așa că aveți grijă de ea…
Piratu’ s a uitat spre Angela, care-și pregătea o sacoșă, și și-a pus o mână pe piept.
— Doamna Nuți, puțină decență, ce naiba?! Hai, că eu mai greșesc, deși în ultimul timp mai mult cu ochii, dar domnu’ profesor… Păi, știți că acum câțiva ani i-a lipsit doar un singur vot să ajungă la Academie?
Am făcut ochii mari: singura mea legătură cu Academia a avut loc acum vreo trei ani, când am fost în București, și fiindcă tot eram aproape, de curiozitate, am făcut un mic ocol ca să trec pe Strada Academiei. Dar mai știu eu ce povești le spusese Virgil, despre mine, celor de-aici? Am preferat să tac și să-i urmez pe cei doi spre taxi.
În câteva minute, am ajuns la hotel, iar aici, după ce-am cărat mulțimea de pungi și pungulițe cu hrană vie în camera lui Virgil, sau ca să fiu mai exact până la ușa camerei lui Virgil, fiindcă în afară de coafeză nu a vrut să ne primească pe niciunul înăuntru, am răsuflat ușurat și am coborât la barul hotelului să beau, în sfârșit, mult așteptata cafea. Piratu’ plecase iarăși, strecurându-se pe lângă mine, lumea trecea relaxată, fără nicio grijă, așa cum le stă bine oamenilor în concediu. Uneori, aveam impresia că Virgil ăsta are talentul de a face ca însăși materia, în intimitatea ei, să intre într-un fel de trepidație aparte și ca totul să vâjâie în preajma lui, nu numai oamenii. Oricum, începeam să regret că mă lăsasem antrenat în ceea ce sperasem să fie doar câteva zile liniștite, la băi. Regretele, dar și curiozitatea au început să se manifeste și mai abitir la numai câteva minute după ce mi-am terminat cafeaua, când Virgil a telefonat după mine.
— Sună-l pe Pirat să vină s-o conducă pe domnișoara acasă și vino sus, s-o ajuți la bagaje!
Iată-mă și pe post de hamal, dar dacă tot intrasem în horă, trebuia să joc, nu? Oricum, intenționam să am cât de curând o discuție lămuritoare cu Virgil și să-mi iau tălpășița spre casă, dacă nu-mi oferea niște răspunsuri plauzibile pentru haosul și nebunia din ultimele ore.
Am preluat-o pe durdulia Angela împreună cu bagajul ei și am coborât în hol să așteptăm taxiul. Am întrebat-o de bani, dar se pare că partea cu plata o rezolvase mulțumitor Virgil. După ce mi-a confirmat asta a doua oara, a mai adăugat ceva care m-a făcut să ciulesc urechile și să cred că nu auzisem bine:
— Vai, dar ce bine arată Tovarășa! Se vede că-i priesc legumele acelea pe care i le-ați adus dumneavoastră. Și Tovarășu’ s-a păstrat minunat, dar Tovarășa este de-a dreptul încântătoare. Exact ca în poze, că eu n-am prins-o în realitate…
Mi-a căzut falca și am avut nevoie de un minut întreg ca să-mi revin și să întreb:
— Ce Tovarășă?
Fata m-a privit curioasă și a precizat:
— Tovarășa Elena Ceaușescu, bineînțeles!
N-am mai apucat să spun nimic, pentru că Piratu’ și-a făcut apariția și a smuls-o pur și simplu de lângă mine pe Angela, înainte s-o mai pot întreba ceva.
— Haideți, tânără domniță, că dacă stăm ne stă norocul!
Din ușă, s-a mai întors o dată spre mine și a strigat de-a răsunat holul hotelului, cât era de mare:
— La revedere, domn’ profesor… De câte ori aveți nevoie, apelați cu încredere la Piratu’. Oricând, oriunde, la dispoziția dumneavoastră.
Și s-a dus ca un vârtej de vară, lăsându-mă pradă celei mai mari nedumeriri din viața mea.
Am plecat spre cameră, dar nu am luat liftul, ci am pornit voinicește pe scări. Mă opream pe îndelete la fiecare palier și mă gândeam: vocile pe care le auzisem din camera lui Virgil și care îmi păreau atât de cunoscute ar fi putut fi oare ale celor doi? Precis asculta vreun documentar cu ei, la televizor. Dar, atunci, ce văzuse coafeza?
Oricât de încet am urcat, am ajuns până la urmă și la etajul patru. Virgil mă aștepta în fața ușii, cu un ziar în mână, și mi-a făcut semn să intrăm în camera mea.



Capitolul 5
TOVARÃȘU’ ȘI TOVARÃȘA

Oradea, duminică, 19 august 2012, ora 14.00


Înainte de a apuca să intrăm, pe lângă noi a trecut o cameristă.
— Nu te supăra, a oprit-o Virgil. Cum te numești dumneata?
— Ildiko, domnule, a răspuns fata. Vă pot ajuta cu ceva?
— Dacă nu te superi, a spus Virgil, aș dori două cafele mari și tari, în camera asta.
Fata a părut încurcată și a dat neajutorată din umeri.
— Știți, nu se servește cafea în cameră. Trebuie să mergeți jos, la bar.
A tăcut brusc pentru că a văzut hârtia de 500 de lei pe care-o scosese Virgil și pe care i-a pus-o delicat în buzunarul de la piept.
— Păstrează restul, a spus el și fata a părut brusc băgată în priză.
— Da, domnule, sigur că da. Numai atâta doriți?
Și a făcut un gest ușor spre buzunarul în care se aflau banii.
— Eu numai atât, dar să fii atentă la el, a arătat Virgil spre mine, că pare el așa inocent și nevinovat la prima vedere, dar să știi că este un mare fustangiu…
Eu am făcut ochii mari, fata a zâmbit în colțul gurii, apoi a făcut o ușoară plecăciune.
— Bine, domnule. Mă duc să aduc cafelele.
După ce-am intrat în cameră, Virgil a încuiat ușa și mi-a întins ziarul. L-am luat și am privit fugitiv prin el: era revista loto pe care-o cumpăram și eu cu ani în urmă, când mai credeam că aș putea câștiga vreun premiu dacă jucam suficient de des și de chibzuit. Am dat din umeri, nelămurit.
— Ce ar trebui să văd la el?
— Uită te la dată, a spus sec Virgil și eu m-am conformat.
Data era din… ianuarie… 2013, adică de anul viitor. Am răsfoit revista, care era ceva mai voluminoasă decât de obicei, pentru că, la fel ca toate revistele din ianuarie, publica toate numerele câștigătoare de-a lungul anului. Totul părea perfect, numai că revista asta era greșită. Poate că era doar o simplă greșeală de tipar sau poate că făcea parte dintr-un plan de-al lui Virgil pe care nu-l înțelegeam, așa că i-am dat-o înapoi fără să spun nimic.
S-a auzit o bătaie ușoară în ușă și, după ce-am deschis, a intrat Ildiko cu o tavă pe care abureau cele două cafele. Le-a așezat pe măsuța de lângă geam și a dat să plece. Am prins-o de mână și am oprit-o.
— Nu trebuie să bagi în seamă tot ce spune domnul acesta. Mai glumește și el…
A dat din cap înțelegătoare și a privit în jos. Mirosea a iarbă proaspăt cosită și a flori de câmp.
— Nu te supăra, ce parfum folosești? am întrebat-o eu și am apropiat-o și mai mult.
— Niciun parfum, domnule, așa miros eu.
Am privit în jos spre ea: deși era aproape de înălțimea mea, aplecase ușor capul, care îmi ajunsese astfel sub bărbie, și mirosul părului ei, îmbătător și dens, mi-a inundat nările. Mâna mea a ajuns aproape fără să vreau în pletele șatene cu șuvițe blonde și o clipă am avut senzația că sunt un violonist care își acordează vioara și se pregătește să cânte. Atâta doar că nu știam să cânt la vioară.
— Hei, voi, ce naiba faceți acolo? a răsunat vocea aspră a lui Virgil – dar venea ca de la o mare depărtare.
Am luat încet și cu părere de rău mâna de pe creștetul fetei și m-am retras rușinat. A ridicat și ea privirea spre mine: avea ochii verzi și un zâmbet parcă uimit și vinovat pe buzele pline și roșii ca focul. Am dat să spun ceva, dar aveam vocea gâtuită, așa că m-am bucurat când l-am auzit pe Virgil că îi zice:
— Mulțumim, Ildiko, te chemăm dacă mai avem nevoie de ceva.
După ce fata a ieșit, Virgil s-a răstit la mine:
— Ce naiba te-a apucat? O amușinai ca un dulău în călduri…
Am dat să-l contrazic, dar scena îmi era încă vie în minte, așa că nu prea aveam argumente.
Camera avea două paturi, care, dacă erau apropiate unul de altul, puteau fi transformate într-unul dublu. Dar acum erau depărtate și între ele se afla o noptieră, pe care Virgil a mutat cafelele. S-a așezat pe un pat și mi-a făcut semn să stau pe celălalt.
A sorbit o gură de cafea, a plescăit apreciativ, apoi a spus:
— S-ar putea să-ți explic eu mai târziu o parte din comportamentul tău bizar…
— Mi-ai pus ceva în cafea, m-am repezit eu cu o explicație care-mi trecuse la un moment dat prin cap.
Virgil a arătat cu un gest spre cana mea de cafea neatinsă încă și a suspinat ușor.
— Nu vezi că încă n-ai băut din ea? Logica ta unde-i? A plecat și ea în concediu, odată cu tine? E altceva și o să te lămuresc imediat. Îți mai aduci aminte că acum câtva timp, imediat după ce-am ieșit din spital, am spus că vedeam sunete și auzeam tensori?
Am dat din cap afirmativ și am sorbit puțin din cafea, fără să-mi dau seama unde voia să ajungă: ce putea avea în comun faptul că el vedea sunete cu recentul meu acces de efuziune față de biata fată?
A luat și el o gură de cafea și a continuat:
— De fapt, nu era chiar așa: era mai mult o simplificare a lucrurilor pe care le simțeam și le vedeam. Uneori, înainte de a adormi, aveam impresia că văd câmpurile de forță din jurul cablurilor electrice. Eram convins că lovitura la cap îmi afectase ceva grav și profund în creier. Anumite legături neuronale păreau că au fost destructurate de lovitură și că apoi s-au refăcut oarecum la întâmplare. Eram sigur că încet, încet o iau razna. Unul dintre doctori mi-a recomandat astă-iarnă, chiar la începutul anului, o cură termală aici, la Felix. Am fost cazat tot în camera 404, cea în care stau acum. În prima noapte, m-am perpelit într-un somn neliniștit și, la un moment dat, am avut senzația clară că spațiul clivează în fața mea și că pot alege oricare dintre dimensiunile defilând prin fața mea și să intru în ea. Eram sigur că aș fi reușit să pătrund în oricare dintre acele vagi năluciri ale mele, numai să-mi doresc.
— Ai băut ceva înainte? l-am întrebat, aducându-mi aminte de câteva vise postbahice pe care le-am avut pe vremuri și care precis ar fi câștigat un premiu la un concurs de genul „Bețivii spun lucruri trăsnite”.
A clătinat din cap.
— Nici măcar un strop, eram uscat ca Sahara în zilele ei bune.
A rămas tăcut mai multă vreme și, cum eu tot nu vedeam relația dintre ceea ce-mi povestea el și comportamentul meu oarecum bizar de acum un sfert de ceas, l-am îndemnat să continue:
— Până aici te-am urmărit, dar tot nu văd legătura…
— Ai răbdare, că o s-o vezi imediat. În seara aceea, doar am adormit… neliniștit, dar până la urmă mi-am refuzat o călătorie într-unul dintre universurile paralele care defilau în jurul meu. În ciuda faptului că tu ești convins că sunt un fel de nesăbuit, ca să nu spun mai mult, m-am oprit la timp. Poate că mi s-a făcut frică, poate că mi-am spus că este o poartă deschisă nebuniei, destul e că am refuzat.
M-a privit adânc în ochi, apoi mi-a spus:
— În schimb, a doua zi, la lumina vie a soarelui, m-a apucat râsul de spaimele mele nocturne. Am pus afișul cu „Nu deranjați” în ușă, am proptit un scaun ca o măsură de precauție suplimentară, am tras draperiile la geam, apoi m-am așezat în pat exact cum făcusem cu o noapte înainte. M-am uitat la ceas: era ora zece fix. N-a durat mai mult de un minut și în jurul meu a reapărut priveliștea cunoscută. Unii au bănuit de multă vreme că spațiul nostru clivează într-o infinitate de universuri paralele, o infinitate de lumi, o infinitate de dimensiuni care diferă de a noastră prin foarte puțin. Dar cum s-o aleg pe cea în care să ajung? Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar spitalizarea, operația și medicamentele m-au lăsat falit și plin de datorii, așa că mi-am dorit să ajung într-un univers paralel exact ca al nostru, însă decalat fix cu un an. După cum ți-am spus, asta se întâmpla anul ăsta prin ianuarie, exact la începutul anului. Am simțit ceva ca o zguduitură, am deschis ochii și m-am uitat la ceas. Ora zece fix și nimic în jurul meu nu părea schimbat. Ar fi fost prea frumos și prea ușor să fie atât de simplu, așa că, puțin dezamăgit, m-am îmbrăcat și am coborât în hol. Abia la standul cu ziare am văzut că toate publicațiile erau din 2013. Am cumpărat programul loto și am urcat aproape alergând înapoi în cameră, unde m-am trântit pe pat, îngrozit că n-o să mai fiu capabil să ajung înapoi. Dar a fost suficient să închid ochii și să-mi doresc să revin, că am și ajuns.
Mi-a aruncat programul loto în poală.
— Și uite așa am câștigat acum două luni marele premiu și mi-am permis să vin aici mai des – de asta mă cunosc toți așa de bine – și să fac o mulțime de experiențe cu călătoriile astea între… nici nu știu cum să le zic. Universuri paralele li se potrivește cel mai bine.
Cafeaua se răcise între timp, așa că am putut s-o beau destul de repede. Nu prea mai aveam chef să petrec mult timp în preajma unui maniac.
M-am ridicat în picioare, obligându-l și pe el să facă la fel.
— Frumoasă povestioară, nimic de zis. Ar trebui să te duci la o emisiune din alea, specializate pe paranormal. Știi, acolo se întâlnesc oameni care au aceleași fantezii, și le împărtășesc reciproc, mai telefonează și telespectatorii și timpul trece mai ușor, iar unii am auzit că se și vindecă.
— Cum poți să vorbești așa? s-a rățoit el la mine. Þi-am arătat cât am câștigat la loto…
Și, cu un gest devenit aproape tic, și-a descheiat iarăși haina, ca să-mi arate teancurile de bani.
— Aici se întâmplă ceva, se concentrează niște energii telurice; până și solul și apa sunt radioactive… N-ai văzut ce i-ai făcut bietei fete? Încă un pic și te urcai pe ea, ca un cotoi bătrân ce ești!
Am dat din umeri.
— O strângeam doar în brațe, nu mă urcam pe ea, și tot mai sunt convins că mi-ai pus ceva în cafea.
— Doamne, atâta lipsă de logică nu mă așteptam să întâlnesc nici măcar la tine. Totul s-a petrecut înainte de-a bea măcar un singur strop din nenorocita aia de cafea. Ceva se întâmplă în zona asta! Este plină de energii telurice care mie îmi activează posibilitatea de a călători în alte universuri, iar ție, nătâng bătrân, îți injectează valuri de adrenalină și testosteron în venele tale blegite. Þine minte că am vrut să te lămuresc încetul cu încetul, să te pregătesc, dar crede-mă, nu meriți așa ceva. Vino cu mine…
M-a prins de mână, a deschis ușa și a făcut doi pași până la camera alăturată, unde a bătut cu putere în ușă.
— Deschideți, a spus el tare. Eu sunt!
Ușa s-a deschis și, în fața privirilor mele uimite, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, ținându-se de mână, ne priveau morocănoși.



Capitolul 6
UN AN DE ICI, UN AN DE COLO

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 15.00

— Intrați, a făcut Ceaușescu cu vocea lui inconfundabilă și s-a dat la o parte să ne facă loc să intrăm.
Cum ați reacționa dacă – deschizând ușa casei – ați găsi în hol o zână, un marțian sau un dinozaur? Spre rușinea mea, eu am reacționat mai degrabă ca în fața unui dinozaur decât a unei zâne, așa că am făcut un pas înapoi și-atunci am auzit-o pe Elena chicotind, lucru care nu a îmbunătățit deloc situația. Chicotind în continuare, a trecut printre cei doi bărbați și m-a luat de mână, trăgându-mă în cameră.
— Dumneavoastră trebuie să fiți domnul profesor Adam, nu?
M-a purtat de mână până la unul dintre fotolii și eu am urmat-o docil, de parcă aș fi fost vițelușul care merge cuminte după țâța vacii. Recunosc că nu este o imagine care să mă avantajeze, dar este singura care mi-a venit în minte și probabil că nici nu era prea departe de realitate, pentru că după ce m-a așezat pe un fotoliu, iar ea s-a așezat pe celălalt, mă privea în continuare și părea că nu se poate opri din chicotit. Am încercat să-mi revin și am privit-o pentru prima dată ceva mai atent: nu prea îmi stătea mie gândul la calcule și nici nu-i mai știam foarte exact anul nașterii, dar eram sigur că ar fi trebuit să aibă bine peste nouăzeci de ani. Ei bine, nu-i arăta deloc. Părea mai degrabă pe undeva pe la șaizeci de ani și părea îmbătrânită frumos. Avea chipul senin, luminos, sau poate părea așa numai din cauza ochilor, care pur și simplu râdeau tot timpul.
— Vai, îmi cer mii de scuze, domnule Adam. Cred că m-am purtat ca o proastă. Dar așa abia v-ați putut da seama cum ne-am simțit noi când ne-am trezit brusc aici, în camera asta. Imaginați-vă că ne plimbam prin parc lipsiți de orice grijă, când apare ciudatul dumitale prieten, ne dă bună ziua, ne prinde pe amândoi de mână și… dintr-odată ne trezim aici!
Am privit spre Virgil, care a ridicat nepăsător din umeri. Ceaușescu părea de-a dreptul supărat pe ceva și s-a tras mormăind mai aproape de televizor, manevrând furios telecomanda.
Elena părea singura care găsea ceva amuzant în toată situația, așa că m-am adresat ei:
— Și totuși, cred că există o explicație…
— Și încă una foarte simplă, domnule Adam. Prietenul dumitale, aici de față, se pare că și-a descoperit în urma unei lovituri zdravene la cap talentul de a glisa între diferite universuri paralele, având posibilitatea să culeagă și să aducă aici, în lumea dumneavoastră, diferite suveniruri. S-a întâmplat că de data asta noi am fost premiul la concursul „Cel mai frumos suvenir”… Și iată-ne aici, cu o misiune imposibilă, care mă face să regret că lovitura aia pe care-a primit-o prietenul dumitale n-a fost ceva mai puternică.
Virgil a râs mânzește și a spus:
— N-am avut de ales… După nopți întregi de căutare, sunteți singurii care se potrivesc cu ceea ce vreau eu!
Elena Ceaușescu s-a întors spre mine.
— Ați auzit ce ton a folosit când a spus „se potrivesc cu ce vreau eu”? Parcă ar fi spus „Io, Mircea voievod și domn, singur stăpânitor a toată țara, îi vreau doar pentru mine pe acești Ceaușești”. Doamne, cum se pot prosti unii oameni când ajung să aibă puțină putere!
În locul ei, poate că nu aș fi amintit despre modul în care poate corupe puterea, dar e posibil ca acolo, în lumea lor, Ceaușescu al ei să nu fi făcut atâtea prostii ca al nostru.
— Cum adică „vă potriveați”? am întrebat eu, simțind că încep să-mi mai revin.
— Păi, e simplu de explicat: căuta – în toate universurile la care avea acces – numai acele Românii care erau cel puțin pe locul patru în Europa după PIB. Raționamentul lui era simplu: dacă Ceaușescu din acel univers a fost în stare să obțină un asemenea rezultat, în mod sigur va obține același rezultat și aici!
M am uitat la Virgil, care zâmbea cu gura până la urechi, văzându-și expuse atât de simplu și concret prostiile făcute.
— Și asta încă n-ar fi fost nimic: mai avea pretenția ca în acel univers durata medie de viață să fie de două sute de ani…
Am privit mai atent la ea și mi-a dat seama că de asta arăta atât de strălucitoare: chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, în universul ei încă nu ajunsese la jumătatea vieții!
— În timp ce Nicu al meu ar fi dus România voastră pe noi culmi de progres și civilizație – parcă așa spunea Ceaușescu al vostru –, eu urma să te învăț pe dumneata cum să mai câștigi măcar zece ani de viață, dintr-un motiv care îmi rămâne momentan obscur.
Virgil s-a așezat pe pat și m-a bătut prietenește pe genunchi.
— Ai văzut că nu te-am uitat?
— Nu l-ai uitat, dar nici nu l-ai rezolvat, domnule Virgil. De unde să știu eu de ce noi trăim două sute de ani și dumneavoastră doar o sută?
— Șaptezeci și cinci de ani, am corectat-o eu. Optzeci, dacă avem puțin noroc.
— Bine, optzeci să fie, admise Elena Ceaușescu, dar tot nu știu de unde această diferență. Poate să fie de la alimentație sau de la razele soarelui nostru… Sau de la orice altceva ce nu putem afla noi în trei zile. Pentru că, în lumea noastră, eu nu sunt savant de renume internațional, ci doar o simplă profesoară de desen.
A rămas câteva clipe pe gânduri, privind în gol.
— E adevărat că noi mâncăm hrană vie, adică negătită, și dumneata ca profesor de istorie ar trebui să știi că până în paleolitic, când au descoperit focul, oamenii nu aveau niciuna dintre așa-zisele boli ale civilizației, nici măcar carii dentare. Abia după descoperirea focului, când elementele esențiale din alimente au fost distruse prin gătire, a apărut toată cohorta de boli ale civilizației. Dar să ne înțelegem, asta este o opțiune personală, pentru că și în lumea noastră există oameni, de fapt majoritatea, care mănâncă numai gătit, ca și cei de-aici, și care trăiesc tot două sute de ani.
— Bine, dar de ce să rămâneți aici numai trei zile?
— Pentru că atât eu, cât și soțul meu i-am explicat prietenului dumitale că NOI nu suntem EI și că nu avem de gând să ne asumăm prostiile lor și nici felul lor de a fi. Niciodată și cu nicio condiție. Din nefericire, se pare că nu ne poate duce înapoi înainte de trei zile. Un fel de a spune că are nevoie de acest timp pentru a-și reface forțele, deși – din câte îl cunosc acum pe prietenul dumitale – cred că minte.
— Păi, atunci, de ce-ați acceptat să vă aranjați ca să semănați cât mai mult cu ei? am întrebat eu, amintindu-mi de întâmplarea cu coafeza.
— Am zis că, dacă tot suntem nevoiți să rămânem aici trei zile, să-l ajutăm atât cât putem… O să ieșim prin oraș să ne vadă lumea, să fie oarecum pregătită până va găsi o pereche potrivită, deși, sinceră să fiu, nu prea știu la ce-o să ajute asta. Ne-a pregătit și o acoperire: să spunem că în toată această perioadă am fost plecați în Tibet și că nu am îmbătrânit datorită alimentației cu mâncare vie. Și că, în locul nostru, au fost împușcați de fapt doi oameni care ne semănau perfect.
Am privit spre Virgil, care zâmbea mulțumit lângă mine. A arătat la ceasul de pe perete.
— Uite, s-a făcut aproape patru. De ce nu mergeți voi să vă plimbați puțin prin stațiune pentru un prim contact cu lumea? ne-a întrebat el pe toți trei. Și nu vă mai faceți griji: sunt sigur că până la urmă voi găsi o pereche care să accepte să vină de bunăvoie aici, să scoată România din rahat. Când vă duc pe voi, am să-i aduc pe ei, și gata!
Ceaușescu privea lung telecomanda din mâna sa. Părea că vrea să i-o arunce în cap lui Virgil, așa că m-am ridicat în picioare, preventiv. Dar nu avea gânduri războinice, pentru că a așezat-o lângă televizor și ni s-a adresat mie și Elenei:
— Eu nu mă simt în stare să ies încă, mergeți numai voi.
S-a întors spre Virgil:
— Dumneata rămâi aici! Avem ceva de discutat!
Elena l-a privit lung:
— Nicule, să nu faci vreo prostie. Dacă domnul Adam mă însoțește, am să ies să fac câțiva pași, dar te rog să fii cuminte…
Ceaușescu a încercat să zâmbească, dar nu prea i-a reușit.
— Nu-ți face griji, dragă, dar trebuie să fiți convinși că singurul motiv pentru care nu-l strâng de gât pe „simpaticul” domn Virgil este acela că trebuie să ne ducă înapoi. Dacă totuși acest motiv dispare cumva, o să-mi facă o plăcere deosebită să-i arăt ce înseamnă să se joace de-a zeii…
M-am ridicat cu greu de pe fotoliu. Eram îngrijorat de situația creată și nu prea vedeam cum aș putea contribui la ameliorarea ei, așa că m-am îndreptat spre ușă.
— Mă duc să-mi iau un sacou și revin să vă iau, i-am spus Elenei, dar Virgil a luat o sacoșă cu haine din șifonier și a venit după mine.
— La noapte voi dormi și eu dincolo, așa că hai să ne aranjăm puțin.
Am ieșit pe coridor, unde Virgil m-a împins grăbit în ceea ce avea să fie de-acum camera noastră comună.
— Acum, dacă te-ai convins că ăsta-i adevărul, o să fie simplu să faci ce ai de făcut.
Am închis ușa după noi și l-am întrebat:
— Ce naiba să am de făcut? Nu am nimic de făcut. Oricum nu vreau să urmez nici măcar o jumătate de idee care ar putea să-ți iasă din tărtăcuța aia bolnavă…
— Nu fi fraier, ripostă Virgil. Îți mai aduci aminte de romanul ăla al lui Isaac Asimov pe care-l citeam amândoi în tinerețe, „Sfârșitul eternității”? Îl mai ții minte?
Îl mai țineam minte vag, dar tot nu pricepeam unde vrea să ajungă.
A ridicat exasperat din umeri și a început să îmi explice.
— Știi că Eternii din carte, datorită statutului și ocupației lor, erau considerați nemuritori… și din acest motiv foarte curtați de toate femeile pe care le întâlneau.
Am făcut ochii mari și am ridicat din umeri a nedumerire.
— Nu-mi aduc chiar atât de bine aminte… Care anume era motivul și unde vrei să ajungi?
Virgil oftă exasperat, apoi continuă:
— Toate femeile erau convinse că dacă se culcau cu un Etern, o parte, dacă nu toată imortalitatea lui, va trece asupra lor, ajungând astfel și ele nemuritoare.
Tot nu pricepeam.
— Așa, și care-i șmecheria în cazul de față?
— Păi, am văzut că Elena te cam place. Oricum, te simpatizează. Nu cred c-o să-ți vină prea greu să te culci cu ea, după ce-am văzut cum te-ai dat la biata cameristă. Tu crezi că ea nu va dori să se întoarcă în lumea ei și să se laude la prietene cu aventurile avute aici, în această lume stranie? O mai tragi de limbă referitor la obiceiurile alimentare… dacă este vorba de vreun aliment, ți-l pot aduce fără nicio problemă de dincolo, din lumea lor. Și uite-așa, câștigi un an de ici, un an de colo, și imediat se fac cei zece ani pe care ți-i dorești!
A scăpat. S-a mișcat mai repede decât am putut eu să arunc perna după el. Am ridicat perna de jos și am pus-o bine: cred că la noapte o s-o folosesc să-l sufoc în somn, ca să nu mai poată face alte prostii. Înainte de a ieși, am cules de pe noptieră și revista loto și am pus-o în buzunarul sacoului: aveam în gând o metodă sigură prin care să verific elucubrațiile lui Virgil.



Capitolul 7
LA PLIMBARE CU ELENA

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 16.00

Până am ajuns în holul mare de la recepție, nimeni nu a observat nimic. Acolo, Elena, care privea curioasă în toate părțile, m-a întrebat:
— Pot să te iau de braț? Mă simt puțin nesigură…
Vocea ei nu a răsunat prea tare în holul în care mai erau destul de mulți oameni, vorbind între ei cu voce scăzută.
Și totuși, cineva a auzit-o, pentru că a spus cu voce tare:
— E Elena Ceaușescu… Doamne, e chiar Elena Ceaușescu!
S-a făcut dintr-odată liniște, iar cei din fața noastră s-au dat la o parte, privind tăcuți la noi. Elena m-a prins de braț și, privind în pământ, parcă s-a făcut mai mică lângă mine. Am ieșit din hotel urmăriți de o mulțime de priviri nedumerite și curioase. În stațiune se ajungea coborând niște scări destul de abrupte și am fost atenți la ele, apoi am ajuns la o scurtă alee unde țăranii își vindeau brânza, urda, roșiile sau ce mai aveau. Toată lumea se uita la produsele de pe tarabe, care arătau într-adevăr apetisant, astfel că nu ne-a mai remarcat nimeni. Elena a ridicat capul și m-a întrebat în șoaptă:
— Oare n-o să fim atacați?
Uite că asta nu îmi trecuse prin gând, așa că am făcut ochii mari și am întrebat-o:
— Ce vă face să credeți așa ceva?
A ridicat din umeri și a spus:
— Păi, de când am ajuns aici, am urmărit pe laptopul adus de dumneata numai filme despre atrocitățile comunismului. Și am mai văzut că în percepția maselor nu atât Ceaușescu a fost considerat vinovat de viața grea pe care-o duceau, cât mai ales ea. Eu am fost considerată geniul malefic care l-a corupt pe el, Geniul Carpaților!
A conchis asta cu un mic zâmbet, dar părea sincer îngrijorată. Oricum avea un simț al umorului foarte dezvoltat, pentru că în lift, cât am coborât singuri, mi-a spus că o amuză teribil poreclele inventate de poeții de curte. Și avea de gând ca, în cele câteva zile petrecute aici, să învețe cât mai multe și să le folosească atunci când se va duce înapoi, așa, din simplă distracție.
— De fapt, nu sunt îngrijorată atât pentru mine, dar ai fi și dumneata implicat și chiar că nu ai nicio vină.
Între timp, am ajuns în Strada Primăverii, din care puteam ajunge la cunoscutul Lac cu Nuferi. Cel puțin așa citisem într-un ghid pe care mi l-a dat Virgil și pe care l-am răsfoit puțin în tren, înainte de a adormi. Deși era o stradă în toată regula, pe lângă noi mergeau o mulțime de oameni direct pe mijlocul carosabilului, iar puținele mașini care se încumetau să treacă trebuiau să claxoneze minute în șir, ca să-și facă loc.
— Păi, hai să facem o probă, am spus eu, ca să vedem despre ce este vorba…
Înainte de-a apuca să mă oprească sau să mă întrebe ceva, m-am oprit, m-am întors cu fața spre ea și – cu o voce puternică pentru a atrage atenția – am întrebat-o:
— Stimată tovarășă Elena Ceaușescu, cred că pe-aici, prin parc, putem ajunge la Lacul cu Nuferi, dacă doriți. Dar am să întreb pe cineva, ca să fim siguri…
Pe lângă noi trecea o pereche de pensionari ținându-se de mână și privindu-ne curioși.
— Nu vă supărați, i-am oprit eu, poate cunoașteți stațiunea mai bine ca noi. Tovarășa Elena Ceaușescu ar dori să ajungă la Lacul cu Nuferi…
Femeia a rămas blocată și cu gura căscată, iar bărbatul s-a căutat febril la piept; o clipă, am crezut că i s-a făcut rău și că se ține cu mâna de inimă, dar își căuta doar ochelarii, pe care și i-a pus cu mâinile tremurânde. A privit lung înspre noi, apoi s-a repezit spre Elena și, înainte de-a apuca să fac ceva, i-a apucat mâna dreaptă și a început să i-o sărute frenetic. A încercat să spună ceva, dar avea vocea prea gâtuită ca să se înțeleagă vreo vorbă. După un timp, i-a lăsat mâna, și-a scos ochelarii și s-a văzut că avea ochii în lacrimi.
— Tovarășă Elena, numai Dumnezeu v-a adus înapoi…
Am crezut o clipă că se va trânti în genunchi în fața ei, dar s-a oprit la timp și Elena i-a prins mâinile în palme, încercând să-l liniștească, dar bătrânul nu se mai oprea din șuvoiul de cuvinte, din care nu se înțelegea decât că este bine și că în sfârșit s-a făcut dreptate.
— Ai văzut, Mărioaro? s-a întors el spre soția lui. Tovarășa Elena, ea este… este chiar ea!
Brusc îngrijorat, și-a desprins mâinile din palmele Elenei și a întrebat-o încet, cu o ușoară panică în voce:
— Dar tovarășul? E și el venit aici? E bine, e sănătos?
Elena încerca să-și revină din perplexitate.
— Da, a ajuns și el. E la hotel, se odihnește.
În jurul nostru se adunase deja o mulțime de lume, dar nimeni nu părea ostil și nici măcar nedumerit, ca și cum apariția Ceaușeștilor, la douăzeci și doi de ani de la moartea lor, ar fi fost un lucru foarte firesc. „E la hotel, se odihnește”, a reluat cineva și vestea a alergat repede de-a lungul străzii. Am simțit nevoia să intervin, așa că în ciuda constituției mele fragile am încercat să fac pe bodyguardul:
— Faceți-ne loc, vă rugăm. Deocamdată suntem într-o vizită privată, dorim doar să ajungem la Lacul cu Nuferi. Suntem abia ajunși de pe drum și nu am dori să fim deranjați, vă rugăm să ne înțelegeți!
„Sunt obosiți”, a reluat strada și lumea s-a dat respectuoasă la o parte, în timp ce o mulțime de mâini ne arăta încotro să apucăm.
Elena m-a luat iarăși de braț și ne-am strecurat pe cărarea făcută printre oameni, urmați la o distanță respectuoasă de cei mai curajoși dintre ei. Din când în când, sclipeau blițurile, iar telefoanele care aveau norocul să aibă camere cred că își epuizaseră bateriile.
— Nu înțeleg, mi-a șoptit Elena la ureche, după ce ne-am îndepărtat puțin. Filmele pe care ni le-a arătat Virgil despre comunismul din lumea voastră au fost cumva trucate?
Am dat din umeri.
— Ba, cred că au fost foarte reale. Și probabil că încă nu ați putut vedea tot, în cele câteva ore cât ați avut la dispoziție.
— Și atunci, cum se explică această atitudine? Mă așteptam să fim linșați, iar în loc de asta… O clipă, am crezut că omul acela avea să-mi cadă în genunchi.
— Nu găsesc o explicație rezonabilă decât poate aceea că vârstnicii o duc foarte greu, că schimbările sunt prea rapide pentru ei și că starea de nesiguranță în care trăiesc îi face nostalgici după timpurile dinainte. Până și eu sunt uimit de reacția lor. Încep să mă întreb dacă Virgil nu are cumva dreptate…
Am continuat să mergem și, foarte curând, am ajuns la o mică piață forfotind de lume din care cred că se putea cumpăra aproape orice, dar Elenei i s-au oprit ochii pe un bloc de desen. S-a întors spre mine:
— Poți să mi-l cumperi, te rog… și niște cărbune sau culori? Mi-e dor să mai desenez ceva!
Am cumpărat blocul de desen, am găsit și culori, iar pentru mine am luat un porumb fiert, fiindcă mă apucase foamea cu atâtea minuni culinare expuse în jurul nostru. Elena nu a vrut nimic, așa că am plecat mai departe spre Lacul cu Nuferi, unde am găsit o bancă liberă. Eu am început să mănânc, iar Elena a scos blocul și, privind din când în când spre mine, a început să deseneze.
Pe lângă noi trecea lumea în tăcere, dar toți începeau să șușotească de cum depășeau banca. După numai câteva minute, am terminat porumbul și am plecat să arunc coceanul la un coș de gunoi din apropiere. Când m-am întors, Elena a scos un șervețel din geantă și, ca o mamă grijulie, mi-a șters firimiturile de porumb de la gură. A continuat apoi să deseneze, privind din când în când la mine, iar când a terminat mi-a arătat rezultatul. Am luat blocul de desen și m am uitat lung la… mine. Eram și nu eram eu. Adică, arătam la fel ca în fotografiile pe care destul de rar mi le mai făceam, dar pe de altă parte ceva era cu totul altfel. Ochii păreau mai luminoși și un zâmbet stătea ascuns în colțurile buzelor, gata să iasă la iveală în orice moment.
— Am încercat să-ți desenez sufletul, a șoptit ea. Dacă ai fi lipsit de griji, exact așa ai arăta.
A tăcut un moment, apoi a adăugat:
— Sau poate dacă ai veni în lumea noastră…
Am tăcut și eu și am privit spre lac, unde broaștele țestoase se mișcau alene printre nuferi, în căutarea firimiturilor aruncate de turiști. Pe lângă noi a trecut a doua oară o femeie, ținând de mână un copil de patru, cinci ani. Cum lăsasem blocul de desen pe bancă între noi, cu desenul în sus, s-a oprit în fața noastră și a privit lung la foaie. Apoi i s-a adresat Elenei:
— Știu că nu se cuvine să vă cer asta, dar vă rog, ați putea să-i faceți un portret și lui Andrei?
Copilul stătea absent lângă ea și se uita în pământ.
— Știți, a spus ea aproape vinovată, este autist. Numai desenul și muzica îl mai liniștesc.
Am vrut să intervin, dar Elena mi-a făcut semn să tac și a luat blocul de desen și culorile.
— Privește spre tanti, Andrei, a spus femeia și băiețelul, de parc-ar fi știut despre ce este vorba, și-a fixat privirea undeva pe umărul Elenei și n-a mișcat deloc până când n a fost terminat desenul.
— Gata, a spus Elena și a desprins cu grijă foaia din blocul de desen. Am făcut portretul cam schematic, mi-a fost frică să nu-și piardă băiețelul răbdarea…
— Vai, dar este minunat, s-a entuziasmat tânăra mamă. Uite, Andrei, ăsta ești tu!
O clipă, am crezut că băiețelul va rupe foaia, dar după ce privirea i-a căzut pe desen, a rămas cu ochii pironiți pe imagine ca și cum ar fi fost hipnotizat și a luat-o cu grijă de la mama lui, strângând-o ușor la piept. După un timp, a privit-o iar, și a strâns-o iarăși la piept, cu un zâmbet sfios înflorit pe buze.
— Doamne, chiar îi place, a șoptit femeia cu voce stinsă. Niciodată n-a mai făcut așa cu vreo jucărie sau desen. Parc-ar înțelege că este el…
După un timp, în care am privit toți trei la copilul fericit din fața noastră, femeia l-a tras pe băiețel mai aproape de Elena.
— Iertați-mă că îndrăznesc să vă mai rog ceva…
Am crezut că vrea să-i ceară bani și, cum știam că nu are niciun ban la ea, m-am pregătit să bag mâna în buzunar, unde aveam banii lui Virgil, însă femeia a spus:
— Vă rog să-i puneți mâna pe creștet… și l-a împins pe băiețel până lângă Elena.
Elena a privit neajutorată spre mine, însă am dat neputincios din umeri. Problema mă depășea, așa că Elena, ezitând, și-a pus amândouă mâinile pe părul blond al copilului.
— Binecuvântați-l, vă rog, a șoptit femeia, și Elena a privit iarăși pierdută spre mine. Vă implor, a continuat femeia cu ochii în lacrimi, iar Elena a spus destul de tare ca să se audă până la cei din jurul băncii:
— Fie ca Domnul să te binecuvânteze și să te păzească de cele rele!
Femeia a izbucnit în lacrimi și și-a strâns odorul la piept, iar noi am profitat de momentul creat și ne-am făcut loc spre drumul către hotel.
— În lumea asta, Ceaușescu n-a fost cel care – la îndemnul Elenei voastre – a dărâmat bisericile ca să facă loc construcțiilor lui megalitice? m-a întrebat ea, când am ajuns ceva mai departe.
— Ba da.
— Și-atunci, cum îți explici asta?
— Nu-mi explic în niciun fel. Doar constat.
În urma noastră, o mulțime mare de oameni tălăzuia în tăcere, de parcă s-ar fi așteptat ca Elena să sară în micul râu care mărginea Strada Primăverii și să facă o minune pășind pe apă.

***

Înainte de a începe să urcăm scările abrupte spre hotel am întrebat-o și eu:
— Și totuși, binecuvântarea… de unde ai știut ce cuvinte să spui?
A dat din umeri, începând să urce scările.
— În lumea mea, tata este preot și mereu ne binecuvânta pe noi, copiii lui, când plecam undeva. Numai că ne binecuvânta cu semnul crucii făcut pe frunte. Așa cum am binecuvântat eu copilul acela are voie s-o facă numai arhiereul…
— Să fii iertată, fiica mea, pentru păcatul făcut, am spus eu, probabil cel mai ateu din toată stațiunea, și amândoi am izbucnit în râs.



Capitolul 8
CEA MAI FRUMOASÃ DINTRE ROMÂNII

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 17.00

Am ajuns la hotel fără alte peripeții și, chiar dacă aparatele foto au lucrat din plin în timp ce noi traversam holul, nu ne-a mai oprit nimeni. Când am ajuns în dreptul camerei 404, am surprins o discuție purtată pe un ton destul de ridicat încât să se audă prin ușa cam subțire. Nu se auzea suficient încât să se poată reconstitui în întregime discuția, dar se pare că Ceaușescu încerca să-l convingă de ceva pe Virgil. Părea o discuție pe teme economice sau de agricultură, pentru că se repetau des cuvinte ca tone, cereale, dolari și produsul intern brut.
Elena m-a prins de mână și m-a tras spre camera 405, în timp ce zâmbea cu subînțeles.
— Hai să lăsăm copiii să se certe, abia se vor cunoaște mai bine. Noi avem multe de discutat.
Am intrat în cameră și ne-am așezat pe fotolii. Și eu aveam multe s-o întreb, așa că am scos din minifrigider o apă plată pentru ea și un nectar de piersici pentru mine.
A băut o gură de apă, apoi a spus:
— Hai, întreabă, văd că mori de nerăbdare, dar nu uita că eu sunt o simplă profesoară de desen. Mă implicam în viața publică cât mai puțin, pentru că mă simțeam mult mai bine cu copiii mei la ora de desen decât la recepțiile oficiale. Nu știu aproape nimic despre cum a condus Nicu al meu România, de-a adus-o pe locul patru în Europa, după PIB.
— Mai întâi, câteva observații logice: chiar dacă Virgil a vrut să găsească un univers cât mai asemănător cu al nostru, cu cele două amendamente de care ați amintit, e clar că n-a prea reușit. Sunt și alte diferențe, dar cele mai frapante se referă la dumneavoastră.
— La mine…? se miră ea și făcu ochii mari. Suntem chiar atât de diferite?
— Nu numai diferite, dar, așa cum ați spus la un moment dat, sunteți alta. Complet alta. Lenuța noastră era… am ezitat de frică să nu se simtă jignită, dar nu găseam alte cuvinte, așa că am spus până la urmă: Era rea. Era o persoană de o răutate profundă, ajunsă într-un loc pe care nu îl merita. N-am întâlnit-o niciodată, dar era destul s-o vezi în filmele propagandei de partid, când se presupune că știa că este filmată și-ar fi trebuit să se controleze, ca să te lămurești ce-i putea pielea. Priviri furișe, căutături necontrolate și posace, făcute parcă să deoache omul, nu să aducă liniște și pace. De fapt, amândoi erau răi și lipsiți de educație, iar răutatea dublată de incultură este cel mai toxic amestec din viața publică, pentru că îți dă impresia că poți obliga oamenii să te creadă bun și deștept. Te lasă să crezi că, dacă te înconjori de oameni culți flămânzi după funcții și după glorie și care te adulează și nu-ți ies din cuvânt, ești mai cult decât ei. Lucru perfect valabil și astăzi, deși l-a sesizat Eminescu cu peste o sută de ani în urmă. Cum spunea el? „Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea.”
Elena a rămas tăcută cât timp am vorbit, privindu-mă concentrată.
— Și totuși, cum îți explici scena de azi? a întrebat ea într-un târziu.
— M-am tot gândit la asta și cred că am găsit o explicație. Percepția populației despre perioada comunismului este parțial deformată și oarecum idealizată de greutățile prin care trece acum omul de rând. Poate că nu se găseau prea multe prin magazine, dar existau locuri de muncă. Ba mai mult, dacă nu aveai un loc de muncă, statul-partid te obliga să muncești, altfel făceai pușcărie. Dacă te căsătoreai, primeai în cel mult un an o garsonieră, iar după ce o tânără familie avea un copil, automat primea un apartament. Era un pic mai mare decât o cutie cu chibrituri, dar era un acoperiș deasupra capului. Acum…? În douăzeci de ani nu s-au construit atâtea apartamente câte construia Ceaușescu într-un an. Sau, dacă s-au construit, rămân neocupate, pentru că populația abia are bani de mâncare, utilități și medicamente. Automat, toate aceste trecute beneficii sunt asociate în subconștientul colectiv cu imaginea cuplului prezidențial, mai ales de către populația vârstnică, care este cea mai afectată de aceste schimbări. Femeia de azi cu copilul n-o știa pe adevărata Elena Ceaușescu decât din poveștile părinților ei, poate. V-a văzut pe dumneavoastră și… dumneavoastră sunteți cu totul altfel!
Pare ciudat ca o femeie de nouăzeci de ani să pară cochetă, dar uite că Elena mea putea fi, pentru că a zâmbit, ascunzându-se pe jumătate după paharul cu apă, și m-a întrebat:
— Dar cum sunt eu față de ea? Cum mă vezi dumneata?
Am mai băut o înghițitură de nectar, privind lung la femeia din fața mea, și de-atunci am fost sigur că mereu voi asocia mirosul și gustul de piersici cu imaginea ei zâmbitoare, așteptând răspunsul meu.
— În primul rând, cred că sunteți o persoană foarte bună și foarte empatică. Cred că asta a simțit la dumneavoastră tânăra mamă în parc. Elena Ceaușescu era pentru ea doar un nume din alte vremuri, dar acolo a văzut o persoană sinceră și plină de compasiune pentru fiul ei. Spre deosebire de Elena noastră, aveți ochii sinceri și buni. Zâmbitori chiar, iar astfel de ochi nu se pot obține prin nicio operație estetică. Nici cu bani, și nici cu putere, ci doar te poți naște cu ei.
Am mai luat o gură de nectar, dar aș fi vrut să fie gin, ca să am o scuză pentru ceea ce urma să spun:
— Să știți că în alte vremuri și în alte condiții poate chiar m-aș fi îndrăgostit de ei!
A roșit asemenea unei fetițe de liceu de altădată și și-a dus mâna la față, încercând să o ascundă.
— Vai, domnule Adam, n-am crezut că trebuie să vin în alt univers ca să aflu că încă mai pot roși ca o domnișoară de pension. Hai să trecem mai bine la lucruri mai serioase. Sunt sigură că mai aveți multe să mă întrebați…
Aveam, sigur că aveam, deși eram sigur că cele pe care voiam să le aflu se discutau mai degrabă în camera alăturată, dar eu mă simțeam bine aici, așa că am întrebat:
— Ați spus că nu știți cum a făcut să ajungă România pe locul patru, după PIB, în Europa. Dar măcar o idee despre cum a procedat aveți?
— Păi, n-aș putea spune că a fost numai meritul lui. A avut lângă el oameni de valoare. Oameni care spuneau adevărul. Eu simt imediat un mincinos, dar de câte ori am fost nevoită să particip la diferite evenimente publice sau chiar la unele mai puțin publice, n-am întâlnit niciun mincinos sau oportunist pe lângă el, pentru că nici el nu-i suporta. Avea un slogan, mai ales la începuturi: să ne îmbogățim vânzând sărăcia noastră…
— Cum adică să vinzi sărăcia? am întrebat eu uimit. Dac-ar reuși să facă așa ceva și guvernanții noștri, am ajunge pe primul loc în Europa!
— Se pare că a intuit înaintea altora ce amploare o să ia alimentația bio și a transformat toată România într-o imensă grădină axată pe agricultură bio. Există produse care sunt solicitate intens pe piața externă și se spune că unele se vând la prețuri exorbitante. Dar probabil că sunt numai zvonuri. Multe hidrocentrale, multe irigații… și un imens Dracula Land în toată Transilvania. Autostrăzi bune și milioane de turiști în fiecare an, era ceva și în legătură cu energia, căci exportam în neștire. Dacă pe vremuri eram denumiți „grânarul Europei”, acum ne spuneau „dinamul Europei”, dar asta nu avea deloc o nuanță peiorativă. Până la urmă, sunt sigură c-o să-ți explice el mult mai bine decât mine. De fapt, chiar asta cred că face acum dincolo, așa că hai să mai prindem măcar o parte din discuție…
Am trecut în camera alăturată, unde discuția trecuse la teme politice, astfel că intrarea noastră a trecut aproape neobservată.
— Și totuși, întreba chiar atunci Virgil, nu-mi dau seama cum ați trecut așa de ușor peste decembrie 1989. N-am avut prea mult timp să caut prin biblioteci și să citesc ziarele voastre. Bănuiesc că v-a afectat totuși.
Virgil făcuse rost de undeva de o sticlă de gin și amândoi aveau în mână câte un pahar pe jumătate plin.
— Eu nu consum alcool de obicei, s-a întors Ceaușescu spre mine, dar uite că prietenul dumitale m-a corupt. Dar tot nu m-a convins să rămânem aici. Voi cum v-ați distrat?
— Bine, a răspuns Elena în locul meu. O să-ți povestesc eu mai târziu, tu răspunde la întrebare, pentru că sunt sigură că-l interesează și pe domnul Adam.
Ceaușescu a mai băut o gură de gin, apoi și-a trecut mâna prin păr și a privit în tavan ca și cum și-ar fi căutat cuvintele.
— Păi, aș putea spune că pentru noi decembrie ’89 nici n-a existat, dar n-ar fi chiar așa. N-a existat pentru marea parte a populației, dar pentru Securitate și pentru noi a avut un mare impact. Știam, bineînțeles, că nu sunt agreat de niciunul dintre cele două blocuri, chiar dacă din motive diferite. Dar dacă ai bani, și noi aveam, și ești dispus să-i dai pe informații, poți afla aproape tot ce te interesează. Astfel am descoperit tot ce era important pentru noi și am putut să dezamorsăm liniștiți toate situațiile tensionate, create artificial de „agenturile străine”. Știa și Ceaușescu al vostru ceva, dar orgoliul l-a împiedicat să acționeze lucid. Eu am dat ordin să-l lase pe Tökes în pace și să se alimenteze Timișoara cu de toate. Cu tot riscul și cu toată opoziția economiștilor, am mărit salariile și alte venituri. Oricum România noastră, chiar dacă nu era încă pe locul patru în Europa, o ducea bine, comparativ cu ce-a fost la voi în optzeci și nouă. Cred că nici în Berlinul de Vest nu se găseau atunci atâtea câte s-au găsit în decembrie 1989 în Timișoara. Veneau unguri puhoi la Timișoara, Securitatea era disperată și îmi trimitea în fiecare zi semnale alarmiste, dar din o mie de oameni care treceau granița, abia vreo doi, trei își mai făceau timp de bietul pastor reformat, apoi au renunțat și ei. În zadar tuna el din amvon, într-o biserică tot mai goală, împotriva nălucirilor și a ademenirilor materialiste ale diavolului, căci în oraș ajunsese zvonul că după Anul Nou acest corn al abundenței se va închide, așa că fiecare voia să mai prindă ceva cât se mai găsea. Gemeau măcelăriile de cotlete și antricoate, iar antenele de satelit și videorecorderele se găseau la toate colțurile. Am fost măgar, recunosc, am fost un mare măgar, dar am judecat bine: cine să mai asculte îndemnurile la cumpătare și revoltă ale preotului, când se găseau de toate peste tot și se permitea aproape orice?! Am închis ochii până și la vreo cinci case de toleranță clandestine, că oricum trei erau ale Securității. Cine să asculte o predică, atunci când se puteau cumpăra la liber, pe câțiva lei, casete cu filme porno, iar prin antenele de satelit se puteau vedea zilnic sport, serialele la modă, filme și spectacole de divertisment? Nu este o jignire, ci doar o constatare: românul, dacă are burtica plină, o bere într-o mână și o telecomandă în cealaltă, nu iese să facă revoluție. De ani buni urmasem exemplul Iugoslaviei și oricine putea pleca liber din țară: de tot sau numai la muncă. Am riscat și a trebuit să bat cu pumnul în masă ca să-mi impun voința în fața Comitetului Central. Aici, o parte de merit are și Elena, pentru că m-a convins că românul este prea sentimental și prea atașat de țara lui ca să petreacă prea mulți ani departe de casă. Și a avut dreptate: după ce stăteau câțiva ani și făceau bani buni în străinătate, veneau cu ei în țară și începeau să construiască, oferind astfel de lucru firmelor de construcții – și uite așa, în numai un deceniu, n-a mai fost nevoie să plece nimeni. Se câștiga în România mai bine decât în majoritatea țărilor din jur…
— Bine, dar cu rușii în decembrie cum a fost? am întrebat curios.
— A fost și mai simplu… Prin intermediul Mossadului, cu care aveam relații speciale, am aflat din timp de planurile lor. Ne-a costat peste un milion de dolari să facem un general KGB să trădeze, dar am primit astfel lista cu toți cei care aveau de gând să intre în România în celebrele – de-acum – mașini Lada; au fost arestați unul câte unul, la intrarea în țară. Apoi, am făcut un târg cu Gorby: ori generalul KGB ieșea pe post la televiziune și spunea adevărul despre planurile „agenturilor străine”, ori ne returnau tezaurul, iar în Moldova de peste Prut se organiza în trei luni un referendum referitor la alipirea la România. Era o mișcare riscantă și mulți prieteni m-au sfătuit să renunț la ea, dar mă săturasem de ifosele lor: cineva trebuia să le pună oglinda în față. Marele imperiu nu putea primi o asemenea palmă, așa că în cele trei luni au încercat de două ori să-l asasineze pe bietul general și de trei ori pe mine. Dar, cum eram pregătiți, am scăpat cu bine și eu, și generalul, astfel că la 1 decembrie 1990 am avut iar România Mare și tezaurul expus la muzeu. Îți dai seama că de-atunci am fost reales tot cu 90-95 la sută – și asta în alegeri organizate pe bune, nu cum le făceau ăștia ai voștri. Dar la anu’ vreau să mă retrag, să-i mai las și pe ăștia mai tineri…
— Păi, dacă merge totul atât de bine, de ce-ați dori să vă retrageți? am întrebat.
— Va trebui s-o fac pentru a nu apărea alte probleme. Și prea mult bine strică uneori…
— Adică? am continuat eu, văzând că nu vrea să-mi dea alte amănunte.
Ceaușescu a dat din umeri, dar a răspuns Elena:
— Diferența economică dintre România și celelalte țări din jur este acum atât de mare, încât cei din Cadrilater vor să organizeze un referendum pentru reunificarea cu patria-mamă. Ba, merge vorba că și cei din Ucraina se mobilizează tot pentru așa ceva. Și ține seama că nu românii de acolo, ci bulgarii și ucrainenii sunt cei mai dornici să se alipească. Și nu este vorba numai de partea materială, crede-mă. Există în toată țara o emulație spirituală care atrage lumea în România de parcă ar fi un ținut binecuvântat de Dumnezeu, deși nimeni nu-și explică asta… Poate-o fi ceva legat de profețiile lui Sundar Singh…
Am privit cu alți ochi la Ceaușescu din fața mea: poate că n-ar fi fost o idee prea rea să îl convingem să rămână.
Ca și cum ar fi ghicit la ce mă gândeam, a clătinat din cap.
— Nu rămân, ați auzit doar că vreau să mă retrag. Toți sunt convinși că aceste realizări mi se datorează mie. Vreau să le arăt că totul va merge la fel de bine și după ce mă voi retrage. Și dacă voi pleca, poate va înceta și isteria asta cu România Super Mare. Exact de conflicte n-avem nevoie acum…
— Păi, dacă tot vă retrageți, poate veniți într-o scurtă vacanță aici, am testat eu mai departe terenul.
Ceaușescu s-a mulțumit să clatine din capul lui mare, ca un catâr încăpățânat, iar Virgil a spus:
— Poți să abandonezi discuția. Cred că se fac în curând zece ore de când încerc să-l conving, și tot degeaba!
M am uitat la ceas: se făcuse aproape șase după-amiaza, ora la care se servea masa, așa că am spus:
— Foarte bine, atunci plecați așa cum s-a stabilit, dar ăsta nu-i un motiv să nu ieșim în lume. Ce-ar fi să mergem cu toții la masă. Noi doi mâncăm, că ni s-a făcut foame, iar dumneavoastră ne însoțiți sau comandați doar o salată.
Ceaușescu a clătinat din cap.
— Oare e bine? Oamenii nu vor avea resentimente? Cum s-au purtat cu voi? a întrebat-o el pe Elena.
— Putem merge, a spus Elena. Oameni s-au comportat minunat, poate chiar prea bine, de parcă ar fi uitat cu totul ce le-au făcut conducătorul lor iubit – adică tu – și sinistra lui consoartă – adică eu.
— Și totuși, am spus, eu mă îndoiesc că numai cu agricultura bio și cu Transilvania Land se pot întrece PIB-ul unor țări ca Italia și Spania, care au o populație aproape dublă. Ce mai este la mijloc?
Ceaușescu a zâmbit vag.
— Ei bine, mai este ceva, dar nu vă pot spune. Ar fi prea periculos pentru voi…
— Și totuși, un indiciu cât de mic, am insistat eu. Fuziunea la rece cumva?
Ceaușescu a privit spre Virgil și a clătinat iarăși din cap.
— Nu, ar fi prea periculos pentru voi. E o idee simplă și ușor de pus în practică, dar dacă ar încăpea pe mâna șlehtei de politicieni pe care-o aveți acum, ar fi un adevărat dezastru și în mod sigur ar duce la polarizarea totală a societății, iar apoi la o adevărată catastrofă. Nu se poate, vă rog să nu mai insistați!



Capitolul 9
O CINÃ MEMORABILÃ

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 18.00

Sala de mese a hotelului se afla la etajul întâi și am găsit-o fără prea mari probleme. Problemele adevărate au început atunci când am intrat: era o sală mare, imensă, cu o mulțime de mese așezate în șiruri ordonate, majoritatea ocupate atunci când am intrat noi, dar nimeni nu părea să mănânce, de parc-ar fi fost în așteptare. Când am intrat, toți ochii s-au ațintit asupra noastră și la început unul, apoi toți cei care stăteau jos s-au ridicat în picioare și au început să aplaude.
Ceaușescu s-a întors spre mine și spre Elena și a spus șoptit:
— Asta numai voi ați aranjat-o. Doar voi ați lipsit din cameră…
— Nicule, cum poți să spui asta? Pur și simplu, se pare că aici ești perceput ca fiind mărețul lor conducător, așa că, te rog, comportă-te ca atare!
Am pășit încet printre mese și, tocmai când ne întrebam unde să ne așezăm, dinspre bucătărie a apărut ca adus de vânt un omuleț îmbrăcat la două ace, care ne-a interceptat din mers. După vârstă, se părea că apucase ceva vremuri din perioada conducătorului iubit, pentru că s-a ploconit adânc în fața perechii prezidențiale și cu voce tremurândă a spus:
— Să ne trăiți și bine ați venit în vizită la noi! Sunt șeful de sală Postolache și vă rog să poftiți după mine, v-am reținut cea mai bună masă, când am auzit că avem nesperata onoare de a fi vizitați tocmai de dumneavoastră.
În capătul sălii de mese, era o mică estradă unde, la prilejuri festive, probabil că-și avea locul o orchestră. De data asta, acolo era așezată doar o singură masă cu patru locuri, împodobită sărbătorește, la care ne-am așezat înconjurați de atențiile șefului de sală. Odată cu noi, s-au așezat și ceilalți meseni.
După ce s-a arătat surprins de dorințele frugale ale celor doi, șeful de sală s-a mai destins atunci când eu și cu Virgil am salvat situația și am comandat lucruri normale.
Până să ne vină comanda, Ceaușescu s-a aplecat spre noi și ne-a întrebat în șoaptă, arătând spre meseni, majoritatea pensionari ca și mine:
— Ei sunt cei cărora le-am dărâmat bisericile, pe care i-am ținut înfometați în frig și le-am interzis să iasă din țară?
Virgil a dat din umeri și atunci Ceaușescu s-a întors spre mine, așteptând un răspuns.
— Ești istoric, domnule Adam, cum îți explici asta, pentru numele lui Dumnezeu?
— Nu sunt istoric, domnule Ceaușescu, sunt doar un modest profesor de istorie… și de biologie, că tot veni vorba, dar nici una, nici alta nu mă ajută cu nimic. Nu găsesc nicio explicație, am adăugat eu și – de fapt – așa și era.
Am privit în sala de mese, de unde șiruri de ochi priveau spre masa noastră cu… nici nu știam cu ce. Puțină neîncredere și parcă infinită speranță?
— Singurul posibil răspuns este că sunt atât de înspăimântați de prezent, de schimbările care se produc în jurul lor, și atât de scârbiți de clasa politică actuală, încât ar prefera oricând să vină o persoană fermă care să gestioneze haosul din țară. Nu uitați că românii l-au sanctificat pe Ștefan cel Mare, „cel aprig la mânie și iute vărsătoriu de sânge”. N-aș băga mâna în foc că peste cincizeci de ani n-o să ajungeți și dumneavoastră sfânt. Compatrioții ăștia ai mei sunt în stare de orice…
Am auzit-o pe Elena chicotind ușor.
— Vai, sfinte Nicu, l-a tachinat ea și l-a bătut ușor peste mână. Pot să-ți spun sfinte Nicușor, de-acum încolo?
— Elena, astâmpără-te, i-a răspuns el în șoaptă și zâmbind în barbă. Trebuie să fim sobri, că ne vede poporul!
Odată cu mâncarea, mititelul domn Postolache a pus delicat în colțul mesei și un microfon și i-a spus lui Ceaușescu:
— În cazul în care doriți să spuneți câteva cuvinte, am pregătit microfonul. Este reglat, trebuie numai să vorbiți…
A bătut ușor cu unghia în microfon și zgomotul care s-a auzit a făcut ca toți ochii să se îndrepte iarăși spre noi.
Ceaușescu a luat microfonul și s-a ridicat în picioare, urmat imediat de câțiva meseni, dar el le-a făcut semn să ia loc, iar ei l-au ascultat cuminți, așezându-se la locurile lor.
— Bună seara tuturor și bine v-am regăsit!
O mulțime de voci i-au răspuns amestecate, dar în aer se simțea ceva ca o mare așteptare pe care numai Ceaușescu o putea astâmpăra. Simțea și el asta, pentru că, după ce s-a uitat atent în jur la cei care-l priveau țintă, și-a dres vocea și a început să vorbească așa cum Ceaușescu al nostru nu ar fi vorbit niciodată:
— Mai întâi, aș vrea să-mi cer iertare de la dumneavoastră că am lipsit atâția ani. Nu vă pot spune totul, dar am fost nevoiți să ne retragem în Tibet, unde am dus o viață ascetică și ne-am rugat să fim iertați, dacă am greșit cu ceva poporului român, în întregul lui…
Un val de negație indignată s-a făcut auzită, iar Ceaușescu, după ce rumoarea s-a liniștit, a continuat:
— Ne-am rugat să fie iertați și ucigașii perechii care-a acceptat să ne țină locul…
Din sală s-au auzit aprobări febrile: „Þi-am spus eu că n-au murit”, „Știam eu că nu sunt ei”.
— Deocamdată, sunt într-o scurtă vizită particulară, dar mâine, la orele 14, voi ține în holul hotelului o conferință de presă în care voi lămuri toate aceste lucruri. Acum nu mai vreau să spun nimic în plus decât „poftă mare” și să vă asigur că voi face totul ca România să ajungă iarăși ce-a fost și, dacă se poate, chiar mai mult și să-și câștige locul pe care îl merită în lume. Așa să îmi ajute Dumnezeu! Iar acum fiți binecuvântați și Domnul să binecuvânteze România și pe oamenii ei minunați!
După ce valul de ovații s-a liniștit, un timp nu s-a mai auzit decât zgomotul tacâmurilor, iar după ce am terminat de mâncat, la plecare am fost înconjurați de priviri respectuoase și de luminile blițurilor. Vreo câteva femei mai în vârstă nu s-au putut abține și au sărutat din mers ba mâna lui, ba mâna ei.
Eu și Virgil mergeam în spatele lor aproape nebăgați în seamă și, când am ajuns în lift, l-am întrebat:
— Ești supărat, nu-i așa?
— Nicidecum, a negat el. De ce-aș fi supărat?
— Păi, ție nu ți-a sărutat nimeni mâna. La cât ești de orgolios, nu cred că asta nu te-a afectat chiar deloc, mai ales că ești principalul artizan al acestei situații!
Am izbucnit toți trei într-un râs eliberator, în timp ce Virgil nega – mormăind – acuzațiile.



Capitolul 10
O NOAPTE DE POMINÃ

Băile Felix, duminică, 19 august 2012, ora 19.00

Când am ajuns în fața camerelor, ne-am urat reciproc noapte bună, apoi ne-am despărțit. Deși era numai șapte seara, eram frânt și nu mai aveam chef de alte discuții, mai ales că știam că nu aveau să ducă nicăieri. În ciuda adulației vizibile cu care fusese primit, Ceaușescu nu se clintise niciun pic din hotărârea lui.
— Am pregătit terenul cât am putut, ne-a spus el, și sunt sigur că undeva, în infinitatea aceea de universuri, se va găsi un nebun care să accepte să vină să vă pună țara pe picioare, dar nu voi fi eu acela!
Punct, și cu asta a închis ușa.
— Nu-ți face probleme, m-a liniștit Virgil. Nu știu câtă matematică mai cunoști tu, dar infinit înseamnă totuși infinit. N-am avut eu timp să cotrobăi peste tot, însă în noaptea asta îmi voi reduce și mai mult aria de căutări, așa că… las pe mine!
Voiam eu să fac multe, numai să las pe el nu, dar, sincer să fiu, nu prea aveam de ales. În timp ce-mi vedeam de una și de alta, subconștientul meu lucra febril la o cale de a-l potoli pe Virgil. Cel mai bine ar fi fost să nu-l stârnesc de la bun început, dar acum, că răul era făcut, nu mai vedeam nicio rezolvare rezonabilă. Poate doar să-l sufoc la noapte cu perna, dar așa aș fi rămas cu cei doi Ceaușești pe cap.
Am dat drumul la televizor tocmai la timp ca să prind telejurnalele. La unul dintre ele, o tânără prezentatoare vizibil emoționată anunța, cu vocea gâtuită, că:
— Deși pare incredibil, astăzi, în stațiunea Băile Felix, și-a făcut apariția o pereche care pretinde nici mai mult, nici mai puțin decât că ar fi cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu. Am primit o mulțime de fotografii și filmulețe, dar, din cauză că au fost realizate cu telefoanele mobile sau cu camere foto de slabă rezoluție, imaginile nu sunt foarte clare…
Pe ecran au început să se perinde imagini și filme scurte, de nu-mi venea să cred când fuseseră făcute atât de multe. O mulțime de fotografii erau realizate lângă Lacul cu Nuferi și o fotografie revenea obsesiv, cea în care Elena își punea mâinile pe creștetul copilului pentru a-l binecuvânta. Lângă ea apăream și eu, ilustrul necunoscut, în toată splendoarea mea.
— Se pare că Elena Ceaușescu, presupunând până la urmă că este ea, a făcut azi după-amiază o plimbare îndelungată prin stațiune. Ea a fost însoțită în tot acest timp de un bărbat în vârstă, pe care-l ținea de braț. Conform primelor zvonuri, cuplul prezidențial a fost plecat în această perioadă în Tibet, așa că putem presupune că persoana care-o însoțea ar putea fi un călugăr budist, deși are trăsături mai degrabă caucaziene. Specialiștii noștri caută, în acest timp, să găsească vreo potrivire cu o persoană existentă în baza de date…
— Uită-te ajuns și călugăr budist, a chicotit Virgil și a scos o sticlă de gin.
Aveam mare nevoie de o dușcă; în timp ce lăsam lichidul magic să mi se scurgă pe gât, l-am privit pe Virgil cum își pregătește patul. Și-a mai turnat un pahar, l-a dat pe gât, apoi s-a întors spre mine:
— Acum, că mi-am alimentat mașinăria paranormală cu combustibil, uite ce am de gând să fac: în noaptea asta voi călători după noul algoritm pe care mi l-am stabilit. În principiu, nu ar trebui să lipsesc de-aici nici măcar o milisecundă, dar dacă totuși vezi patul gol nu te îngrijora. Cel mai bine ar fi să mai bei un pahar, două și să dormi buștean până dimineață. Când te vei trezi, totul va fi rezolvat, crede-mă.
Nu-l credeam și bănuiesc că asta se citea clar pe figura mea, pentru că s-a întors spre carnețelul în care calcula mereu ceva și a mai scris câteva cifre.
— Am uitat să te întreb, s-a răsucit el spre mine după un timp, ai rezolvat ceva cu Elena?
— Nu înțeleg. Ce să rezolv?
— Ei, ce? a întrebat el exasperat. Te-ai culcat cu ea?
— Doamne, tu ai o obsesie cu asta. Cum să mă culc cu ea?
A ridicat din umeri.
— Păi, cam în genul cum era s-o faci cu Ildiko dacă nu vă întrerupeam eu. Să înțeleg deci că nu. De ceva alimente specifice lumii lor ai întrebat-o? Ce mama naibii mănâncă ei de trăiesc două sute de ani și noi trăim numai cât trăim?
— Nu, n-am avut timp, am răspuns eu morocănos, pentru că eram sigur că niciuna dintre propunerile lui n-avea să-mi aducă nici măcar o secundă de viață în plus; ba avea să mi-o scurteze la modul serios și pe cea pe care-o aveam, dacă mă mai stresa mult cu prostiile lui paralele.
— Știi ce m-am gândit la un moment dat? a întrebat el și a privit visător în tavan.
De ce nu doream oare să aflu răspunsul? N-a părut să bage în seamă lipsa mea de interes, așa că și-a urmat mai departe firul gândurilor:
— M-am gândit să-l aduc aici pe Ștefan cel Mare… sau, și mai bine, pe Vlad Þepeș. Ar fi foarte posibil, pentru că există lumi care sunt cu patru, cinci sute de ani în urma noastră, așa că tipii ăștia abia acum își intră în mână. M-am gândit să le spunem ăstora de-aici că ai făcut ceva cercetări de biologie aplicată și i-ai adus la viață folosind ADN-ul lor. Exact așa, ca în Jurassic Park… Poate ai lua și Premiul Nobel pe tema asta…
E clar că încet, încet o lua razna și pierdea tot mai mult contactul cu realitatea.
— Virgile, nu mai bea. Ãla era un film SF!
A dat nepăsător din mână.
— Și ce dacă? Cui crezi că i-ar păsa cu adevărat cum anume a ajuns aici? Important este să ajungă. Ce mi-ar plăcea să-l văd pe Þepeș plimbându-se prin București cu o rezervă zdravănă de țepușe după el… În câte luni crezi că ar reuși să facă ordine în țară? Eu aș paria pe trei luni, perora el cu ochii pierduți în tavan.
Nu-mi plăcea deloc direcția în care se îndrepta monologul lui, așa că l-am bătut ușor pe mână.
— Virgile, trezește-te la realitate. Suntem în mileniul trei. N-are ce să caute Vlad Þepeș în mijlocul Bucureștiului acum. Abia ne descurcăm cu Ceaușeștii, după cum vezi.
A trebuit să admită cu părere de rău că era o idee exagerată.
— Dar sper că nu te îndoiești că i-aș putea aduce, a întrebat privindu-mă bănuitor.
— Te cred, Virgile, dar este prea îndepărtat în timp ca să se adapteze la vremurile noastre așa de repede cum vrei tu.
A părăsit cu părere de rău gândul acesta. Se vede treaba că în mintea lui zdruncinată îl și vedea pe Vlad Þepeș umblând pe Calea Victoriei cu câteva țepușe ascuțite în mână!
— Bine, renunț deocamdată la ideea asta. Am s-o păstrez ca rezervă. Dar am să te rog să mă ajuți, atunci, cu Ceaușeștii. Ãștia îmi par cam bleguți, sincer să fiu. La noapte voi căuta alții mai focoși…



Capitolul 11
DIMINEAÞA

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 9.00

Când m-am trezit, trecuse de nouă și Virgil nu era în patul lui. O clipă m-am speriat, dar am și sperat în același timp că poate a rămas blocat undeva în universurile lui paralele. M-am spălat și m-am îmbrăcat, apoi am dat drumul la televizor. Pe niciun canal nu mai era altă știre decât Ceaușescu și iar Ceaușescu. Și încă o știre, la care nu numai eu, dar nimeni nu s-ar fi așteptat: după ani întregi în care leul se devalorizase puțin câte puțin față de principalele valute, astăzi se apreciase brusc cu vreo cinci la sută. Era din cauza veștilor despre Ceaușescu? Analiștii economici negau vehement că o asemenea știre, care nici măcar nu era confirmată oficial, ar putea influența cursul, dar nici nu veneau cu o altă explicație plauzibilă.
N-am apucat să-mi pun gândurile în ordine, că s-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Când am răspuns, a intrat Ildiko; privind în podea, mi-a arătat o tavă pe care se găseau o cafea aburindă și un mic dejun frugal.
— Când a coborât, domnu’ inginer a spus c-o să dormiți până mai târziu, așa că ar fi bine să vă aduc în cameră ceva de mâncare și o cafea.
— Mulțumesc.
Deși se vedea că mai aștepta să spun ceva, am tăcut încurcat. Nu știam ce să-i spun, nu știam cum să-i explic comportarea mea de ieri. Ca profesor, și încă un profesor divorțat, am încercat tot timpul să păstrez o distanță rezonabilă față de elevele mele, deși unele… Mă rog, ăsta este alt capitol – și este unul încheiat și parafat. Dar atracția asta bruscă față de tânăra cameristă nu mi-o explicam în niciun fel, afară de cazul că luam de bune elucubrațiile lui Virgil.
Ildiko a așezat tava pe masă, și-a mai făcut de lucru puțin cu șervețelul, apoi a spus:
— Domnul inginer a zis să duc două salate și două cafele și în camera de alături…
— Foarte bine. Ai dus?
— Da. Am dus.
A ezitat o clipă, apoi a întrebat:
— Cei de alături sunt chiar… domnul și doamna Ceaușescu?
— Da, ei sunt, am spus eu răgușit brusc, dar deocamdată nu-ți pot da mai multe amănunte.
Dacă o să ajungeți vreodată în camerele de două locuri ale Hotelului Someș din Băile Felix, o să vedeți că prea mult spațiu nu este în ele. Chiar și așa, nu îmi dau seama cum s-a întâmplat de ne-am apropiat iarăși atât de mult. Eu am făcut un pas, o jumătate de pas probabil că a făcut și ea, apoi am apucat-o de mână ca s-o liniștesc, deși nu părea deloc neliniștită. Dintr-odată, m-am trezit cu ea în brațe, cu ochii adânci și verzi privindu-mă lung, cu buzele roșii întredeschise, iar vârful limbii roz i se ivea dintre dinții albi ca laptele. I-am pus o mână ușor pe față și fata a cuprins-o febril cu mâna liberă, apăsând-o mai tare pe fața ei, apoi sărutându-mi podul palmei și făcând să mă treacă fiori.
„Laptele conține mult calciu și este indicat la o vârstă înaintată, pentru că astfel se contracarează osteoporoza”, mi-a trecut prin minte printr-o ciudată asociație de idei și m-am aplecat lacom spre buzele fetei.
N-am auzit când a intrat Virgil și de data asta cred că nici n-a zis nimic, a rămas lângă ușă, uitându se la noi. Și zău că avea ce vedea: îi prinsesem fetei un sân voluptuos și nu mai știu dacă voiam numai să i-l scot afară din bluză, pentru că se zbătea asemenea unui porumbel captiv, sau voiam doar s-o împing spre unul dintre paturi, când l-am auzit pe Virgil cum își dregea glasul, tușind ușor. Probabil că tușea de ceva vreme, fără să-l auzim, pentru că ajunsese destul de aproape de noi și se hlizea cu gura până la urechi.
— Ildiko, dragă, i-a spus el fetei, eu te-am rugat să-i aduci flăcăului ăsta o cafea. N-am pomenit nimic de lapte, a arătat el spre sân. Ildiko, roșie ca focul, și-a aranjat sânul în bluză și a zbughit-o din cameră ca dusă de vânt.
Am răsuflat și eu adânc, apoi m-am răstit la Virgil:
— Tu și cu radiațiile tale! Eu nu eram așa și o știi foarte bine…
— Radiații, neradiații, ai face bine să încui ușa, data viitoare. Fata mică și inocentă are un prieten cât dulapul, care este mecanic de întreținere, aici, în hotel. Și dacă era el în locul meu, cred că-ți trăgea o cheie universală în cap, de vedeai la universuri paralele cât nu puteai duce!
Făcu o scurtă pauză, apoi continuă:
— No, acum bea cafeaua și așa, fără lapte, mănâncă ceva și pe urmă hai alături, că avem de vorbit. Și, pe viitor, nu uita: mișcarea-i bună, doar că e direcționată greșit. Elena trebuie să fie ținta, nu Ildiko!
Am terminat cât am putut de repede și l-am urmat pe Virgil în camera Ceaușeștilor, convins că avea vești importante.
Cei doi lăsaseră cafelele neatinse, așa că Virgil și-a însușit fără o vorbă una dintre ele, apoi a spus:
— Am găsit o pereche perfectă azi-noapte: nu numai că au înțeles în ce situație de rahat ne aflăm, dar au și acceptat să vină aici. Deși mă pot deplasa între lumile astea destul de ușor, încă nu pot aduce nimic, așa că va trebui să așteptăm până mâine, sau cel mai devreme diseară târziu, ca să vă transport înapoi și să-i aduc pe ei. Asta, în cazul în care nu vă răzgândiți…
La refuzul lor categoric, a adăugat:
— Atunci, uite cum o să facem. Am să vă rog să mă ajutați și astăzi, jucându-vă rolul toată ziua.
— De parcă am avea de ales, a oftat Elena.
— Așa este, a confirmat cinic Virgil. Dacă mă ajutați azi, vă promit că mâine, la ora nouă, cel mult zece, vom pleca. Poate chiar în seara asta, dar timpul exact în care voi putea face transferul nu este deocamdată sub controlul meu. Dar ca să-l ajutăm puțin și pe înlocuitorul dumneavoastră, s-a întors el spre Ceaușescu, am să vă rog să purtați în buzunar reportofonul acesta începând chiar de acum, ca să știe tot ce ați vorbit și să nu apară diferențe. Dacă este setat pe voce, înregistrează fără probleme peste douăsprezece ore.
L-a pornit și i l-a dat lui Ceaușescu, care l-a pus cuminte în buzunar.
— Nu uitați că la orele 14 ați promis o scurtă conferință de presă. Deja în hol, abia se mai poate circula, așa că puțin mai târziu va trebui să ies să fac puțină ordine.
A dat să mai spună ceva, dar s-a auzit un ciocănit scurt în ușă. A răspuns Ceaușescu și în cameră a pătruns un tânăr de vreo 28-30 de ani. După aspect, nu părea a fi chelner și nici mecanic de întreținere. Parcă avea ceva milităros în el și, după primele cuvinte, mi-am dat seama că nu m-am înșelat.
Și-a îndreptat spatele și a spus, privind mai mult la Ceaușescu:
— Permiteți să mă prezint: maior SRI Lucian Crivăț.
A vrut să mai spună ceva, dar s-a poticnit și eu am avut timp să gândesc: „Până aici ți-a fost, inginerule”, pentru că pe urmă mi-a căzut falca și am rămas cu gura căscată, când maiorul a continuat:
— La ordinele dumneavoastră, domnule… tovarășe Ceaușescu!
Am trecut pe lângă el și am deschis ușa: coridorul era pustiu, deci nu era vorba nici de camera de râs și nici de farsele lui Buzdugan.
Când am revenit, am observat că Ceaușescu își luase rolul în serios.
— Sunteți singur, domnule maior? l-a întrebat el.
— Aici sunt singur, domnule Ceaușescu. Dar jos, în hol, mai așteaptă trei colegi, iar în fața hotelului, încă trei.
Vocea i s-a poticnit de emoție și i-a tremurat puțin, atunci când a continuat:
— Suntem toți în concediu și suntem înarmați și hotărâți să vă apărăm cu prețul vieții… de data asta, a adăugat el mai încet și parcă vinovat. Este o inițiativă particulară, dar suntem mai mulți care avem convingerea că România nu merge în direcția care trebuie. Dacă este nevoie, ne vom da demisia și vom forma o grupă pentru pază și protecție. Suntem siguri că dumneavoastră reprezentați singura șansă pentru România, și România chiar merită altă soartă.
— Crezi că soțul meu este în pericol, domnule maior? a întrebat îngrijorată Elena.
Maiorul a încuviințat încet din cap.
— Prin mijloace specifice, am aflat că domnul Ceaușescu este considerat periculos și că prezența sa nu este deloc dorită, așa că se va încerca înscenarea unui accident. Dar vă rog să nu aveți nicio grijă: nu se va întâmpla asta!
Eu n-aș fi fost chiar așa de sigur, dar mi-am păstrat observațiile pentru mine și se pare că și Ceaușescu avea îndoielile lui, pentru că a spus:
— Va fi nevoie de mai mulți oameni, colonel Crivăț. Tocmai te-am avansat în grad, deocamdată neoficial, pentru că ai dreptate, va trebui să organizezi urgent un serviciu de pază și protecție. Domnule inginer, dacă am înțeles bine, banii nu ar fi o problemă, s-a întors el spre Virgil, care, în loc de răspuns, s-a bătut doar cu palma peste buzunarul de la haină și a dat din cap aprobator.
— Plecați, atunci, și rezolvați problemele de primă urgență, iar băieții să mă aștepte în hol, pentru că am de gând să fac o mică plimbare prin stațiune, până la conferința de presă.
— Nu știu dacă este bine, domnule Ceaușescu, a ripostat proaspătul colonel.
— Nu-i bine, dar este necesar, domnule colonel. Până se vor organiza, pericolul nu este chiar așa de mare. Dar se vor dezmetici în curând, așa că pune pe picioare cât mai repede serviciul amintit!
— Am înțeles, să trăiți, a spus proaspătul colonel și a dispărut urmat de Virgil.



Capitolul 12
PRIN STAÞIUNE CU CEAUȘEȘTII

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 11.00

Am coborât toți trei și până în holul hotelului n-am fost deranjați de nimeni. În hol deja se adunaseră câțiva fotografi și reporteri, care s-au repezit ca vulturii asupra perechii prezidențiale, dar au fost prompt blocați de un grup de tineri musculoși și tunși scurt, în care i-am bănuit fără greutate pe colegii lui Crivăț, astfel că am putut ieși din hotel. Vizita de azi nu avea să mai fie la fel de liniștită precum cea de ieri. Am coborât scările cu oamenii lui Crivăț plasați strategic în jurul nostru, am ajuns iarăși în Strada Primăverii și, la fel ca ieri, autoturismele încercau în zadar să-și facă loc printre pietonii care invadaseră strada. Din loc în loc, se formau grupuri care discutau aprins, dar care se opreau din vorbit până treceam noi. Din când în când, se auzea câte un timid „Să trăiți” sau „Bine ați revenit”, însă nimeni nu ne-a mai oprit de data asta. Am ajuns în piața în care fuseserăm și ieri, iar Ceaușescu s-a oprit dintr-odată și a mirosit puțin aerul, apoi s-a întors spre mine:
— Știi de ce mi s-a făcut poftă? Miroase puțin și spune-mi dacă-ți dai seama…
Am adulmecat și eu în jur, dar mirosurile erau atât de amestecate, încât nu mă puteam hotărî ce anume îi trezise interesul.
M-a ajutat Elena, care a spus zâmbind:
— Cred că e vorba de porumb prăjit pe jar. Nu-i așa, Nicule?
Acesta a încuviințat încântat și s-a îndreptat spre micul cuptor în care o fetișcană perpelea știuleți de porumb. Am cumpărat trei, câte unul pentru fiecare; mie nu prea îmi plăceau, dar nu voiam să fac notă disonantă.
— Uneori, tot ce mâncăm în ultimul timp este mult prea dietetic și lipsit de savoare. Porumbul ăsta îmi aduce aminte de copilărie, a spus Ceaușescu cu gura plină și se vedea că-i fusese poftă, pentru că în numai câteva minute a terminat tot porumbul și acum căuta din ochi un coș de gunoi, unde să arunce coceanul.
De la boabele arse prea tare îi rămăseseră în jurul gurii câteva dâre negre și Elena s-a grăbit să scoată un șervețel și să-l șteargă. Privind la scena domestică în care soția grijulie își ștergea la gură soțul neglijent, a trebuit să-i dau dreptate lui Virgil: ăștia nu erau Ceaușeștii noștri! Erau prea bleguți și tare-mi era teamă că avea să-i mănânce cu fulgi cu tot cloaca noastră politică. Urma să fie încă un om învins de sistem… Nu discutasem niciodată prea amănunțit cu Virgil ca să aflu ce așteptări avea de la oamenii ăștia. Ce spera să facă ei? Ce-ar fi putut să facă Ceaușescu singur, la urma urmei? Să candideze peste doi ani la postul de președinte? Să presupunem că și câștigă… Ce-ar putea să facă un președinte singur, într-o democrație cum se presupunea că avem? Marea Adunare Națională era acum înlocuită de Parlament, unde nu mai erau aplaudacii servili de altădată, ci niște oameni care se obișnuiseră cu binele în tot acești ani. În niciun caz nu aveau să renunțe la avantajele obținute, nici măcar de dragul lui Ceaușescu. Sau poate că tocmai în pofida lui!
Se vede treaba că tăcerea mea prelungită a atras atenția, pentru că Elena m-a întrebat:
— Ați căzut pe gânduri, domnule Adam? Vă frământă despărțirea de mâine? Puteți veni cu noi, atunci. Sunt sigură că ați găsi cele o mie de cărți publicate și în lumea noastră. Sau vi le aduce Virgil de-aici, bănuiesc că ar putea foarte ușor s-o facă… Și dacă durata noastră de viață se datorează măcar în parte mediului exterior, aveți cincizeci la sută șanse să mai trăiți ani buni de-acum încolo!
Am privit-o să văd dacă glumește, dar părea să vorbească serios. Nu mă gândisem niciodată la asta. Cum adică să plec? Și copiii? Nu că i-aș vedea eu prea des, dar – dacă voiam – era de ajuns să traversez oceanul și aș fi ajuns la ei. Dacă plecam însă…
Am scuturat din cap.
— Mulțumesc pentru ofertă, dar chiar dumneavoastră ați spus că noi suntem iremediabil prea sentimentali ca să plecăm multă vreme departe de casă. Nu mă văd emigrând nici măcar în Italia vecină, darămite în alt univers.
Am ajuns fără incidente la hotel și i-am condus în cameră, să se pregătească pentru conferința de presă. A apărut și Virgil, cu un nou sortiment de pungi în care le adusese iarăși hrană vie. Noi doi am coborât la masă și, deoarece eram singuri, am putut mânca în liniște, fiind ținta unei curiozități moderate. Am urcat apoi în camera noastră și, dintr-odată, l-am văzut pe Virgil că se schimbă ușor la față și mă privește intens. S-a uitat câteva clipe la mâinile care-i tremurau ușor, apoi a spus:
— Mă duc să-i aduc!
— Pe cine, Virgile?
— Pe cei doi Ceaușești noi. Simt că acum pot s-o fac – și și-a privit încă o dată mâinile, care-i tremurau și mai tare.
Am clătinat din cap.
— Dar mai e numai o oră până la conferința de presă programată…
— Nu contează, a dat Virgil nepăsător din mână. Se vor descurca, ai să vezi. Le-am dus materiale de studiu, DVD-uri și ziare, așa încât cred că ăștia noi se pot adapta perfect situației. Am pus la punct, azi-noapte, toate amănuntele.
Se îndrepta spre camera alăturată, când l-am oprit.
— Aș vrea să-mi iau rămas-bun de la ei.
— Ce rost are? s-a împotrivit Virgil. N-o să-i mai vezi niciodată. Trebuia să mai insiști cu profesoara de desen. Dacă tu o convingeai pe ea, ea îl convingea pe el și așa scăpam de griji, dar acum e prea târziu. Noroc că ăștia seamănă perfect cu perechea originală și nu mai e nevoie de coafeză, altfel cine știe ce încurcături mai făceai…
Nici nu bănuiam de câte griji am fi scăpat, dar, vorba lui, acum era prea târziu!
Am fost curios totuși să văd cum arăta noua pereche și, dacă Virgil nu mi-ar fi spus despre schimbare, nu sunt sigur că aș fi observat ceva. Dar, fiind prevenit, am constatat primele schimbări la Elena. Nu mai avea ochii așa de senini și de lipsiți de griji precum cealaltă. Iar Nicu cel nou, deși părea identic cu cel tocmai plecat, avea niște ochi ca de gheață. Când a dat mâna cu mine, m-a privit fix în ochi și a spus:
— Dumneata trebuie să fii domnul profesor Adam, prietenul peregrinului nostru prin lumi paralele, a surâs el rece și a arătat spre Virgil. Din câte am înțeles, un fel de pacient zero al acestei boli numite călătorie între lumi, pentru că se pare că totul a pornit de la obsesia dumitale de a câștiga zece ani de viață. Un fel de Faust în variantă latină, nu? Aveți grijă să nu vă întâlniți cu Mefisto…
Nu mi-a plăcut cum a pus problema, mai ales că, măcar în parte, avea dreptate. Speram ca într-un final să nu-și dea seama prea multă lume că, de fapt, totul pornise de la mine și de la cei zece ani în plus pe care-i doream.
La ora 14 fără câteva minute, a apărut și proaspătul colonel Crivăț, care se pare că se adaptase foarte bine situației, ca să ne anunțe că jos, în holul mare, totul era pregătit și se putea coborî.



Capitolul 13
PRIMA CONFERINÞÃ DE PRESÃ

Băile Felix, luni, 20 august 2012, ora 14.00

Erau foarte mulți oameni în holul devenit acum neîncăpător. De fapt, pentru conferința de presă fusese rezervată doar partea dinspre bar a holului, care fusese amenajată de oamenii lui Crivăț. O estradă așezată în spate și câteva corzi delimitau spațiul unde stăteau reporterii și ziariștii. Niciodată n-am văzut oameni mai curioși, dar poate că așa erau toți reporterii, pentru că nu prea participasem la conferințe de presă și nici nu aveam de gând să încep tocmai acum să mă obișnuiesc cu așa ceva. La trecerea noastră spre mica estradă se mai auzea un murmur ușor, care a încetat cu totul pe măsură ce ne-am apropiat de locurile stabilite. Nu știu dacă intenționat sau nu, dar aveam și eu un scaun pe estradă, așa că, vrând-nevrând, m-am așezat alături de principalii protagoniști, însă mi-am mutat scaunul puțin mai în spate, într-o încercare naivă de a mă delimita de ceea ce se întâmpla acolo.
Virgil abia s-a așezat, că s-a și ridicat și, după ce a ciocănit ușor cu unghia în microfon ca să-l verifice, a anunțat sec:
— Domnul Nicolae Ceaușescu s-a întors ieri dintr-o lungă călătorie în Tibet, unde a beneficiat din plin de beneficiile medicinei tibetane. Domnul Ceaușescu a fost însoțit în această călătorie de soția sa. Domnia Sa va răspunde astăzi întrebărilor dumneavoastră. Vă rog să respectați ordinea pe care am stabilit-o mai înainte și vă mai rog să vă limitați la cele mai presante întrebări, pentru că vom fi aici și mâine, și poimâine, și vom putea continua această discuție. Domnul și doamna Ceaușescu sunt aici, în stațiune, în calitate de persoane particulare venite la odihnă și vor mai rămâne încă cinci-șase zile. Are cuvântul domnul Ceaușescu…
Dregându-și ușor vocea, Ceaușescu s-a ridicat în picioare și, fără să vreau, am observat că avea mișcările mai vioaie decât ale mele. Elena privea sfielnic în pământ și, din câte îmi spusese Virgil, intenționat încercase să-l prezinte numai pe el pentru a distrage atenția de la ea și de la ceea ce reprezentase pentru noi.
— Vreau mai întâi să vă povestesc în câteva cuvinte – a început Ceaușescu să vorbească și în încăperea cât un hangar nu s-a mai auzit niciun zgomot – cum au trecut acești ultimi douăzeci și ceva de ani. La plecarea noastră destul de precipitată din țară, am făcut greșeala să las o pereche de oameni care semănau perfect cu noi. Au primit să se sacrifice și au jucat până în ultimul moment rolul nostru pentru a ne permite să plecăm. Am aflat apoi că au fost uciși cu bestialitate, în urma unui simulacru de proces. Când am auzit asta, am regretat că n-am rămas în țară. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că se va întâmpla așa ceva, dar atunci am luat hotărârea să revin cândva, dacă îmi vor permite condițiile. Vom consulta o firmă de avocați să vedem în ce măsură această crimă barbară nu cumva anulează și alte acte emise de puterea proaspăt instalată în ’89, astfel încât este posibil ca, de fapt, eu să mai fiu încă președintele în exercițiu al României. Rămâne de verificat aceasta și până atunci vă rog să nu vă adresați cu formula „Domnule președinte”…
Câteva râsete politicoase au răsunat în sală și câțiva reporteri s-au retras precipitat să dea o nouă temă de lucru departamentelor juridice din televiziunile pe care le reprezentau. Ceaușescu a înregistrat în tăcere toate aceste mișcări, apoi a adăugat:
— Vedeți pe mine însumi ce efecte uluitoare au un regim de viață echilibrat și mai ales o alimentație rațională, săracă în calorii, alimentație pe care atât de multă lume a criticat-o la vremea ei. Acolo unde am fost, vârstele de o sută douăzeci de ani sunt vârste obișnuite, așa că încă douăzeci, treizeci de ani va trebui să mă suportați printre dumneavoastră!
Din sală s-au auzit iarăși câteva râsete politicoase, apoi Ceaușescu a continuat:
— Mai grav este că vor trebui să mă suporte unii care n-ar vrea să mă vadă chiar deloc, nici măcar să-și amintească de mine. Acum voi răspunde întrebărilor dumneavoastră în ordinea în care s-a stabilit…
S-a ridicat o doamnă între două vârste, care s-a prezentat, dar care era așa de emoționată, încât nu s-a înțeles aproape nimic.
— Mai tare, vă rog, a spus Ceaușescu. Să audă toată lumea întrebarea!
— Care este părerea dumneavoastră despre câinii comunitari, stimate domnule Nicolae Ceaușescu? aproape că a țipat ea întrebarea. Este un subiect care dezbină de ani buni societatea civilă…
Ceaușescu s a uitat la ea câteva clipe lungi, de parcă nu-i venea să creadă.
— Doamnă, probabil că acesta este cel mai puțin important subiect pe care-l vom discuta pe ziua de azi, dar haideți să vă răspund și dumneavoastră… Să nu credeți că dacă am stat în autoizolare atâta amar de ani, am fost rupt complet de țară. Citeam zilnic ziarele online și mă țineam oarecum la curent cu realitatea de aici. Știu ce amploare au luat discuțiile pe această problemă și dați-mi voie să vă spun că este o falsă problemă!
Doamna a încercat să spună ceva, revoltată, dar Ceaușescu i-a făcut semn cu mâna să se oprească și a întrebat-o:
— Probabil că aveți copii mici sau, dacă nu, nepoți care se mai uită la desene animate…
Nu era o întrebare care să aștepte răspunsul, așa că Ceaușescu a continuat:
— Poate s-a întâmplat ca printre desenele animate văzute, să fie și unul care a încântat copilăria a milioane de copii. Este vorba despre filmul „Doamna și vagabondul”, în care un câine hoinar răpește inima unei frumoase cățelușe. Filmul este făcut în anul 1955 și nu cred că are rost să-l povestesc pentru că-l cunoaște toată lumea. Vreau să subliniez o singură scenă din film, când protagonista este prinsă și dusă într-un adăpost pentru câini și unde, în trecere, este arătată o scenă interesantă: unul dintre câinii căruia îi expiraseră cele șapte zile este luat și eutanasiat. O să-mi spuneți că este doar un film de desene animate. Așa este, dar până și filmele astea trebuiau să păstreze o minimă legătură cu realitatea, dacă voiau să fie credibile. Ei, dacă americanii aveau un asemenea set de reguli încă de-acum șaizeci de ani, și dacă tot îi admirăm atâta, poate că ar fi cazul să-i copiem?! Părerea mea sinceră este că nu preocuparea pentru viața bietelor patrupede este cea care îngrijorează nenumăratele organizații care se ocupă de-așa ceva, ci banii pe care-i sifonează de la buget. Vă promit că – în primele zile când voi ajunge președinte – acesta va fi unul dintre cele dintâi decrete semnate. În el, se va specifica limpede că toți câinii fără stăpân vor fi adunați în adăposturi, iar cei nerevendicați în șapte zile vor fi eutanasiați. Scurt și cuprinzător. Câinele revendicat va ieși numai cu certificat, iar stăpânul lui va răspunde dacă animalul cu pricina va fi găsit iarăși în libertate. Eventual, îi vom închide pe-amândoi în aceeași cușcă și într-un an nu vom mai găsi niciun câine liber pe stradă. Vă promit!
Văzând privirile oripilate ale câtorva cucoane din public, a surâs rece și a adăugat:
— Partea cu cușca comună a fost o glumă, sper că bănuiți…
Eu nu eram așa de sigur, cum nu eram sigur deloc că Virgil făcuse bine aducând un asemenea specimen în lumea noastră.
— Cine mai are de pus întrebări? s-a adresat el audienței. De data asta una mai serioasă, vă rog. Dumneavoastră, a indicat el spre o tânără așezată în primul rând.
— Postul nostru de televiziune a făcut câteva investigații și nu a putut afla locul pe unde-ați intrat în România. Ne puteți ajuta în acest sens?
Ceaușescu s a uitat la ea așa cum se uită un entomolog la ultimul fluture prins și se gândește unde să-l așeze.
— Asta este o întrebare la fel de tâmpită și lipsită de importanță ca și cealaltă. Poporul suferă și rabdă de foame, sănătatea este la pământ, suntem pe penultimul loc la numărul de medici pe cap de locuitor din Europa, copiii se spânzură de dorul părinților plecați cu anii la lucru și pe voi vă interesează ce-o să fac eu cu câinii și pe unde-am ajuns acasă?
Și-a rotit privirea în jur și toți și-au plecat ochii în fața lui, iar eu am schimbat cu Virgil o privire, în spatele perechii. Virgil a dat din umeri și eu am clătinat din cap.
— Am intrat prin același loc prin care am ieșit în 1989 și tot atât de nevăzut și acum, ca și atunci. Și să nu îndrăzniți să-mi spuneți că asta este o violare a frontierei de stat, că nu știu ce vă fac! Eu nu voi ajunge să fiu fugărit pe autostrăzi ca regele, a adăugat el și a râs mânzește.
A privit iarăși în jur, apoi a spus arțăgos:
— O întrebare pertinentă are să-mi pună cineva, sau mă pot retrage?
— Dacă nu vă supărați, s-a ridicat un bărbat care-mi părea vag cunoscut de la televizor, să înțelegem deci că veți dori peste doi ani să candidați pentru funcția supremă în stat?
Ceaușescu a arătat spre el, apoi spre ceilalți din sală:
— Un om deștept, ați văzut? O să-i caut un loc în viitorul guvern. Pune întrebări fierbinți și care interesează pe toată lumea. Nu câinii… Auzi colo, câinii… Da, bineînțeles că voi candida peste doi ani, a continuat el, dar asta numai dacă nu cumva va binevoi președintele să-și dea demisia de onoare, urmat eventual de parlamentari, ca să facă loc unor oameni competenți, care să fie capabili să conducă țara în astfel de vremuri tulburi. Altcineva?
Dar, cum nu se înghesuia nimeni să continue, a adăugat:
— Vă e frică, așa-i? Ați batjocorit până acum meseria de ziarist punând întrebări de doi bani unor false personalități și creând false probleme. O parte din vină pentru problemele țării vi se datorează, să știți. Ați vrut libertate, aveți libertate, iar voi, care sunteți a patra putere în stat, cum profitați de ea? Ca să aflați ce anume are tatuat pe buci Sexy-Brăileanca sau cu cine și-o mai trage nu știu care blondă ajunsă vedetă peste noapte? Sau cât cere pe ora de sex Ramona Gabor? De copiii noștri care iau aur la olimpiade sau de numărul de români care lucrează la Microsoft de ce nu scrieți? S-a produs o oribilă inversare a scării valorilor în societatea românească și dumneavoastră ați fost nu martori, ci creatori activi ai acestei stări de lucruri. Am auzit că azi celor mai mulți le este rușine să spună în străinătate că sunt români. În cel mult un an după ce ajung președinte – și voi ajunge! – toată lumea îi va respecta pe români. Sau, dacă nu, măcar le va fi frică de ei…
S-a ridicat brusc în picioare.
— Gata, nicio întrebare pe ziua de azi. Mâine, la ora 14, vă aștept tot aici, dar să aveți temele făcute, altfel nu stau de vorbă cu dumneavoastră – și a dispărut, urmat prompt de băieții de la SRI.
L-am luat pe Virgil de cot și am profitat de faptul că grilajul din spatele barului avea o ușă întredeschisă, pe unde probabil se aprovizionau cu marfă, astfel că ne-am făcut nevăzuți. Am pătruns într-o curte interioară, de unde-am ajuns apoi pe niște alei umbroase, pustii și care duceau spre o mică pădurice.
— Ce naiba ai mai făcut acum, Virgile? Și vezi ce-mi răspunzi, pentru că altfel îți dau una în cap și te îngrop în pădurice, să uite lumea de tine!
— N-ai lopată, a spus el și a încercat să zâmbească.
— Te îngrop cu mâinile goale, cu unghiile am să-ți sap groapa, așa, ca un fel de penitență pentru prostia pe care-am făcut-o atunci când am apelat la tine…
După numai câțiva pași, am trecut pe lângă Hotelul Mureș, apoi am traversat o șosea pustie și ne-am făcut pierduți pe o cărăruie în păduricea din spatele hotelului. După vreo câțiva metri, am găsit o mică poieniță și m-am așezat pe o buturugă, făcându-i semn să se așeze alături.
— Spune, l-am îndemnat, spune ce isprăvi ai mai făcut!
S-a așezat și el, greoi, alături de mine, de parcă ultimele zile l-ar fi îmbătrânit cu ani întregi.
— Mă simt un pic precum ucenicul vrăjitor, a spus el spășit. Ușor depășit de situație, e-adevărat… Dar martor mi-e Dumnezeu că am încercat de atâtea ori să discut cu tine, însă niciodată nu-mi acordai nici cel mai mic credit și tot timpul spuneai că vorbesc prostii. Din cauza asta, am vrut până la urmă să te pun în fața faptului împlinit, să rezolv dorința ta de a trăi mai mult și să scot naibii – cumva – și România din rahat. Pentru că este într-un mare rahat… O fi greu peste tot în lume, cu criza asta, dar România nu merită situația în care ne aflăm acum. Aproape pe ultimele locuri în toate clasamentele, seara nu mai poți ieși din casă că-ți iei o ghioagă în cap, a spus el amărât și, parcă fără să vrea, și-a pipăit vechea cicatrice.
S-a căutat în buzunar și a scos un bidon plat, pe care-l bănuiam a fi din argint, plin cu un lichid ce plescăia ademenitor. I-am smuls plosca din mână și am tras o dușcă zdravănă, înainte să i-o înapoiez.
— Acum vorbește! Spune tot, de la cap la coadă…
— Nu prea am ce spune în plus, față de ceea ce știi deja. Faptul că am început să pot călători între toate aceste lumi mi s-a părut a fi un semn că eu aș fi cel ales să îndrept situația, și asta mi s-a părut cea mai facilă cale. Nu-i suportam nici pe Ceaușescu și nici pe nevastă-sa, acum douăzeci de ani, când încă mai trăiau, dar, la naiba, era o singură pereche prezidențială, nu sute și mii de parveniți ca acum. Așa că am ales o lume în care România o ducea bine pe bune, era respectată, oamenii trăiau două sute de ani și… fixul meu era să fie pe locul patru în Europa, ca PIB, și pe locul opt în lume, că tot veni vorba.
— Ce naiba putea produce România Ceaușescului de dinainte ca să poată să ajungă pe locul patru? Chiar novice să fiu, dar nu sunt, și știu că pentru a ajunge acolo trebuie nu numai să produci, dar să și vinzi. Ce producea și vindea ăsta de avea atâta succes: arme?
— Nu pot să-ți spun, dar nu erau arme. Ceva mult mai periculos ca armele, dacă ar afla cine nu trebuie.
A făcut o pauză și a privit în sus, spre două păsărele viu colorate care ciripeau încântate de viață, apoi a adăugat:
— În schimb, arme vinde ăsta pe care l-am adus acum.
Bănuiam eu că era ceva cu Ceaușescu ăsta, proaspăt sosit: era prea sigur de el, prea dur. Mult mai dur decât Ceaușescu cel adevărat, care nici ăla nu fusese chiar o fecioară neprihănită.
— Am fost bucuros când am aflat că vor de bunăvoie să vină cu mine și că sunt de acord să rămână cel puțin până când ne vor pune țara pe picioare. Li se părea nedrept să existe undeva în univers o Românie care să nu-și ocupe poziția pe care-o merită în lume. Am aflat prea târziu că, de fapt, o parte importantă a PIB-ului acestei Românii se bazează pe exportul de arme. Arme de tip nou, de care n-a mai auzit nimeni. Toată lumea cumpără bucuroasă de la ei, cu speranța că până la urmă, în calitate de clienți fideli, vor putea cumpăra și bombe nucleare.
— A fabricat bombe nucleare?
A aprobat nefericit.
— A fabricat și le-a și testat. A găsit o metodă nouă de a fabrica bombe puternice, de zeci de megatone echivalent TNT, cu o greutate foarte mică și curate, care nu lasă deloc reziduuri sub formă de radiații. După câteva ore, locul este curat ca-n palmă.
— Și cum a reușit așa ceva?
— Elena, ea e inventatoarea metodei. În lumea lor, nu este o chimistă de renume mondial, dar este cel mai bun fizician atomist care există.
Am înghițit în sec, apoi am spus:
— Ai dat de dracu’, Virgile!
— Amândoi am dat, dacă nu mă ajuți, a spus el și a pornit înapoi spre stațiune.
Înainte de a traversa șoseaua, l-am oprit din nou, lovit de un gând, și l-am întrebat:
— Virgile, ție nu ți-e teamă că alte civilizații – ceva mai avansate – ar fi putut să inventeze o metodă de călătorie sigură și repetitivă între toate aceste universuri?
— Tot ce se poate să inventeze până la urmă cineva și așa ceva, dar de ce să-mi fie frică?
M-am încruntat încercând să-mi aduc aminte.
— În tinerețe, am citit o carte interesantă, intitulată parcă „Patrula timpului”. Nu ți-e frică de o posibilă patrulă a spațiului – care-și ascute deja săbiile – venită să te pedepsească pentru cine știe câte legi ai încălcat?
M-a privit o clipă fix, ca și cum ar fi analizat situația, apoi a scuturat din cap.
— Nu mi-e absolut deloc frică de așa ceva. Singurul lucru de care mi-e frică este ce anume ar putea să facă Ceaușescu ăsta pe care l-am adus.
Am traversat șoseaua pustie și m-a oprit iarăși.
— De fapt, mi-e mult mai frică de ce anume ar putea să facă sinistra lui soție. Asta e sinistră cu adevărat, nu ca ailaltă. Aia era o dulceață de fată, păcat că n-ai plecat cu ei!
N-am mai spus nimic și ne-am întors în tăcere la hotel. Ce mai puteam spune? Nu mai era nimic de spus.

Capitolul 14
PROBLEME

Băile Felix, marți, 21 august 2012, ora 9.00

Nu știu cum a trecut ziua a doua. Mi se părea deja că sunt de un veac întreg în mica stațiune și că viața mea luase o turnură periculoasă. Extrem de periculoasă. Și, fără să vreau, mi-am adus aminte de un fost elev de-al meu. Când am observat că lipsește de mai mult timp, m-am interesat și am aflat că fusese internat într-un centru de dezintoxicare. Nu-i eram diriginte, dar m-am simțit obligat să-i fac o vizită, să-i duc vreo câteva cărți recent apărute și care speram să-i placă. M-au impresionat cuvintele pe care mi le-a spus când am plecat: „Știam că nu e bine ce fac, dar nu mă puteam opri, pentru că aveam mereu impresia că sunt ca într-un joc video în care am mai multe vieți și totul este să găsesc la timp butonul de reset și să restartez jocul, ca s-o iau de la capăt”.
În toată după-amiaza aceea am avut impresia că degetul meu caută un iluzoriu buton de reset ca să mă întorc cu numai câteva zile înapoi și s-o iau pe alt drum.
M-am culcat devreme și am dormit agitat; am visat o Elena Ceaușescu alergând după mine cu părul despletit, cu un cărbune de desen într-o mână și cu o bombă strălucitoare în cealaltă. Nu m-a prins, mai ales pentru că în jurul meu a început să miroasă a cafea, și când am deschis ochii am văzut-o pe Ildiko cum așează tava pe măsuța de lângă pat, iar soarele, care se afla sus pe cer, îi strălucea în păr din spate, făcând-o să pară un înger blond.
— Ce se întâmplă? am întrebat, deși aveam o vagă bănuială.
A zâmbit și s-a așezat pe pat, lângă mine.
— M-am întâlnit în hol cu domnu’ Virgil și mi-a spus că pleacă la Oradea, cu cei doi Ceaușești. Zicea c-o să stea mai mult și că n-ar fi rău să vă aduc o cafea…
— Mulțumesc, am șoptit, dar simțeam că mai rămăsese ceva nespus, pentru că privea în jos și își răsucea o șuviță rebelă de păr. A mai zis și altceva?
Ea a dat din cap aprobator, apoi a roșit și și-a plecat capul și mai mult.
— Ce? am insistat, iar ea și-a frământat șorțul alb.
— A spus ca de data asta să încui ușa, a șoptit ea.
Am vrut să spun și eu ceva, dar am simțit că aveam vocea răgușită.
M-am ridicat în capul oaselor și am prins-o de mâini, simțind-o cum tremura; mi-am dres, în cele din urmă, vocea și am întrebat-o:
— Și ai încuiat-o? deși eram sigur de răspuns.
A dat din cap și atunci am tras-o lângă mine în pat. De data asta, nu ne-a mai întrerupt nimeni și chiar dacă mâinile mele uitaseră în bună parte cât de moale poate fi pielea unei femei și mai ales cum se dă jos o uniformă de cameristă, până la urmă, mai trăgând de o bretea, mai cu ajutorul ei, a fost goală lângă mine în pat.
În focul pasiunii, nu mai știu ce i-am șoptit și nu mai știu nici ce mi-a șoptit ea, dar sunt sigur că spre sfârșit, când focul pasiunii era spre terminate și când încet, încet luam iarăși legătura cu lumea înconjurătoare, am auzit-o spunând:
— Ia-mă cu tine, te rog…
Mi s-a părut că nu aud bine, oricum sângele îmi zvâcnea încă în urechi, camera abia terminase să se mai învârtă în jurul meu și nu puteam băga mâna în foc pentru niciunul dintre simțurile mele, cu atât mai mult pentru auz, care se atenuează primul odată cu vârsta, nu?
Totuși, când mi-am mai revenit, am hotărât să fiu politicos și am întrebat:
— Ce-ai spus?
Rușinată dintr-odată, și-a ascuns ochii verzi după o șuviță bogată de păr și a zis, dar tot în șoaptă:
— Am spus că, atunci când se va termina totul, să mă iei cu tine!
Dispăruse pluralul de politețe și mi părea normal, dar nu mi se părea normală dorința ei.
I-am dat părul la o parte și am privit-o adânc în ochi. Mai bine n-o făceam, pentru că ochii ei erau verzi și cu puncte aurii ca un câmp pe care sclipeau în soare cioburi aurii de cristal și simțeam că, dacă mă mai uit mult, aveam să mă pierd în ei.
Dar, pe de altă parte, Virgil îmi spusese că pasiunea asta bruscă și reciprocă se datora numai radiațiilor sau câmpurilor telurice. Se presupunea că, dacă ieșeam din stațiune, atât eu, cât și Ildiko aveam să ne pierdem brusc pasiunea unul pentru altul și aveam să devenim doi străini. Totuși, trebuia să mai aflu unele amănunte.
— Bine, și prietenul tău ce-o să spună?
— Prietenul meu? a întrebat ea, făcând ochii mari. Ce-i cu prietenul meu? A plecat anul trecut la muncă în Italia și s-a căsătorit acolo…
Încă o minciună de-a lui Virgil. A câta oare? Și oare câte îmi servise până acum și câte avea să-mi mai spună până când totul se va sfârși? Dacă se va sfârși vreodată…
Ildiko începuse să-și strângă hainele ca să se îmbrace, dar am prins-o de mână și am oprit-o, pentru că am observat ce reconfortant era corpul ei alb ca laptele; sau era de fapt bronzat și mi se părea alb din cauza penumbrei din cameră? În toată nebunia din jurul nostru, trupul ei dezgolit părea un semn de normalitate. Aveam impresia că este o oază de liniște și n-aveam de gând să las mica mea oază să fie iarăși acoperită.
Am început s-o mângâi pe pielea mătăsoasă și mi se părea că avea un efect hipnotizant asupra mea, făcându-mă să-mi aduc aminte de toți anii care trecuseră fără să mă pot bucura de o asemenea priveliște. Apoi, mi-a revenit în minte întrebarea ei și m-am oprit, întrebând-o:
— Ai zis să te iau cu mine? Unde? La Brașov?
Cât timp o mângâiasem, închisese ochii ca o pisică mare și mi se părea că mai are puțin și începe să toarcă, dar brusc i-a deschis și m-a privit țintă.
— Nu la Brașov, a spus ea, ci dincolo…
— Unde dincolo? am întrebat eu și un fior rece mi-a cuprins inima.
A rămas un timp tăcută, privindu-mă lung, apoi a șoptit:
— Dincolo… acolo unde o să pleci tu, când totul o să se termine.
Dacă Virgil ar fi fost lângă mine, probabil că l-aș fi strâns de gât. Dar, cum nu era, a trebuit să mă mulțumesc cu Ildiko, pe care e drept că nu am strâns-o de gât, ci de cu totul alte părți, lucru care nu i-a displăcut cu totul, astfel că furia mea pe Virgil s-a transformat într-o încleștare tandră și încrâncenată.
— Mă iei? a întrebat ea la final, cu știința ancestrală a femeilor de a obține cu orice preț ceea ce își doresc, folosind instinctiv tortura chinezească a picăturii de apă, chiar dacă nu au auzit niciodată de ea.



Capitolul 15
NERVI

Băile Felix, marți, 21 august 2012, ora 11.00

După ce Ildiko a plecat de la mine din cameră, fără să obțină un răspuns clar dacă vom pleca sau nu împreună Dincolo – indiferent ce va fi însemnând asta sau ce-o fi crezând ea că înseamnă –, am băut cafeaua, de care aveam mare nevoie, și-am mâncat cele două ochiuri ce se răciseră și salata care se încălzise, apoi m-am așezat iarăși în pat, încercând să pun cap la cap tot ce aflasem. Plus că mă simțeam epuizat: sexul este la fel ca mersul pe bicicletă și nu se uită cu adevărat niciodată, numai că, odată cu trecerea anilor, ajungi tot mai greu în vârful dealului, iar când urci două dealuri într-o dimineață, indiferent cât de bine arată dealurile alea, începi să regreți prietenul plecat în Italia, ca să poți să-ți vezi liniștit de cărțile necitite. În timp ce mă odihneam și încercam să îmi recapăt respirația, am așteptat să se întoarcă Virgil și Ceaușeștii de la Oradea, urmărind știrile la televizor. Toate aveau un singur subiect și asta mi se părea firesc. Nu se punea problema că s-ar fi îndoit cineva de identitatea celor doi; întrebările se concentrau mai degrabă pe aflarea precisă a locului unde fuseseră atâta timp și asupra faptului că arătau totuși atât de bine, la nouăzeci și ceva de ani. Analiștii politici despicau în patru scurtele declarații pe care le aveau la îndemână, iar leul urca din nou față de majoritatea valutelor, spre nedumerirea specialiștilor.
Pe unul dintre posturi, o vajnică apărătoare a drepturilor animalelor a încercat să demonstreze barbaria la care urma să fie supuse bietele canine, dar i-a fost luat imediat microfonul și tema a fost închisă de moderator: „Dumneavoastră n-ați auzit ce-a spus domnul Ceaușescu?” – totul a sunat însă de parc-ar fi spus: „Așa grăit-a Zarathustra!”
O problemă nerezolvată a rămas locul pe unde intrase perechea Ceaușeștilor în țară. Cei mai mulți agreau calea aerului, dar unii spuneau că intrase normal, pe la vama Giurgiu, pe unde poți băga în țară și TIR-uri întregi dacă vrei, că tot nu vede nimeni, mai ales dacă plătești bine.
„Și atunci, de ce s-a dus tocmai la Oradea și n-a rămas în București?” întrebau iar cârcotașii, și de aici părerile se împărțeau. Oricum, cea mai fantastică ipoteză, deși nici pe departe atât de fantastică precum adevărul, era aceea că perechea de Ceaușești fusese clonată de unguri și perfect controlată de aceștia în tot ceea ce făcea. De asta stăteau în Oradea, pentru că telecomanda ungurească nu bătea mai mult de câteva zeci de kilometri, până urma să-i fie mărită puterea. Scopul final era să ajungă Ceaușescu președinte și să le dea Ardealul ungurilor. Nu mai știu cine a spus inepția asta, dar până după-amiază ideea a făcut pui și au apărut zeci de variante și zeci de oameni care se jurau cu mâna pe inimă că l-au văzut pe Ceaușescu certându-se în ungurește cu niște tineri din Oradea.
Virgil și-a făcut apariția, împreună cu Ceaușeștii, abia după prânz și m-a anunțat că luaseră masa în Oradea. Ceaușescu era încruntat, Virgil vizibil amuzat, în timp ce Elena părea căzută pe gânduri. Cred că socotea în minte dacă din ceea ce văzuse pe drum se puteau încropi câteva bombe atomice. Se vedea pe mutra ei că era mai deșteaptă decât chimista noastră, dar asta nu mă ajuta acum cu nimic.
N-am reușit să-l prind nicio clipă liber pe Virgil, ca să-l pot întreba despre gărgăunii pe care-i vârâse în căpșorul plin de cârlionți al lui Ildiko.
În schimb, a reușit el să-mi strecoare câteva cuvinte, înainte de a intra în cameră:
— Ceaușescu e nervos pentru că a văzut o grămadă de lume bântuind fără treabă pe străzile din Oradea. Apoi s-a certat cu niște tineri care beau într-un parc și care s-au luat de el și era cât pe ce să-i pună pe oamenii lui Crivăț să-i aresteze. Sau măcar să-i bată…

Capitolul 16
A DOUA CONFERINÞÃ DE PRESÃ

Băile Felix, marți, 21 august 2012, ora 14.00

Am coborât cu inima îndoită la această a doua conferință de presă. De data asta, sosise artileria grea: fiecare post de televiziune trimisese tot ce avea mai de soi prin studiouri, cu speranța că îl va prinde în corzi pe Ceaușescu. Mă îndoiam, dar oricum lupta avea să fie grea și tăcerea încordată care l-a înconjurat, în timp ce pășea vioi spre estradă, nu părea de bun augur.
Ceaușescu și Elena lui s-au așezat pe primele două scaune de pe estradă, iar eu și cu Virgil pe celelalte două, dar, precaut, am ales scaunul aflat mai aproape de deschizătura din grilaj. Dacă treaba se dovedea plictisitoare sau periculoasă, aveam să mă fac pierdut în peisaj; probabil că toată lumea era atentă la conferință, iar eu aș fi putut să stau de vorbă nestânjenit cu Ildiko. Trebuia neapărat s-o mai trag de limbă și să aflu ce anume îi promisese amețitul meu prieten.
După o scurtă prezentare, Virgil se retrase și Ceaușescu se ridică în picioare. Mi se părea că era puțin mai înalt decât al nostru și oricum se vedea că îi place să domine auditoriul.
— Aștept întrebările dumneavoastră și sper să fie mai inteligente decât cele de ieri…
Bun început, nimic de zis, dar doamna cu câinii, de ieri, se pare că mai avea încă un dinte împotriva viitorului prezidențiabil, pentru că, fără să se mai prezinte, a întrebat abrupt:
— Ne-ați certat ieri ca pe niște școlari, dar în afară de cuvântul dumneavoastră nu avem nicio dovadă că sunteți cel care pretindeți că sunteți…
Ceaușescu s-a uitat lung la ea, apoi a întrebat:
— Doamnă, fără supărare, ați auzit de briciul lui Occam?
— Vă rog să răspundeți la întrebare, dacă aveți vreun răspuns. Asta ne interesează, nu cu ce vă bărbieriți dumneavoastră, așa să știți!
În sală s-au auzit câteva chicote jenate, semn că nu toți cei prezenți erau la nivelul doamnei cu câinii.
Ceaușescu a respirat adânc, apoi a răspuns:
— Doamnă, briciul lui Occam nu este un brici real, ci un principiu filozofic care spune să nu multiplicăm ipotezele, dacă nu este nevoie. Eu v-am oferit ieri o explicație plauzibilă și care explică toate datele prezenței mele aici. Azi, în scurtul timp cât m am putut uita la televizor, am mai văzut expuse cel puțin vreo trei ipoteze. Una care m-a amuzat foarte mult ar fi că sunt un robot fabricat de japonezi, care vor să-și deschidă o fabrică de autoturisme aici și au nevoie de un președinte fidel lor, care să le faciliteze accesul. Ipoteza cu faptul că ungurii m-ar fi clonat ca – după ce ajung președinte – să le dau Ardealul mi s-a părut cea mai caraghioasă, pentru că nu știu nicio boabă ungurește. Adică, ba da. Știu o înjurătură, dar nu cred că vreți să v-o spun, mai ales că nici nu sunt foarte sigur ce înseamnă.
— Totuși, nu ne-ați răspuns la întrebare. Ca și ieri, răspundeți tot alături de întrebare, așa că mă văd nevoită să insist: cum demonstrați că dumneavoastră sunteți domnul Ceaușescu? Pentru că nu cred că adevăratul nostru președinte ar fi putut spune așa ceva despre niște canine neajutorate.
Virgil s-a aplecat spre mine.
— Dacă ar fi fost după mintea lui Ceaușescu al nostru, cred că i-ar fi tăiat și i-ar fi amestecat în salamul cu soia!
Abia l-am auzit, pentru că mă uitam la Ceaușescu. Acesta s-a apropiat de marginea estradei și i-a făcut semn reporterei să se apropie.
Aceasta a făcut câțiva pași timizi spre Ceaușescu, ținând microfonul ca pe un scut în față.
— Mai aproape, doamnă, a insistat Ceaușescu. Eu nu mușc, ca unii din amicii dumneavoastră patrupezi.
Când femeia s-a apropiat suficient de mult, s-a aplecat spre ea și i-a desprins broșa de pe puloverul subțire pe care-l purta.
— Sper că este din argint, ca să nu mă infectez, a spus el și s-a înțepat în deget, apoi și-a strâns locul înțepat până i-a apărut o picătură roșie de sânge.
Dezinvolt, a prins-o pe femeie de eșarfa albă pe care-o purta la gât, și-a șters pe ea picătura de sânge și a spus în timp ce se întorcea la locul lui:
— Sper că postul dumneavoastră are posibilitatea să compare ADN-ul din acest sânge cu ceva care să demonstreze cine sunt.
Biata femeie își privea oripilată eșarfa pătată de sângele prezidențial și nu știa dacă să se supere sau să se bucure. Oricum a fost trasă la o parte și altcineva i-a luat locul.
Dacă nu mă înșela memoria, era Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, o limbă ascuțită căreia probabil că lui Ceaușescu avea să-i vină destul de greu să-i pună pumnul în gură. O privisem de câteva ori cum se uita în tăcere la Ceaușescu precum o mangustă care-și pregătește saltul.
— Bună ziua. Sunt Adriana Deta, de la postul TV-Pentru, și aș dori să-mi cer scuze pentru lipsa de încredere a antevorbitorilor mei. Nu se pune problema că nu ați fi tovarășul Ceaușescu – și a accentuat cuvântul „tovarășul” –, se pune problema ce ați putea face pentru România acum. Pentru că, dacă trebuie s-o spunem pe față, ați plecat din țară acum douăzeci și ceva de ani, în plin comunism, și reveniți cu dorința să fiți președintele unei țări cu o piață liberă și cu libertăți care nici nu se puteau imagina acum douăzeci de ani. Pe scurt, ce planuri aveți pentru momentul în care veți ajunge președinte?
— O să răspund cu plăcere la întrebarea dumneavoastră, dar mai înainte dați-mi voie să vă pun o întrebare: știți paritatea leu-euro sau la alte valute?
Adriana și-a cercetat rapid telefonul și a răspuns:
— Tocmai a crescut iar și a ajuns sub patru lei pentru un euro.
— Aveți o explicație pentru asta?
— Fără îndoială că are legătură cu sosirea dumneavoastră…
— Acum să vă răspund și la întrebare, dar să fac mai întâi o mică corectură: În România, la ora actuală, nu există o reală economie de piață. Nu că în țările unde există o economie de piață cu tradiție ar umbla acum câinii cu colaci în coadă și ar merge totul foarte bine. În România, la ora actuală, este mai degrabă o cumetrie de piață, nu o economie de piață. E greu peste tot în lume la ora asta, din motive care nu sunt direct imputabile poporului român. Și atunci, vă întreb: de ce poporul nostru o duce atât de greu? Ce vină are el pentru criza asta mondială? Și mai ales de ce să tragă ponoasele pentru ingineriile financiare ale altora? Acum am să vă răspund și la întrebare: Am pregătit un set de măsuri care în cel mult trei ani de zile vor duce România… știu că vă așteptați să spun că pe cele mai mărețe culmi de civilizație și progres, dar n-am să spun asta. Voi duce România acolo unde-i este locul: bunăstare și siguranță pentru cetățeanul de rând, ceea ce implică asigurarea unui loc de muncă și a unui acoperiș deasupra capului. Și toleranță zero pentru infracțiuni de orice fel…
— Ne puteți preciza o parte din măsurile concrete pe care intenționați să le luați la preluarea puterii? l-a întrerupt Adriana și – o clipă – am crezut că Ceaușescu va face iarăși o criză, dar în loc de asta s-a apropiat de estradă și a spus cu voce scăzută:
— Primul lucru pe care am să-l fac va fi un referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Bănuiți rezultatul referendumului? a întrebat-o el pe Adriana și a privit-o fix, ca și cum ar fi încercat să o hipnotizeze.
Reportera a avut un râs nervos.
— Nu știu cât mai cunoașteți poporul român, domnule Ceaușescu, dar au trecut totuși douăzeci de ani. Granițele s-au deschis, lumea a mai circulat, și-a mai deschis ochii…
— Nouăzeci și unu la sută, a spus Ceaușescu și a privit fix spre Adriana.
— Nu înțeleg, a răspuns ea ușor derutată.
Ceaușescu a ridicat exasperat din mâini și a explicat:
— România Liberă a efectuat anul trecut un sondaj referitor la mai multe lucruri, printre care și reintroducerea pedepsei cu moartea. Ei bine, dacă poporul vrea asta, voi reintroduce pedeapsa cu moartea.
— Știți, a intervenit un reporter, pedeapsa cu moartea este interzisă prin Constituția din 1991!
— Știu, a spus Ceaușescu, numai că părerea mea este că o Constituție trebuie să slujească poporului, iar nu să fie slujită de popor. Dacă poporul vrea pedeapsa cu moartea pentru criminali, pedeapsa cu moartea va avea. Știu și că avem tratate internaționale care ne interzic această pedeapsă, dar sunt vremuri grele, în care nu ne mai permitem să ținem în puf și căldurică tâlhari, violatori și criminali. Știți cât costă întreținerea unui deținut? a întrebat el și a făcut ochii roată prin cameră.
Cum nimeni nu s-a grăbit să răspundă, a clătinat din cap și a spus:
— De șase ori mai mult decât plata indemnizației pentru un șomer… Ia înmulțiți această cifră cu treizeci de mii de deținuți și o să fiți uimiți!
— Totuși, pedeapsa cu moartea mi se pare prea mult, a intervenit Adriana. Nu respectă nici drepturile omului și la urma urmei nici nu este creștinește.
Ceaușescu a zâmbit perfid și a spus:
— Oare chiar așa să fie? În Deuteronom 19:20, Dumnezeu spune foarte clar despre pedeapsa cu moartea: „În felul acesta, ceilalți vor auzi și se vor teme, și nu se va mai face o faptă așa de nelegiuită în mijlocul tău”.
— Pe vremuri nu păreați a fi o persoană foarte religioasă, a remarcat cineva care nu s-a prezentat.
— Așa este, a recunoscut Ceaușescu, dar am greșit. La Domnul aflăm de multe ori răspunsurile de care avem nevoie, pentru că tot Dumnezeu ne îndeamnă, în Deuteronom 19:19, „…Să scoți astfel răul din mijlocul tău”. Așa că scutiți-mă, vă rog, cu falsa interpretare a moralei creștine!
A rămas o clipă tăcut, apoi a adăugat:
— Cu riscul să par tributar filmelor americane, vă mai aduceți aminte de un film cu Stan și Bran la pușcărie? Acțiunea în sine este neimportantă, dar important este faptul că munceau undeva, din greu, la construirea unui drum în pustiu. Multă lume invidiază America, dar până să ajungă unde-a ajuns și-a pus pușcăriașii la lucru, nu la privit la televizor. Și și-a impozitat bogătașii, o bună parte din istoria ei, cu optzeci la sută din câștig. Cel puțin până prin anii cincizeci. Se poate verifica… Tot ce depășea o sută cincizeci de mii de dolari pe an se impozita cu optzeci la sută. Vom rezolva și cu asta, nicio problemă. Iar dacă vreo țară democratică din lume stă bine cu banii, îi dăm pe gratis criminalii noștri să-i țină ea în puf și în viață. Sunt sigur că se poate găsi o formulă legală pentru această opțiune, dar am bănuiala că nu se va găsi niciun stat chiar atât de umanist. E o problemă asemănătoare cu a țiganilor…
— A romilor, a spus cineva din audiență.
Ceaușescu a tăcut o clipă lungă, apoi s-a întors într-o parte și a avut o grimasă pe care am văzut-o chiar și eu, care eram mai în spate.
— A țiganilor, domnii și doamnele mele. Nu sunt literat, nici lingvist și nici măcar academician ca ea – și a arătat surâzând spre Elena, care a zâmbit modest –, dar, dacă vreți o părere de simplu om, nu putem mutila și schimonosi limba română doar de dragul unui grup minoritar care și-a făcut-o cu mâna lui. Există cuvinte încetățenite, există opere literare consacrate, acum ce facem, le redenumim? O să retipărim nuvela lui Mircea Eliade „La țigănci” și o să-i spunem „La roame”? Ce facem cu „Þiganiada”, poemul eroico-satiric al lui Ion Budai-Deleanu? Îl redenumim „Romaniada”? Hai să nu cădem în ridicol, vă rog. Vreau să precizez ceva pentru cei care susțin că țigan este de fapt o denumire peiorativă: trebuie remarcat că nu forma, ci fondul are conotația respectivă. Nu este nici vina mea și nici vina dumneavoastră că această minoritate se comportă în așa fel încât îi este acum rușine cu numele ei. În toate țările din jur are aceeași denumire, dar numai pe fraierii de români a reușit să-i convingă cu această aberație lingvistică. Și ce dacă îi numim romi? Credeți că-și vor schimba cu o iotă felul de-a fi? Nici vorbă… ne vor cere peste douăzeci-treizeci de ani să nu le mai spunem romi, ci mai știu eu cum… mayași poate, pentru că între timp vor avea grijă să-și bată joc și de denumirea de rom. E adevărat că sunt foarte rezistenți și reticenți la adoptarea unui stil de viață agreat de întreaga societate. Poate că nu este ceva intenționat, dar în subconștientul lor colectiv au observat că se poate trăi mult mai bine cerșind, furând sau înșelând. E normal să aleagă calea minimei rezistențe, și numărul lor extrem de mare în România față de țările din jur cred că se datorează chiar acestei caracteristici a poporului român: mila față de aproapele tău. Numai că, atâta vreme cât un grup minoritar trăiește din această milă și o exploatează, din calitate, mila devine defect. În China n-o să găsiți picior de cerșetor! Și știți de ce? Acolo există un cult al muncii care – din păcate – acestei minorități îi lipsește. Pe de altă parte, nu trebuie să fim răi. Va trebui să oferim în cadru organizat fiecărui om, indiferent de etnie, o șansă să se integreze, pentru că fiecare om are calitățile lui, important este să vrea să și le pună în folosul societății. Dar nicio grijă, am un plan și în numai câțiva ani o să vedeți toți țiganii noștri cu carte de muncă. Care vrea de bunăvoie, cinste lui, care nu, îl vom obliga. Vă promit!
A făcut o scurtă pauză și a privit lung la cei din fața lui, ca și cum nu era hotărât să le împărtășească următorul secret:
— Pe de altă parte, există minorități care sunt discriminate pozitiv și țiganii sunt una dintre ele. Nu înțeleg cum vine asta… În anumite localități din țară, au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de palate și castele țigănești cu brizbizuri și turnulețe, fără nicio autorizație de construcție, de parc-am fi în țara lui Papură Vodă. Trec peste faptul că ele trebuiau stopate încă din faza de fundație, asta presupunând că au fundație, dar dacă tot au fost ridicate, atunci ar trebui urgent dărâmate. Ar trebui dat un termen rezonabil de cel mult 24 de ore și, la împlinirea acestui termen, dinamitate și aruncate în aer. La ora patru dimineața și eventual cu tot cu ocupanți!
S-a oprit văzând figurile oripilate ale celor din fața lui și a ricanat:
— A fost o glumă, ce naiba! Deși, dacă unul ar fi demolat din greșeală, așa cum am propus eu, sunt sigur că orice țigan se va gândi de două ori înainte de a-și ridica o construcție fără autorizație!
Cineva din fața lui a ripostat:
— Vă dați seama că – și dacă încercăm pe căi legale demolarea acestor construcții –, se vor pune în mișcare o mulțime de organisme pentru drepturile omului, așa că nu știu dacă putem risca o izolare pe plan internațional, doar pentru a intra ei în legalitate. Și să nu uităm că, purtându ne cu un om ca și cu un animal, până la urmă îl vom transforma într-un animal!
— Haideți să vă spun ceva, l-a întrerupt Ceaușescu. Aveți perfectă dreptate, numai că acum am în minte o scenă văzută de curând pe YouTube: o femeie este accidentă și cade la pământ plină de sânge. Toată lumea se agită în jurul ei ca s-o ajute și să-i aline într-un fel suferința până să vină salvarea, numai doi țigani profită de îmbulzeală și-i cotrobăiesc femeii prin bagaje, furându-i banii și pierzându-se apoi în ceață. Am avut impresia unor hiene care profită de exemplarele slăbite sau rănite ale turmei. Și îmi permit să completez, atunci, ceea ce ați spus mai devreme: dacă tratezi o hienă ca pe un om, niciodată nu va deveni om. Dar noi suntem înainte de toate oameni și trebuie să oferim maximum de ajutor și compasiune oamenilor aflați cu adevărat în nevoie și să îndepărtăm din mijlocul nostru pentru mulți ani asemenea hiene cu fețe umane.
A băut o înghițitură de apă și a privit la cei din jur, apoi a adăugat:
— Iar în altă ordine de idei, de câte ori se amestecă aceste ONG-uri pentru a rezolva o problemă, ele devin în curând o parte a problemei, nu o rezolvare a lor, iar discuțiile nu avansează niciun pas. Trebuie să avem legi ferme și oameni fermi care să le aplice. Iar în ce privește izolarea pe plan internațional, vă rog să mă scutiți. Vi se pare că scad investițiile străine din China din cauza încălcării drepturilor omului? Ba, aș spune că profită din plin… Domnii mei, țineți minte ce vă spun: capitalul și capitaliștii sunt pragmatici și au un singur scop – profitul. Dar, pentru că sună frumos și dă bine la CV, din când în când se filmează cu copii în brațe și pun placa cu drepturile omului. Noi nu vom avea în minte în primul rând profitul, ci eficiența în scopul ridicării bunăstării întregului popor, așa că notați – pentru mine scopul scuză mijloacele, chiar dacă aș prefera ca mijloacele să se ridice la înălțimea scopului. Și, în cel mult cinci ani – cât un mandat prezidențial, nicio secundă în plus – România va ajunge pe locul șase în Europa după PIB. Vom reveni la vechile obiceiuri și fiecare tânăr va primi o garsonieră când se va căsători și un apartament la nașterea primului copil, salariul minim va fi de șapte sute de lei și nu vom trece la euro, pentru că tot în cinci ani paritatea euro-leu va ajunge unu la unu. Așa să-mi ajute Dumnezeu! și-a făcut el o cruce largă, care se vedea treaba că a impresionat asistența mai mult decât toate cuvintele.
Cei din fața lui au rămas o clipă tăcuți, ca și cum nu ar fi știut dacă să ovaționeze sau să huiduie, apoi s-au pornit toți odată să întrebe, dar Ceaușescu a ridicat mâinile și a spus:
— Ajunge pentru astăzi, vă aștept mâine la aceeași oră.



Capitolul 17
GRIJI NOI

Băile Felix, marți, 21 august 2012, ora 16.00

Am urcat toți patru cu liftul și, când am ajuns, Ceaușescu ne-a invitat să intrăm la el în cameră să mai discutăm. După lungul monolog de la conferința de presă, mă miram că mai putea vorbi, dar apoi mi-am adus aminte de discursurile-fluviu de la congrese și mi-am spus că probabil toți Ceaușeștii, indiferent din ce lume provin, au corzile vocale din oțel bine călit. Abia intrat, s-a repezit la sacoșa pe care-o adusese din Oradea.
— Hai să vezi de minunăție am găsit într-un magazin obscur din Oradea. Sunt sigur că până mâine vor vui toate ziarele: Ceaușescu s-a întors alcoolic din Tibet! Dar mai dă-i în mă-sa, zică ce-or vrea, mi-era dor de o mastică la fel ca de-o unguroaică bună…
— Nicule, a spus cu reproș Elena, dar Nicu al ei nu părea să o bage în seamă; căutând mai departe în sacoșă, a scos la iveală o sticlă, însă după clinchete se părea că în sacoșă erau mai multe.
Lenuța nu a vrut să bea, dar noi trei am băut câte un pahar, apoi încă unul, după care pe următorul a trebuit să-l refuz, întrucât simțeam că gustul dulceag al băuturii mă păcălește și mă amețește. Și aveam nevoie să fiu cât mai treaz pentru o discuție lămuritoare cu Virgil.
După încă vreo două, trei pahare de mastică, lui Ceaușescu i s-a dezlegat limba și a mărturisit:
— Poate n-ar trebui să spun aici, cu Lenuța de față, dar întotdeauna am avut o slăbiciune pentru unguroaice. Și când eram tânăr, am avut o bonă la copii unguroaică, Ilona, o fată tare de treabă…
S-a întors spre Elena:
— Îți mai aduci aminte de ea?
Elena îl privea încruntată.
— Dacă nu ți-am spus niciodată, să nu crezi că n-am aflat de aventura ta cu Ilona. Și cu atâtea altele…
S-a ridicat în picioare furioasă și i-a spus cu reproș:
— Aflasem de toate, dar știi de ce te-am lăsat să-ți faci de cap cu ele? Pentru că știam că, oricâte aventuri ai fi avut, tot la mine te-ai fi întors. Și știi de ce? Pentru că, indiferent cât de mult crezi că te iubește, poporul ăsta nu te-ar fi iertat niciodată dac-ai fi îndrăznit să mă lași și să te căsătorești cu o unguroaică. Am dreptate sau nu?
Ceaușescu a ridicat brațele împăciuitor.
— Ai, draga mea, ca întotdeauna. Hai să te pup…
— Să pupi pe cine-ai mai pupat! Crezi că n-am văzut cum te-ai uitat la camerista aia blondă, când ți-a adus cafeaua? Sper să ți-o toarne în cap, dacă te mai iei de ea!
Așa speram și eu, dar Ceaușescu era prea bine dispus ca să bage în seamă înțepăturile Elenei.
— Nu știu ce ai în mintea ta perversă, dar am observat că dacă urăști ungurii îți iei amante unguroaice, ca să te revanșezi în cine știe ce mod pervers. Azi m-am convins că-i urăști de moarte și pe țigani, dar ține minte ce-ți spun: dacă găsesc vreodată vreo țigancă în patul nostru, îți înlocuiesc supozitoarele pentru hemoroizi cu niște bombe uite-atât de mititele, să te saturi și de unguroaice, și de țigănci!
Se pare că nu era prima dată când Elena îl amenința astfel, pentru că el a dat plictisit din mână și și-a mai pus un pahar, apoi s-a întors spre mine:
— Domnule profesor, eu am avut întotdeauna toată prețuirea pentru știința istoriei, așa că am să te rog să mă ierți că am îndrăznit să fac o mică incursiune pe tărâmul dumitale. Am formulat o ipoteză și de mult voiam s-o prezint unui istoric…
Am dat să reneg apartenența la o asemenea categorie, dar Elena a ridicat exasperată brațele în aer.
— Iar ai de gând să te faci de râs cu tâmpenia aia? Sper să nu te-apuci s-o spui la vreo conferință de presă…
— Nu, dragă, stai liniștită. Dar aici suntem între prieteni, așa că putem vorbi liniștiți. În lumea noastră circulă un banc, nu știu dacă este cunoscut și aici: Cică o femeie perfectă este aceea care este doamnă pe stradă, bucătăreasă în bucătărie și curvă în pat.
— Vai, Nicule, dar tu chiar n-ai deloc rușine? a întrebat Elena, devenită brusc pudică.
— Lasă-l să zică, a intervenit Virgil, abia mai aflăm și noi ce și cum, că experiența noastră cu femeile este destul de redusă!
— Ei bine, să nu mai spuneți la alții, ne-a avertizat Ceaușescu, dar eu cred că știu de ce unguroaicele sunt în marea lor majoritate atât de frumușele și de bune bucătărese…
A privit cu fereală spre Elena, apoi a spus în șoaptă spre mine:
— Și să nu uităm: bune, bune la pat…
— Nicule, ție chiar nu ți-e rușine deloc? a intervenit iar Elena
— Ce vrei, dragă, încerc să expun aici o teorie științifică și n-o să mă ascund după cuvinte numai pentru că ești tu pudică! Uite ce cred eu, a spus el după ce a mai luat o înghițitură de mastică și s-a strâmbat de parcă nu i-ar fi plăcut. Acum o mie și ceva de ani, când au venit să se așeze în Câmpia Panonică, strămoșii ungurilor erau un popor migrator. Poate că or fi avut ceva femei cu ei, dar în mod sigur s-au bazat pe completarea… era să zic a șeptelului și iar mă certa Lenuța, a chicotit el cu ochii strălucitori. Pe completarea populației feminine, na, cu femei din rândul popoarelor autohtone. Erau năvălitori și – până una, alta – cuceritori și învingători, așa că este de presupus că puteau lua de la populațiile cucerite ce femei voiau ei. Bineînțeles că alegeau să le ia pe cele mai frumoase, că doar nu era să care niște urâte, dacă tot aveau de unde alege. Ei, și după un timp, dintre cele luate, le păstrau numai pe acelea care corespundeau și din restul punctelor de vedere, adică știau să gătească și… erau bune la pat. Că doar nu era să le oprească lângă ei pe cele frigide!
A privit cu îndoială spre Elena, apoi m-a întrebat:
— Ei, ce spui, dom’ profesor? Ar rezista o teorie ca asta în fața lumii academice?
Mi-am mai pus încă un pahar, apoi am răspuns cu toată sinceritatea:
— Dacă ajungeți președinte, în mod sigur. Dacă nu, nu.
Și am dat paharul peste cap, în timp ce Virgil se distra copios.
— În sfârșit, ți-a spus și ție cineva adevărul în față, s-a amuzat și Elena, că prea te gâdilau toți!
Ceaușescu a dat din mână a lehamite și a spus:
— Îmi vine să mă întorc în lumea noastră, că văd că aici chiar nu mă iubește nimeni…
Eu și Virgil am făcut un schimb de priviri, dar niciunul dintre noi n-a îndrăznit să spună nimic. Ar fi fost prea frumos să părăsească de bunăvoie scena!
— Mai bine plecați să vă plimbați prin stațiune, a spus el dintr-odată, obosit. Eu rămân să văd ce mai zic televiziunile despre noi ca să știu ce să le zic la conferința de presă de mâine.
Ne-am ridicat toți să plecăm și Ceaușescu mi-a spus când să ieșim:
— Chiar dacă nu sunteți de acord cu teoria mea, vă rog să aveți grijă de soția mea, domnule profesor. E adevărat că îmi plac unguroaicele, dar numai pe ea o iubesc!
Se cam băteau cap în cap spusele lui, dar i-am promis să o păzesc ca pe ochii din cap.
— Și rugați-o pe fata aia drăguță să-mi mai aducă o cafea tare…
Virgil s-a dus s-o caute pe Ildiko, iar eu am coborât cu Elena în hol. Era liniște acum și doar turiștii obișnuiți urcau sau coborau ca și noi, din camere, la plimbare. Virgil ne-a ajuns din urmă și ne-a spus că el pleacă împreună cu Piratu’ la Oradea, să mai facă ceva cumpărături, iar noi să fim cuminți și să ne plimbăm prin stațiune. Mi-a făcut semn spre cei doi tineri care urmau să ne însoțească.
— Ei vor avea grijă de voi, a spus și s-a urcat în mașina Piratului.
Am pornit-o pe același drum luat – cu două zile în urmă – de mine și de cealaltă Ceaușească și, la fel ca atunci, și ea s-a prins de brațul meu. Mă îndoiesc că din cauza farmecului propriu irezistibil – am priceput că el acționa numai în interiorul camerei 405 –, cât mai degrabă din cauza scărilor destul de abrupte. Deși de data asta știau cu toții cine suntem – aflaseră până și identitatea mea reală –, nu am mai fost deranjați. Nu cred că cei doi ofițeri din spatele nostru impuneau atâta autoritate – mai degrabă imaginile cu Ceaușescu rățoindu-se la reporteri, reluate de nenumărate ori pe toate posturile de televiziune, făceau să fim ocoliți.
După ce-am coborât scările, am dat s-o întreb ceva pe Elena, dar ea mi-a spus:
— Nu aici!
La ridicarea mea nedumerită din umeri, a precizat sec:
— Să așteptăm până ajungem lângă un lac sau într-un parc. Apa care curge sau foșnetul frunzelor fac să fim mai greu de înregistrat. Așa că mai bine să vorbim despre lucruri obișnuite…
— Bine, am spus eu. Explicați-mi atunci câteva lucruri banale, care nu cred că ar interesa pe prea multă lume… Cum credeți că va ridica PIB-ul atât de mult cum a promis și cum va face să crească paritatea leului? Asta nu depinde chiar deloc de un președinte!
Elena s-a mulțumit să dea din umeri.
— Nu știu cum va face, pentru că talentele mele merg într-o cu totul altă direcție și va avea nevoie și de ele, fără îndoială. Dar sunt sigură de un lucru: dacă așa a promis, așa va face. Și mai observă cât de bun psiholog este, chiar dacă la nivel subconștient, pentru că nu cred să fi premeditat asta: în aceeași propoziție a pus dărâmarea palatelor țigănești și ridicarea bunăstării poporului!
Am dat din cap că am înțeles și i-am continuat ideea:
— Astfel că masele largi vor fi convinse că cele două obiective sunt legate sine qua non, prin urmare cine se împotrivește dărâmării palatelor și aducerii acestei etnii la ordine se împotrivește, de fapt… bunăstării poporului.
— Gândești bine, domnule profesor! Cred că am să-i propun lui Nicolae să te ia consilier și, cum nu prea-mi iese din cuvânt… pregătește-te pentru o nouă carieră!
— Am s-o iau ca pe o glumă bună, am zâmbit, dar Elena avea ochii reci și mă privea dintr-o parte, foarte serios.
Uite un lucru la care nu mă gândisem până atunci. De fapt, nu mă gândisem la o mulțime de lucruri care nu aveau să mai fie niciodată ca înainte.
Am mai făcut câțiva pași, după care mi-am adus aminte de faptul că spusese că am putea fi ascultați, așa că am întrebat-o:
— Chiar credeți că ar fi cineva interesat de conversația noastră?
A zâmbit larg și mi-a spus pe un ton de conversație obișnuită:
— Stimate domnule profesor, aș fi mai degrabă uimită dacă nimeni nu ar fi interesat de ceea ce vorbim noi…
Aducându-mi aminte de sfaturile mai vechi ale lui Virgil, am spus:
— Atunci, poate ar fi mai bine să ne prefacem îndrăgostiți și să ne sărutăm!
M-a privit nedumerită.
— Cum adică? De ce să facem așa ceva?
— Știți, ca în vechile filme cu tineri ilegaliști care erau prinși de Siguranță lipind manifeste. Se prefăceau că erau tineri îndrăgostiți, se sărutau și scăpau…
Hohotul de râs tare și sincer a făcut-o pentru o clipă aproape umană. Și-a șters lacrimile și a spus:
— Ar fi bine să nu te audă Nicu al meu că-mi faci asemenea propuneri… E adevărat că-i plac unguroaicele și mai calcă uneori strâmb, dar să știi că este foarte gelos și nu știu ce ți-ar face dacă te-ar bănui măcar de vreo intenție amoroasă.
Am mai făcut câțiva pași în tăcere, apoi cu o voce scăzută a spus:
— De fapt, am impresia că treaba asta cu unguroaicele este mai degrabă ceva psihic decât o pasiune adevărată. Sunt lucruri pe care nu prea le pot discuta cu altcineva, dar mă obsedează, așa că tot trebuia să le spun cuiva până la urmă. În ciuda aparențelor pe care trebuie să le salveze mai degrabă din motive diplomatice, Nicu al meu nu-i are deloc la inimă pe unguri. Nici nu pot să-ți spun ce zice despre ei ca popor, când suntem numai noi singuri. Din fericire, nu prea poate să le facă nimic fără să stârnească un scandal diplomatic uriaș, și nici chiar el nu este atât de nesăbuit încât să-și pună în cap chiar pe toată lumea. Dar, vezi tu, de fiecare dată când face sex cu o unguroaică cred că se simte puțin răzbunat pe toți ungurii, ca și cum le-ar trage-o „in absentia”. În limba română, în limbaj popular, a face sex are două înțelesuri complet opuse: unul folosit în mod normal pentru a produce plăcere într-un cuplu care se iubește și unul folosit în sens punitiv. Și cred că bărbatul ăsta al meu la acest din urmă sens se referă când spune că-i plac unguroaicele. Am vorbit cu câteva din fetele victime ale atenției prezidențiale, acolo, în lumea noastră: unele au fost spitalizate, iar altele se pare că au dispărut cu totul. Probabil moarte.
Am înghițit în sec gândindu-mă la Ildiko, care trebuia să-i ducă cafeaua, și sunt convins că Elena a bănuit la ce mă gândeam.
— Nu cred că ar trebui să vă faceți griji pentru tânăra cameristă. N-ar risca o crimă aici și acum!
Dar nu la crimă mă gândeam eu, așa că am aruncat un:
— Așteptați-mă aici, și am arătat o bancă din apropiere, apoi am luat-o la fugă spre hotel.
Nu a fost prima dată când mi-am regretat atât vârsta, cât și starea fizică deplorabilă, de șoarece de bibliotecă, dar a fost singura dată când am încercat să mi-o depășesc. Am ajuns într-un timp record la hotel, m-am înghesuit gâfâind într-un lift arhiplin și am ajuns în fața camerei convins că se întâmpla ceva, pentru că cei doi ofițeri de la ușă aproape că nici nu m-au văzut venind, preocupați cum erau să asculte zgomotele dinăuntrul camerei.
— Lasă-mă, am auzit strigătul disperat pe care l-a scos Ildiko și m-am trântit în ușa, care bineînțeles că era încuiată.
— Nu cred că este bine să intrați acum, a spus unul dintre ei și chiar a încercat să mă oprească, dar țipetele din cameră mi-au dat forță și m-am trântit cu toată puterea în ușa, care, fiind destul de șubredă, s-a deschis larg.
Ca într-o fotografie luată cu blițul am înregistrat scena din patul de lângă geam: Ceaușescu era urcat peste Ildiko a mea – a mea? a răsunat o întrebare nerostită în adâncul subconștientului –, îi ridicase halatul și se străduia să-i dea jos chiloții. Fata se întinsese spre noptieră și apucase una dintre scrumierele mari din sticlă, pregătindu-se să-l lovească în cap pe Ceaușescu și să pună capăt gândurilor lui de mărire.
— Nu, Ildiko, am strigat.
Din trei pași am fost lângă pat și, cuprins încă de elanul pe care ți-l dă dragostea – care dragoste, fraiere? a întrebat iarăși vocea necruțătoare din interiorul meu –, l-am ridicat pe Ceaușescu de pe Ildiko și l-am întors spre mine.
Nu știam cât de puternic este pumnul meu drept și nici ce efect are, pentru că era primul din viața mea și deci nu aveam termen de comparație, dar știu că i-a mutat capul mare și maiestuos al lui Ceaușescu vreo treizeci de centimetri spre geam, făcându-l să se clatine și aproape să cadă. L-am sprijinit și l-am mai lovit o dată cu stânga, observând cu dezamăgire că efectul era mult mai slab. Oricum, efectul combinat a fost relativ satisfăcător, pentru că Ceaușescu a căzut buștean pe fotoliu.
Am ridicat-o pe Ildiko, am așteptat să-și aranjeze hainele, apoi am ieșit amândoi din cameră, urmăriți de privirile ostile ale celor doi ofițeri, care își reproșau probabil lipsa de reacție.
Am intrat în camera mea împreună cu Ildiko, care avea ochii în lacrimi.
— Am știut că ai să vii să mă salvezi, a spus ea și m-a luat în brațe.
Am strâns-o și eu în brațe și am spus:
— Cred că l-am salvat mai degrabă pe Ceaușescu… Dacă întârziam un singur minut și apucai să-l pocnești cu scrumiera, praf îl făceai!
Ildiko s a uitat încruntată la mine.
— Apoi ce-a crezut el, că io sunt curvă?
Am dat din cap, fără să-i spun că de fapt cam așa credea bătrânul dictator, dacă asta înțelegea prin sintagma că toate unguroaicele sunt bune la pat.
Am liniștit-o pe cât am putut, apoi am plecat spre parc s-o recuperez pe Elena. Mă aștepta pe bancă, destul de nerăbdătoare, și s-a ridicat de îndată ce m-a văzut.
— Ce s-a întâmplat? De ce-ai întârziat atât?
I-am spus adevărul:
— Dacă mai întârziam puțin, trebuia să vă prezint condoleanțe, pentru că scrumiera aia grea de pe noptiera de la geam ar fi aterizat direct în capul lui și ați fi devenit cea mai proaspătă văduvă din stațiune.
Mă așteptam la mai multă compasiune din partea ei, dar în loc de asta a zâmbit și a spus:
— În ciuda faptului că este puțin paranoic și vede peste tot numai complotiști și agenturi străine, nu un complotist o să-l omoare, ci vreo unguroaică hotărâtă. Dacă măcar unu la sută din teoria aia aberantă a lui despre unguroaice este adevărată, atunci putem presupune că nu rezistau alături de ungurii din vechime chiar cele mai mototoale femei. Iar asta s-o fi transmis cumva genetic, de-a lungul timpului…
Am întrebat-o dacă dorește să ne întoarcem la hotel, fără să-i mai povestesc și de cei doi pumni ai mei trosniți în fălcile prezidențiale, dar – spre uimirea mea – nu s-a dovedit a fi nici foarte îngrijorată, nici foarte dornică să se întoarcă.
Ne-am continuat așadar plimbarea liniștită prin parc și, ca să-mi scot cumva din minte întâmplarea la care tocmai participasem, am întrebat:
— Că tot veni vorba de agenturi, cum s-a descurcat cu ele în 1989, sau n-a avut parte de așa ceva?
— A avut, și încă din plin, dar a jucat cu mână forte și a câștigat.
— Adică? am întrebat eu intrigat.
— Păi, în mare, totul a început ca și aici la voi, la Timișoara, numai că Nicu a decretat legea marțială și l-a împușcat pe popa ăla nebun care făcea zarvă, împreună cu vreo doi adepți mai zeloși – dar era totuși o diferență enormă între nivelul de trai pe care am aflat că l aveați voi în ’89, față de ce aveam noi. Poate că n-o duceam chiar ca acum, dar în țară existau de toate și la prețuri rezonabile. Apoi, a prins câțiva spioni și a oripilat o lume întreagă când i-a ucis și i-a răstignit pe panouri, în piețele publice din principalele orașe, iar alături a prins în cuie legitimațiile lor, scrise în rusește și în ungurește.
— Spioni cu legitimații la ei? am întrebat plin de îndoială.
A zâmbit subțire și a spus:
— Puțin probabil, mai degrabă cred că au fost confecționate de Securitate, dar întrebarea de bun-simț pe care ai pus-o dumneata n-a îndrăznit nimeni s-o pună atunci cu voce tare, chiar dacă mulți aveau îndoielile lor. Pe fiecare panou era lăsat un loc liber, cu anunțul că este pentru viitori spioni, și nimeni nu părea dornic să-l ocupe. Nicu al meu, o fi el paranoic, dar nu este deloc prost, așa cum a fost al vostru. Dacă era prost, sfârșea exact ca al vostru, nu?
Am dat din cap neîncrezător, încercând să asimilez mulțimea de informații aflate în ultimele minute. Ceva nu se lega și când am ajuns lângă primul lac cu nuferi am luat loc pe bancă, am privit în jur ca să mă asigur că nimeni nu trăgea cu urechea, apoi am întrebat:
— Bine, și rușii n-au reacționat în niciun fel? E greu de crezut asta, chiar dacă în ’89 aveau problemele lor…
— Nu cunoști tot adevărul. Acolo, eu nu fac parte nici măcar formal din guvern. Nu sunt academician, dar conduc Institutul de Fizică Atomică. Și nu-l conduc în calitate de soție de președinte. N-o voi spune niciodată în fața lui, dar cred că a rezistat atâta vreme ca președinte doar fiindcă este soțul meu!
La figura mea nedumerită, a completat:
— Așa cum prietenul dumitale spune că vede tensori, probabil că am și eu vreun defect de cablare în creier. Așa m-am născut, n-am fost lovită în cap, dar am o predilecție pentru fizica atomică. Am confecționat cele mai mici și mai eficiente arme nucleare din lume. Și, ce este mai important, am condus în așa fel reacția, încât compușii radioactivi rezultați au perioada de înjumătățire de ordinul orelor. După douăzeci și patru de ore, la locul exploziei găsești tot atâtea radiații cât într-o radiografie dentară. Atât în lumea voastră, cât și în lumea noastră, cea mai mare bombă detonată vreodată a fost așa-numita Bombă Þar, care a explodat la 31 octombrie 1961, undeva în insula Novaia Zemlia. Ca să obțină o putere de cincizeci de megatone echivalent TNT, au avut nevoie să asambleze un adevărat monstru de douăzeci și șapte de tone. Abia au găsit un avion să ducă bomba până pe insulă. Bineînțeles că o asemenea bombă nu avea niciun rol practic, fiind prea mare ca să fie utilizată într-un război. Urmărea doar să dovedească supremația tehnologiilor militare ale URSS. Cam la fel am făcut și eu: am confecționat o bombă în trei stadii, care avea ceva peste zece megatone și cântărea mai puțin de o tonă. Între timp, am reușit să le fac și mai mici, dar atunci produsesem numai una. Problema adevărată a fost că noi nu aveam unde să le experimentăm, așa că am încărcat bomba într-un mic vas de pescuit și am scufundat-o în Marea Neagră cu o antenă cu geamandură lăsată discret la suprafață. Locația exactă a fost undeva în apropierea Georgiei, cam la egală distanță între Soci și Trabzon. În 17 decembrie 1989, odată cu afișarea spionilor pe panouri, prin radiocomandă a fost declanșată și bomba. S-au spart toate geamurile pe o rază de vreo sută de kilometri, câteva vase aflate prin apropiere s-au scufundat și România și-a cerut scuze și s-a oferit să plătească toate daunele. Motivul pentru care racheta purtătoare a ajuns acolo – asta a fost versiunea oferită, că România voia să testeze o rachetă – este acela că, odată scăpată de sub control, a fost detonată pentru a nu ajunge pe teritoriul Uniunii Sovietice. Deși nu mai aveam nicio bombă pregătită atunci, s-a înaintat o notă diplomatică Uniunii Sovietice prin care se solicita aprobarea pentru a experimenta explozia unei bombe de cincizeci de megatone, undeva dincolo de Novaia Zemlia, în apele internaționale. Se menționa că transportul până la locul exploziei se va face cu o rachetă balistică producție proprie. Se pare că asta a liniștit pe toată lumea…
A tăcut obosită de atâtea explicații, privind la broaștele țestoase care se zbenguiau fără nicio grijă printre frunzele de nufăr.
— Din păcate, va trebui să aștept până va ajunge președinte, înainte să încep să-i fabric din nou jucării. Chiar dacă nu sunt greu de fabricat, necesită totuși unele substanțe pe care un simplu particular nu are posibilitatea să le procure. Mă deranjează teribil faptul că depind de prietenul dumitale pentru a aduce materiale de dincolo, din lumea mea. Mai ales că tocmai pusesem la punct niște arme teribile, dintre care încă nu știu cum, dar va trebui să aducem câteva și aici. Din cel puțin două motive: primul – nimeni de pe Pământ nu are așa ceva și în viitorii o sută de ani nici nu le va putea fabrica, și al doilea – dacă nu inspiri frică, nu inspiri respect. Punct!
Am privit și eu lung la țestoasele din lac și mi-am dat seama că în sinea mea le invidiam zbenguiala și lipsa de griji. Punct!



Capitolul 18
ÎNAPOI LA HOTEL

Băile Felix, marți, 21 august 2012, ora 18.00

Am ajuns destul de târziu la hotel și, după ce am intrat în cameră, imediat în urma mea a intrat și Crivăț, despre care nu știam ce mai era acum, maior sau colonel.
A tăcut încurcat câteva clipe și apoi a spus:
— Nu-i frumos ce-ați făcut! Domnul Ceaușescu s-a întors tocmai din Tibet să ajute țara și dumneavoastră îl pocniți…
— Da, l-am pocnit peste fălcile prezidențiale și, dacă mai face ce-a făcut, o să-l pocnesc iar. Cum se mai simte?
— Și-a pus gheață și nu cred că vor rămâne semne vizibile. A fost mai mult o lovitură simbolică, drept urmare a spus că nu e cazul să mai amintim de ea.
— Scuze, promit să iau ceva lecții de box pe viitor, în cazul în care mi se mai ivește vreo ocazie!
A clătinat din cap, categoric.
— Nu-i cazul, credeți-mă. Le-am dat indicații băieților să fie cu ochii pe dumneavoastră. Nu putem risca să risipiți singura șansă a României de a-și ocupa locul ce i se cuvine în lume. Pe de altă parte, ține destul de mult la dumneavoastră și ne-a dat indicații să vă păzim ca pe ochii din cap. Nu știu de ce, dar acestea au fost fix cuvintele dumnealui!
Abia a ieșit din cameră și am apucat să stau liniștit vreo câteva minute, că a intrat Virgil.
M-am ridicat în capul oaselor și i-am zis:
— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu-ți aplic și ție tratamentul prezidențial, acum, că tot mi-am intrat în mână!
A surâs larg.
— Știu că nu știi, dar încă ai nevoie de mine.
— De ce-aș mai avea nevoie de tine? Fiecare minut trăit în plus, de tine, pe acest pământ, nu face decât să mai adauge încă o nouă problemă carului de probleme pe care le-ai adus în viața mea. De ce te-aș mai vrea în preajmă?
Văzându-l că tace, am crezut că l-am încolțit, așa că l-am supus în continuare tirului de întrebări care se adunaseră de când nu-l mai văzusem.
— Lui Ildiko ce naiba i-ai spus? În ce fel de lume ar trebui s-o duc?
De data asta, i-a sărit lui muștarul.
— Tu te-ai văzut cum arăți? Zbârcit ca o stafidă, iar dacă bate vântul un pic mai tare, te ia cu totul. Trebuia să-i dau un motiv să se atașeze de tine!
— Parcă spuneai ceva de niște câmpuri telurice de origine necunoscută…
— Ei, poate-or fi și dintr-alea, dar nu mai crede și tu toate prostiile pe care ți le spun ca să scap de gura ta!
Eram năucit și în același timp mă întrebam – pentru a câta oară – cât anume era adevăr din tot ce îmi spusese până acum și cât anume minciună și manipulare.
— Păi, și unde ar trebui s-o duc? Unde se trăiește două sute de ani și nu se îmbătrânește niciodată?
— Să știi că am găsit și o astfel de lume pentru tine. În cazul în care nu reușesc să rezolv altfel, am de gând să te duc acolo, împreună cu unguroaica ta cu tot. Te plasez pe o insulă în mijlocul Pacificului, cu o colibă și cinci bananieri. Și-o să-ți trimit și toate cărțile, numai să taci și să nu mă mai bați la cap, că uite unde am ajuns din cauza ta…
— De ce din cauza mea? Cine te-a pus să-i aduci pe nebunii ăștia pe capul bietei Românii? Ãștia mai lipseau, că în rest avea de toate biata țară! Ia să faci bine să-i duci înapoi și să te astâmperi cu prostiile tale. În curând, ai să te crezi Mefistofel…
— Nu pot să-i mai duc, a mormăit el.
— De ce să nu poți? Aștepți încă o zi, două, să-ți încarci bateriile, cum spuneai tu, apoi îi apuci de mână și-i duci unde și-a înțărcat dracu’ copchiii…
— Nu-i vorba de baterii acum. Acum pot să transport ceva oricât de greu, oricând și – mai ales – de oriunde, nu mai am nevoie de camera 404 sau de alta. Pot să fac asta și la Brașov sau în București.
— Păi, atunci, du-i și gata!
— Nu-i așa de simplu. Ca să-i pot transfera, trebuie să-i duc pe amândoi odată. Adică trebuie să-l apuc pe unul cu o mână, iar pe celălalt cu cealaltă mână.
— Păi, și ce-i așa de greu, atunci?
— Cred că Ceaușescu a simțit cum stă treaba, pentru că nu se mai apropie de Elena, doamne ferește, la mai puțin de trei metri. Poate doar dacă mă ajuți, s-o împingi cândva spre mine…
Am stat de vorbă până seara târziu și am întors problema pe toate părțile. Spre neliniștea lui Virgil, nu am exclus nici ipoteza ca, la limită, Ceaușescu să-l elimine numai pentru a fi sigur că rămâne aici ca să-și ducă la capăt misiunea. Oricum, am adormit greu și am avut un somn neliniștit, deși nu mi-am mai adus aminte nimic din ce-am visat.



Capitolul 19
ÎNCÃ O DIMINEAÞÃ DE VIS

Băile Felix, miercuri, 22 august 2012, ora 8.00

Când am simțit dimineața mirosul de cafea inundându-mi nările, am fost sigur că Ildiko era prin apropiere. Am deschis ochii, iar ea era deja aplecată peste mine, cu genele lungi bătându-i ademenitor peste ochi.
— Am încuiat ușa, mi-a șoptit cu buzele roșii ca focul și o clipă m-am întrebat dacă totul nu era doar un vis. Domnul inginer a plecat iarăși la Oradea, cu Ceaușescu, și a zis că nu vin prea curând…
De data asta parcă a fost mai bine, pentru că a lipsit nerăbdarea începutului, prezentă cu o zi în urmă, și tocmai încercam să-mi revin ca s-o întreb mai multe despre cât anume îi spusese Virgil, când am auzit o bătaie scurtă în ușă. M am uitat la Ildiko și ea la mine, dar, cum nu găseam o explicație – mă gândeam să nu fie cineva din administrația hotelului, care o caută –, am deschis ușa dulapului de haine, am împins-o înăuntru, i-am aruncat hainele după ea, mi-am luat ca la armată o pereche de pantaloni scurți pe mine, apoi am deschis ușa.
Spre surpriza mea, în ușă aștepta Elena.
— Pot să intru? a întrebat ea, văzând că stau proptit în ușă și că nu am de gând să mă dau la o parte; de fapt, eram pur și simplu surprins. Băieții au plecat iarăși la Oradea, sper să nu-i bată cineva cu tot cu ofițerii ăia după ei, pentru că erau foarte porniți din nu știu ce motiv pe tineretul patriei care fumează, bea și se droghează – în loc să lucreze!
S-a așezat pe patul meu, fără să observe cât era de deranjat. A potrivit perna, s-a întins și m-a poftit să iau loc alături. M-am așezat și am privit spre dulapul de haine, a cărui ușă mi se părea că se mișcă ușor.
— Să știi că dumneata ești o prezență foarte liniștitoare. Mă gândesc că pot să-ți cer sfatul într-o privință…
M am uitat din nou spre dulap; de data asta, am fost sigur că ușa se mișca ușor și se întredeschisese un pic.
— Sigur că da, nicio problemă. Spuneți și, dacă vă pot ajuta, am s-o fac cu plăcere!
Elena a oftat adânc și s-a așezat mai bine, apoi a zis:
— Am impresia că prietenul dumneavoastră Virgil nu mai are încredere în noi. Adică… noi am discutat cu el înainte de a veni aici și am fost de acord să-l ajutăm în felul în care știm noi. Acum ar vrea să dăm înapoi, dar asta este o absurditate: trebuie să înarmăm România, pentru că altfel n-o va respecta nimeni!
Am prins-o de picior, încercând cumva să-i transmit un semnal că nu era momentul potrivit să purtăm această discuție, dar ea a interpretat în felul său strânsoarea, pentru că a chicotit surprinsă.
— Nebunaticule, tu chiar că ascunzi multe surprize sub mutra asta blajină! Nu zic că mi-ar displăcea să am și eu o aventură, față de sutele pe care le are Nicu, dar ți-am spus că este gelos ca naiba și, dacă ne prinde, primul lucru pe care o să-l facă atunci când va ajunge președinte va fi să mai înceapă un canal și să te trimită să lucrezi acolo. Sau să te împuște direct!
Chicotind în continuare, s-a ridicat în capul oaselor, apropiindu-se de mine, și atunci ușa dulapului s-a deschis ca o explozie și m-am trezit acoperit de hainele pe care Ildiko mi le arunca în cap.
— Ești un nesuferit, așa să știi! Cum poți să te dai la ea, cu mine aici, închisă în dulap? Nu ți-e așa, puțin, rușine? Om bătrân, ai putea să ai mai multă minte…
Ceaușeasca rămăsese câteva clipe blocată, apoi a început să râdă în hohote pe care nu și le mai putea opri.
Într-un târziu, a arătat spre mine și a exclamat, între două hohote:
— Macho man… Uite unde era ascuns idolul femeilor și eu habar n-am avut!
S-a trezit cu un prosop aruncat în cap de Ildiko.
— Ar trebui să-ți fie rușine, curvă bătrână ce ești! Toată țara te admiră și te crede o doamnă și o sfântă, și tu vrei să ți-o tragi cu… cu iubitul meu! Rușine să-ți fie… Rușine, de trei ori rușine!
Ceaușeasca s-a ridicat din pat, încă chicotind, și am văzut că privea cu o oarecare admirație detașată rotunjimile pe care le etala Ildiko.
— Dați-mi voie să mă retrag… Situația începe să mă depășească.
În ușă s-a oprit și s-a întors spre mine, cu ochii încă sclipind de veselie.
— Þineți minte, domnule profesor… Când se va sfârși, pentru că se va sfârși în cele din urmă, să nu vă pară rău că s-a sfârșit, ci să vă pară bine că s-a întâmplat!
A plecat înainte să apuc să spun ceva, așa că m-am dus să încui ușa și m-am întors la Ildiko pentru explicații și pentru cuvenita consolare.
După ce-a plecat fata, i-am dat telefon Piratului să-mi facă rost de o cutie de Viagra fără rețetă, prin relațiile lui. Asta în cazul în care mai era nevoie de vreo consolare pe ziua aceea… să fie acolo, de rezervă.



Capitolul 20
A TREIA CONFERINÞÃ DE PRESÃ

Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 14.00

Nu știu ce-a văzut sau a întâlnit Ceaușescu la Oradea, dar era într-o dispoziție mai proastă ca de obicei. Când ne-am întâlnit, mi-a făcut un semn amical cu mâna; nu părea să fie supărat pe mine pentru cei doi pumni din ziua precedentă, dar adevărul este că nici nu avea semne prea vizibile, așa că poate hotărâse să treacă totul cu vederea. Cel puțin până când ajungea președinte, dar mai era o grămadă de vreme în care să iau o decizie.
Spre deosebire de ieri, când stăteau destul de aproape unul de altul, astăzi cei doi Ceaușești se aflau la o distanță respectabilă unul de altul, iar între ei era o măsuță, astfel că, și să se fi întins, Virgil nu ar fi ajuns la cei doi în același timp. Și nici nu știu dacă ar fi fost indicat să-i facă să dispară aici, în plină conferință de presă, sub lumina vie a reflectoarelor.
După ce s-a așezat și a fost prezentat de Virgil, Ceaușescu a început să vorbească abrupt:
— Știu că a fi țepos cu cei mici este o înțelepciune demnă de un arici, așa că astăzi am să vă las în pace cu partea de vină pe care-o are mass-media față de starea de lucruri deplorabilă în care se găsește țara în prezent. Nu uit asta, doar împing subiectul pentru mai încolo, pentru când vom avea timp de așa ceva. Deocamdată am nevoie de dumneavoastră să transmiteți mesajul meu către țară și către popor, mai ales că astăzi este o zi cu totul specială: este 23 august, deși după vârsta dumneavoastră îmi dau seama că puțini ați apucat s-o sărbătoriți vreodată cu adevărat. Cu cât mai nealterat și mai fidel veți transmite mesajul meu, cu atât va fi mai bine pentru toți. Ar fi perfect dacă serviciul dumneavoastră s-ar rezuma la a transmite vorbele mele așa cum le spun și ar fi lipsit de zorzoanele și de înfloriturile analiștilor politici. Oricum, vorbele mele nu li se adresează lor, ci oamenilor simpli, cei care au dat tot ce-au avut ei mai bun lumii, societății din care fac parte, iar această societate – prin reprezentanții săi – și-a bătut joc de ei. Poate intenția acestor conducători și politicieni, intenția lor primară, nu a fost să-și bată joc de cineva: pentru ei, aceste mulțimi cotizante prin tot felul de biruri și impozite la bunăstarea celor puțini, votanți fideli din patru în patru ani, nu sunt altceva decât pierderi colaterale în timpul operațiunii de a-și umple buzunarele, dar este cazul ca cineva să transforme aceste pierderi colaterale în câștigători și câștigătorii de până acum în pierderi. Va trebui să schimbăm legile și să schimbăm mentalitatea!
A făcut o pauză și și-a pus un pahar de apă, din care a sorbit însetat, apoi a continuat:
— Azi am fost… era să spun, furat de vorbe, că am fost în vizită de lucru în Oradea, dar am fost de fapt în vizită ca simplă persoană particulară și poate că a fost mai bine, pentru că am văzut lucruri care acum sunt conștient că unui președinte în exercițiu i se ascund. Am văzut cerșetori – fiecare intersecție sau biserică păreau a avea cerșetorii lor –, am văzut elevi în parcuri și sunt sigur că nu aveau în mână numai sticle de bere, ci și droguri, am văzut tineri în plină putere de muncă tăind pur și simplu frunze la câini… că trebuie să mănânce ceva și câinii vagabonzi ai doamnei de ieri, nu?
A căutat-o cu privirea și a găsit-o ascunsă pe jumătate, strategic, în spatele unei coloane, dar tot nu a scăpat privirii prezidențiale.
— Domnule Ceaușescu, vă rog! s-a ițit ea revoltată de după coloană.
— Nu trebuie să mă rugați, doamnă. Chiar îmi face plăcere să fac câte o glumă ca să mai destind atmosfera, că doar nu vreți acum să vorbesc ore în șir ca la congrese…
Câteva zâmbete furișe, apărute pe buzele unor participanți mai în vârstă, dovedeau că nu uitaseră cu totul interminabilele cuvântări.
— Să revenim deci la acești tăietori de frunze: păreau bine îmbrăcați și bine hrăniți. După cum știți, în vremurile de odioasă amintire, cum le numesc unii, dar nu toți, din când în când se făceau controale în locurile mai aglomerate din marile orașe, iar cei găsiți fără ocupație erau duși la miliție și li se găsea foarte repede un loc de muncă. Nu se prezentau la locul de muncă unde erau repartizați? Erau condamnați la închisoare și ajungeau tot la același loc de muncă, doar că luau numai treizeci la sută din salariul pe care l-ar fi câștigat în libertate…
A făcut ochii roată prin sală și a zâmbit.
— Văd că unii dintre dumneavoastră se scutură de parcă l-ar fi văzut în fața lor pe Ucigă-l Toaca, dar răspundeți-mi sincer la o întrebare: dacă mâine ar fi un referendum pe această temă, cu ce procent credeți că ar fi aprobat? Nu-mi spuneți mie, doar gândiți-vă în sinea dumneavoastră și dați-vă singuri răspunsul. De ce este necesar ca trei, patru milioane de salariați să ducă în spate o populație de aproape douăzeci de milioane de oameni? N-am o mare admirație față de George Bernard Shaw, dar este oricum câștigătorul Premiului Nobel din anul 1926. A trăit aproape o sută de ani și printre altele, la un moment dat, a spus următoarele despre astfel de persoane: „Să-i luăm și să-i așezăm în fața noastră și să-i întrebăm: «Domnule, doamnă, fiți, vă rog, drăguți și justificați-vă existența, pentru că dacă nu produci mai mult decât consumi nu poți face parte din organizarea societății noastre și eu nu mai văd niciun motiv să vă mai ținem în viață prin alocarea de resurse de la alți oameni, care produc ca să vă întrețină și pe dumneavoastră!»”. Nu spune nimeni să-i exterminăm fizic, nu vă speriați, ci pur și simplu să fie obligați să-și câștige existența. Din nefericire, actuala Constituție prevede dreptul la muncă, nu obligația la muncă. Se presupune, și pe bună dreptate, că munca l-a transformat pe animal în om. Se poate spune și că lipsa muncii va transforma cât de curând omul înapoi în animal, și este suficient să priviți în jur ca să vedeți dezumanizarea celor lipsiți de orice preocupare benefică pentru societate. Spuneți-mi cu mâna pe inimă ce este greșit în Legea 10 din 1972, dați-mi voie să citez, dar ar fi bine să citiți toată legea când ajungeți acasă: „În condițiile societății socialiste, în care dreptul la muncă este garantat fără niciun fel de discriminare și în care se îndeplinește vechiul deziderat al clasei muncitoare – «Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă» – fiecare cetățean apt de muncă are, potrivit Constituției, îndatorirea de onoare de a munci. Nimănui nu-i este îngăduit să realizeze venituri ca urmare a însușirii muncii altora, fiind interzisă obținerea de venituri pe altă cale decât prin muncă proprie, cinstită, în interesul societății. Munca reprezintă o necesitate pentru existența și progresul societății, pentru formarea și dezvoltarea multilaterală a personalității umane”.
A mai băut o înghițitură de apă, apoi a adăugat:
— Ia gândiți-vă puțin, dacă această lege ar mai fi fost în vigoare, câți dintre așa-zișii miliardari de carton fabricați peste noapte ar mai fi în Top 300? Vă spun eu: niciunul! Jumătate dintre ei ar fi fost probabil prinși în timpul însușirii muncii celorlalți și ar fi înfundat pușcăria, iar cealaltă jumătate ar fi încercat să lucreze ceva cinstit, ca să-și ducă în continuare viața. V-ați gândit vreodată că această îndobitocire și cretinizare a poporului este intenționată, pentru a-l transforma într-o masă docilă de manevră? Încă acum o sută și ceva de ani, Gustave Flaubert, un titan al literaturii universale față de care am toată stima, spunea: „Visul democrației noastre se rezumă la a ridica proletariatul la nivelul de idioțenie atins de burghezie”. E adevărat că s-au făcut și greșeli. Între legi și aplicarea lor a fost o mare prăpastie și îmi asum întreaga răspundere că m-am lăsat înșelat și n-am știut să-mi aleg colaboratori de încredere, în stare să urmărească aplicarea legilor. Iar referitor la drepturile omului și la încălcarea lor, să nu uităm că, până când fiecare om din România va pricepe că libertatea lui încetează acolo unde este atinsă libertatea altuia, va trebui să avem grijă ca libertatea tuturor să fie respectată fără nicio urmă de discriminare. De multe ori, măsuri mărunte la prima vedere au o eficacitate enormă. De pildă, credeți că elevii pe care i-am văzut azi în parc ar mai fi stat să bea bere și să fumeze droguri dacă ar fi fost îmbrăcați în uniforme școlare și cu un număr matricol care să-i identifice? Ca să nu mai vorbesc de securitatea sporită din școli, pentru că astfel intrușii care ar pătrunde în școli ar fi mult mai ușor de identificat…
A făcut o pauză, apoi a încercat să se destindă și a spus:
— Gata, nu mai spun nimic, că altfel ajung iarăși să mă lungesc ca la plenare… Aștept întrebările dumneavoastră.
Din primul rând, a ridicat mâna Adriana Deta.
— Întrebați, vă rog, o îndemnă Ceaușescu, care se pare că avea o simpatie pentru ea, în ciuda faptului că se aștepta la întrebări incomode.
— Înțelegem că aveți de gând ca după câștigarea funcției de președinte să impuneți o seamă de legi pentru asanarea vieții sociale. Dar aceasta nu este treaba Parlamentului? Sau aveți de gând să modificați ceva și în această problemă?
Ceaușescu a zâmbit încântat și a spus:
— De admirat mica dumneavoastră capcană, dar de data asta n-am să cad în ea. Nu, stimată doamnă, în calitate de președinte nu voi impune legi, ci doar le voi promulga și eventual voi da câte o mică idee aici sau câte o indicație prețioasă dincolo, și sunt sigur că se vor găsi destui care să priceapă apropourile prezidențiale. Fără îndoială, vom transforma România într-o republică prezidențială și, tot fără îndoială, voi avea o strânsă colaborare cu Parlamentul, pe care sper să-l transformăm cât de curând într-unul unicameral, sensibil la dorințele mele, care – după cum observați – sunt unele de bun-simț. Iar referitor la asanarea vieții sociale, dați-mi voie să mai citez dintr-un distins istoric, Ovidiu Drâmba, și a lui carte „Istoria culturii și a civilizației” – și promit să fie ultimul citat pe seara asta. Spunea domnul Drâmba pe undeva, prin volumul unu, când descria civilizația și cultura persană, că justiția la persani era foarte dură și eficientă și de o cruzime pe care numai asirienii o egalaseră. Majoritatea pedepselor aplicate atunci ar fi astăzi blamate de organizațiile pentru protecția drepturilor omului, dar există câteva care se pot aplica și acum cu succes. Pe de altă parte, cu numai un paragraf mai încolo, istoricul se miră: „Asemenea barbarii și cruzimi autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calități ale poporului. Persanii erau cunoscuți ca oameni blajini, generoși, ospitalieri, politicoși și chiar ceremonioși.” Am citit mult în acești douăzeci de ani de exil și am memorat multe citate, dar ăsta mi-a reținut în mod deosebit atenția pentru că m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva calitățile personale ale persanilor antici erau date tocmai de asprimea pedepselor. Ia imaginați-vă că un șofer recalcitrant care scoate pistolul în trafic ca să-și rezolve o imaginară problemă de prioritate sau de parcare ar primi zece ani de pușcărie și că – în loc să se uite la televizor – ar fi scos să construiască diguri contra inundațiilor sau să pietruiască ecologic drumuri de țară. Prin ecologic înțeleg cu lopata, roaba și târnăcopul, deci niciun gram de combustibil risipit. Ia imaginați-vă că un băiat de bani gata, care se urcă pe trotuar cu bolidul lui primit cu ocazia majoratului și ucide cu nonșalanță un om sau mai mulți, va fi condamnat la zece sau douăzeci de ani de pușcărie cu regim de muncă grea, iar viața lui ar fi arătată pe larg de mass-media, prin reportaje edificatoare. În câți ani credeți că ar dispărea specia asta, care văd că proliferează de la o zi la alta? Nu contează cum, dar ceva trebuie schimbat. România chiar nu merită soarta asta și este păcat că ați așteptat să revin eu, ca să vă dați seama că trebuie schimbat ceva…
— Ați spus că în mandatul trecut ați greșit prin alegerea inadecvată a colaboratorilor, a intervenit iarăși Adriana Deta. Cum aveți de gând să remediați această problemă, dacă veți fi ales?
— Nu există nicio urmă de îndoială că voi fi ales, a ricanat Ceaușescu. Poate că nu cu o majoritate de nouăzeci și șapte la sută, ca data trecută, dar sunt gata să fac pariu că va fi mai mult de optzeci și cinci la sută, dacă vor fi alegeri libere. Și o să am grijă să fie!
— Totuși, cum puteți fi atât de sigur? a insistat reportera.
— Acolo unde am fost, nu am avut acces la televiziunea din țară, dar am avut acces la internet, așa că am putut să urmăresc în bună parte evoluția – atât economică, dar și politică – din țară. Am rămas uimit de faptul că acte evidente de corupție sau de încălcare a legii, demascate de presă, documentate cu acte și susținute de martori și cunoscute de opinia publică, după câtva timp de pierd așa, într-un fel de mlaștină vâscoasă. Ce se întâmplă? Oare toți ziariștii sunt coruptibili? Nu se găsește niciunul care să aibă coloană vertebrală și să meargă până la capăt? Să vă dau un exemplu concret, pe care l-am văzut zilele trecute în arhiva lui Mihai Barcea, pe care-l cunoașteți probabil cu toții. Într-un prim episod, ne prezintă cazul unei judecătoare care este oprită în trafic de polițiști din cauză că izbise o mașină. Este filmată și arătată pe YouTube, astfel că o vede o țară – ce zic eu țară? o lume întreagă – cum se face de râs, fiind beată că abia se ținea pe picioare. Trec peste comportamentul de țață care-o descalifică pentru orice funcție publică. Acum, fiecare dintre noi, în afară de cazul în care am crescut la mânăstire, știe să recunoască un bărbat sau o femeie care a băut, mai ales când este în halul acesta de beție. Dar justiția este justiție și nu poate judeca după impresii, ci după probe. Care probe dispar sau sunt viciate, adică oricum nu mai pot fi folosite în proces, astfel că judecătoarea este repusă în funcție, i se plătesc drepturile bănești din urmă pentru perioada cât a fost suspendată și probabil că i se cer până la urmă și scuze. Þineți-mă, vă rog, să nu cad sub masă de stupoare: o judecătoare beată mangă, văzută de o țară întreagă, își aranjează prin metode specifice vicierea sau pierderea probelor și nimeni nu are nimic de spus? Mor încet… Mor aici, încet, pentru că mă pun în locul unui biet justițiabil care are a se judeca cu un vecin băut care l-a agresat și urmează a fi judecat de această stimată judecătoare. Nu mai continuu pe această idee, dar vreau să mai spun că nici procurorul de caz și nici cei care au viciat probele de sânge, toți plătiți din banul public, nu au fost dați afară, nu și-au făcut harachiri, nu s-au spânzurat și nici nu s-au aruncat în Dunăre spre a-și spăla onoarea. Sunt bine acolo în posturile lor călduțe și așteaptă la cotitură un nou caz ca să-și poată arăta disponibilitatea. Le transmit un mesaj scurt: să dispară! Până ajung președinte, să facă bine să dispară atât ei, cât și toți cei de teapa lor. În gaură de șarpe să se ascundă, ca să nu-i găsească mânia mea! Justiția trebuie să-și recapete demnitatea prin promovarea unor oameni demni și onești. Tot în Persia veche, judecătorii aveau de o sută de ori salariul unui săpător de șanțuri, dar dacă un judecător condamna un om pe nedrept, când se afla nedreptatea era pus să-l despăgubească și să ispășească în locul celui condamnat pe nedrept. Iar dacă făcea scăpat vreun vinovat, la descoperirea faptei erau închiși amândoi același număr de ani. Poate că ar trebui să mai citim, din când în când, istoria veche…
— Domnule Ceaușescu – a intervenit cineva, un reporter care nu-mi era cunoscut –, nu vă este teamă că vorbind atât de direct, o să vă faceți o mulțime de dușmani, dușmani care au poate și posibilitatea să încerce să vă elimine? Mă refer inclusiv la eliminarea fizică…
Ceaușescu a dat din mână a lehamite, ca și cum subiectul l-ar fi plictisit.
— Sunt sigur că se vor găsi o mulțime de amatori care să-mi vrea dispariția, dar voi fi apărat de dragostea oamenilor simpli. Și, credeți-mă, merită să-mi risc viața pentru a face să renască România din cenușa și mocirla în care este cufundată acum!
— Pare simplu, așa cum descrieți dumneavoastră situația acum. Dar, în momentul în care veți prelua puterea, cum veți proceda practic? a întrebat același bărbat.
Ceaușescu a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a răspuns:
— Simplu: voi încredința formarea guvernului unui om care să fie în stare să schimbe această stare de lucruri.
— Aveți în vedere pe cineva? a venit imediat întrebarea.
— Vremurile pe care le trăim nu necesită deocamdată implicarea unui specialist, ci a unui om forte. Chiar a acestui Mihai Barcea, de exemplu…
Din sală s-au auzit exclamații neîncrezătoare.
— De ce vă mirați? În ultimii ani i-au trecut prin mână toate mizeriile societății românești, pe care le-a criticat acerb. I-aș da mână liberă în alegerea cabinetului, dar i-aș pune o singură condiție…
Din sală n-a venit nicio întrebare, dar se vedea că toată lumea aștepta continuarea. Și Ceaușescu a continuat:
— După un an, i-aș pune pe prim-ministru, ministrul de justiție și ministrul de interne să meargă noaptea incognito prin cele mai rău famate cartiere din București, cu ceasuri de lux și câte trei ghiuluri de aur la ei. Am mai avut prim-miniștri care aveau pasiunea asta, nu? Dacă trec de testul acesta și ajung cu bine dimineață la Palatul Victoria, ne putem apuca și de partea economică, fiindcă știm că cetățeanul este apărat și este în siguranță, deci poate munci pentru propășirea patriei. Ca o practică – să-i zicem – curentă, aș pune apoi în fiecare noapte, prin tragere la sorți, șefii poliției, procuraturii și câte un judecător să repete drumul pentru verificarea stării de normalitate a țării.
— Bine, să zicem că ați realizat partea asta cu siguranța cetățeanului. Cum vedeți ieșirea din marasmul economic? a întrebat cineva. Asta nu cred că o mai poate rezolva un prezentator de știri…
Ceaușescu a clătinat din cap.
— Văd că nu aveți foarte mare încredere în cei care practică meseria dumneavoastră. Eu, dimpotrivă, consider că un prezentator de știri este cel mai implicat în problemele țării. Fiți sinceri, de câte ori n-ați prezentat o știre și în sinea dumneavoastră ați spus: eu aș fi făcut altfel? De altfel, dacă nu mi-ar fi fost frică de faptul că-mi fac soția geloasă, poate că i-aș fi propus postul doamnei Adriana Deta, dar, sincer să fiu, nu e din cauză că nu aș avea încredere în ea, ci pentru că românii nu prea au încredere în promovarea femeilor în politică. Și-apoi, nu știu dacă aș putea să-i dau un salariu mai mare decât are dumneaei acum…
Din sală s-au auzit mai multe râsete zgomotoase, semn că subiectul mai fusese discutat.
După care Ceaușescu i-a zâmbit larg Adrianei și i-a spus:
— Totuși, vă rog să țineți aproape, pentru că am de gând să vă păstrez ca rezervă, după ce va obosi Mihăiță…
Din nou au răsunat râsete.
— Și acum, referitor la partea economică, vreau să precizez că, după ce în țara asta nu se va mai fura, jumătate dintre problemele economice se vor rezolva de la sine. Þara este încă plină de resurse, dar cel mai mult vor trebui exploatate resursele umane, de care toate guvernările de până acum și-au bătut joc. Vreau să creăm un asemenea climat economic, încât românii să revină cu drag acasă. Îmi pare rău că poate vă dezamăgesc, dar, dacă priviți în jur, sărăcimea planetei și-a scos de la naftalină cărțile cu Marx și le răsfoiește cu speranță, privind în acest timp cu atenție la China…
Cineva a ridicat iar mâna, dar Ceaușescu l-a oprit:
— Și mâine e o zi, așa că dați-mi voie să mă retrag!
Și, fără să mai aștepte alte întrebări, și-a făcut loc spre ieșire.
Am fost înclinat să-i dau dreptate lui Virgil când am plecat, pentru că Ceaușescu a urcat cu Virgil, iar Elena a rămas cu mine. În mod sigur, pentru a evita să se găsească toți trei într-un spațiu atât de restrâns cum este un lift. Și totuși, trebuia să găsim o modalitate de a scăpa de ei, pentru că ultimele discursuri începeau să semene tot mai mult cu discursurile lui Ceaușescu al nostru.



Capitolul 21
DIN NOU PRIN STAÞIUNE

Băile Felix, joi, 23 august 2012, ora 16.00

Abia m-am așezat pe pat să mă relaxez puțin – la urma urmei, eram într-o stațiune de odihnă –, când a ciocănit la ușă Elena, care m-a invitat să facem câțiva pași prin stațiune. Toți patru, ca să mai vedem lumea, după cum a precizat ea.
— Aș bea o cafea mai întâi, am spus și chiar simțeam nevoia de una.
— Aș bea și eu, a fost ea de acord, dar cred că va trebui să mergem la bar pentru asta. Am impresia că tânăra dumneavoastră prietenă și-a terminat serviciul și a plecat acasă. Și nu sunt singură că mi-ar fi adus și mie… Poate doar ca să mi-o toarne în cap, a rostit ea zâmbind, lucru care m-a convins că avea mai mult simț al umorului decât Ceaușescu.
Am coborât la bar unde am constatat, cum ceasul arăta abia cinci după-amiază, că nu era deloc aglomerat. Am ales o masă mai ferită și, după ce au sosit cafelele, Elena s-a aplecat spre mine și mi-a spus:
— Prietenul acesta al dumitale este cam secretos… Nici acum n-a vrut să ne spună ce tehnică folosește pentru a ne translata între cele două lumi.
Am luat o gură de cafea și, tot în șoaptă, i-am răspuns satisfăcut:
— Se pare că nici măcar o fiziciană de calibrul dumneavoastră nu va reuși să-i fure rețeta, pentru că nu este vorba de un dispozitiv fizic, ci își folosește doar mintea. Ba, mai mult, talentul acesta i-a apărut după ce a primit o lovitură zdravănă în cap, așa că va fi cam greu de reprodus…
Am vrut să-mi dau una peste gură când i-am văzut zâmbetul și privirea concentrată: cred că deja se gândea la viitori condamnați la moarte care vor fi loviți scurt în tâmple, înainte de a fi împușcați! Vor fi păstrați probabil numai cei ce vor dezvolta aptitudinile necesare sporirii PIB-ului…
M-am îngrozit și mi-am propus să-l ajut pe Virgil să găsească urgent o cale de a le face vânt dincolo, în lumea lor. N-am mai apucat să întorc problema pe toate fețele, pentru că dinspre lift s-au apropiat Virgil și cu Ceaușescu. Păreau destul de veseli, așa că i-am întrebat plin de speranță:
— S-a rezolvat ceva?
— Da, a răspuns Ceaușescu privindu-mă chiorâș, semn că tot nu uitase de pumnii mei în falcă. Ne-am gândit că ar fi bine să plecăm poimâine, adică sâmbătă, din Oradea, astfel încât să fim în București duminică. Lumea este liberă, așa că va avea timp să vină să-și întâmpine conducătorul.
„Megalomanule”, mi-am spus în gând, dar el mi-a surprins privirea.
— Glumeam doar, domnule profesor! – dar ochii lui reci demonstrau contrariul.
Am încercat să prind privirea lui Virgil, însă acesta se uita mereu în altă parte. Speram să fi găsit o cale să ne scoată din încurcătură. Și mai speram doar ca eu, cu informațiile pe care i le furnizasem Elenei, să nu-i fi dat vreo idee, pentru că și ea părea foarte concentrată, ca și cum ar fi făcut în minte unele calcule foarte complicate. Sau ca și cum ar vedea tensori, m-am gândit – amintindu-mi de câteva ocazii când și Virgil avea privirea aceea, în același timp preocupată și pierdută.
Pe drum, m-a interceptat Piratu’, care, cu gesturi furișe de parcă mi-ar fi livrat droguri de mare risc, mi-a strecurat în mână o cutie cu Viagra.
— Pentru orice eventualitate, dom’ profesor. Aveți perfectă dreptate: aici, în stațiune, sunt o mulțime de tentații!
L-am plătit și eu tot pe furiș cu una dintre bancnotele lui Virgil și m-am grăbit să-i prind din urmă pe ceilalți.
Am ajuns cu toții în același timp pe Strada Primăverii, fără niciun fel de probleme; se pare că tonul de la ultimele conferințe de presă își făcuse efectul, pentru că lumea nu se mai grăbea chiar așa de tare să ajungă în preajma lui Ceaușescu. Era urmărit de zeci de priviri, dar de la o distanță sigură. Din câte puteam să-mi dau seama, nu erau deloc priviri ostile, ci mai curând pline de teamă și respect. Poate că asta și urmărise prin escaladarea problemelor și a tonului de la o conferință de presă la alta.
Ceaușescu mergea în față, împreună cu Virgil, îl urmam eu cu Elena, iar ofițerii SRI erau plasați în față și în lateral, când am observat că, la un moment dat, se produce un blocaj. În fața noastră se opriseră, împiedicând trecerea, vreo trei țigani. Unul dintre ei, mai mustăcios și mai mare decât ceilalți, privea amenințător spre Ceaușescu. Deși nu-mi stă în fire, m-am apropiat de ei, mai degrabă din curiozitate decât animat de alte sentimente. Þiganii ăștia aveau mereu la ei cuțite și săbii ninja și mă gândeam ce simplu s-ar rezolva problema noastră printr-o scurtă altercație – o sabie ninja bine mânuită, crestând jugulara prezidențială…
Ceaușescu, se pare, nu era preocupat de astfel de probleme mărunte, pentru că s-a apropiat până la un pas de țigan și l-a întrebat cu o voce scăzută, dar destul de clară cât să-l aud și eu:
— Ce vrei, țigane? Dă-te la o parte din drumul meu!
Þiganul a rămas o clipă paralizat de furie, apoi, gesticulând dezlănțuit, a început să reverse o grămadă de invective.
— Da’ cine crezi că ești tu să ne pui dinamită la cășile noastre? Te reclamăm de nu te vezi, așa să știi… Că nu mai e ca pă vremuri!
Ceaușescu s-a întors calm spre unul dintre ofițeri și a spus:
— Scoate telefonul și fă-i o poză! Precis are și ăsta castel cu turnulețe… În trei zile, îl vreau dărâmat!
Cu un gest brusc, a apucat pălăria țiganului din fața lui și a spus:
— Și tu să faci bine să-ți scoți plăcinta asta din cap, în fața președintelui tău!
S-a întors spre unul dintre ofițeri:
— Mi se pare că minoritatea asta e cam încinsă azi. În apă cu ei, și a arătat cu un gest scurt spre micul râu care curgea pe lângă stradă.
N-am apucat să văd prea bine ce și cum, dar – în mai puțin timp decât mi-ar lua ca să descriu scena – cei trei țigani au ajuns în albia destul de abruptă a râului. Nu a aplaudat nimeni, dar în mod sigur momentul părea a fi pe placul tuturor celor prezenți.
— Ia și plăcinta asta, a aruncat el pălăria după țigan, și aveți grijă cum vă purtați de-acum încolo! M-am întors acasă să am grijă de poporul meu! a strigat Ceaușescu și m-a înfiorat acel „aveți”, pentru că nu părea să li se adreseze doar celor de pe fundul râului, iar de data asta aplauzele nu au mai întârziat.
Am profitat de momentul creat și m-am făcut pierdut prin parc, pe care l-am traversat pentru a urca apoi pe lângă niște vile lăsate în paragină. M-am plimbat îndelung, de unul singur, pentru prima dată cu adevărat singur, căutând o rezolvare la toată această istorie care devenea parcă mai nebunească și mai necontrolabilă, de la un minut la altul. Apoi, după un timp, odihnit și parcă puțin mai relaxat, m-am întors la hotel. Am cumpărat ceva pe drum, să mănânc în cameră; nu mă simțeam în stare să înfrunt iarăși marea de ochi care se îndreptau spre mine ori de câte ori eram în sala de mese. Voiam să fiu din nou singur, așa cum mă obișnuisem în ultimul timp, și, pentru numele lui Dumnezeu, voiam să citesc o carte. Mi se părea că nu mai citisem de ani întregi, deși eram în stațiune de numai patru zile. Spre surpriza mea, în cameră mă aștepta Ildiko, care, printre lacrimi, mi-a spus că șeful ei de tură a amenințat că o concediază dacă mai pierde timpul cu clienții, în loc să-și facă treaba. Mă rog, în sinea mea nici nu puteam să nu-i dau dreptate omului… Am liniștit-o cum am putut și, când mi-a spus că a doua zi își va lua liber pentru duminica lucrată, i-am promis că dac-o să am timp o să vin s-o caut la Oradea, pentru că ea acolo locuia.
— Vai, ce bine, a bătut ea din palme încântată, abia aștept să ne plimbăm de mână prin Oradea.
Nu prea mă vedeam eu, cu sutele de ani în spate, plimbându-mă cu ea de mână, dar n-am vrut s-o dezamăgesc, așa că i-am făcut vânt din cameră cât am putut de repede.
După ce-a plecat, am scos programul loto din buzunarul sacoului și am copiat numerele care-aveau să iasă câștigătoare duminică, apoi l-am pus înapoi în buzunar, pentru că nu voiam să-l consult în văzul lumii. Dacă aveam să găsesc vreo agenție loto mâine, intenționam să joc varianta câștigătoare, să văd cât de mult avea dreptate Virgil în privința asta. Între timp, ca să-mi umplu timpul, am dat drumul la televizor, dar toate canalele erau pline de știri aiurea și de supoziții. În scurtele interviuri luate oamenilor de pe stradă, majoritatea era de acord cu cele spuse de Ceaușescu în conferințele de presă și se pare că se bucura de sosirea lui ca de venirea lui Mesia.
Am închis plictisit televizorul și am ieșit în balcon să iau o gură de aer proaspăt. Pe mâna mea stângă, cea cu cele șapte pete maronii de la ficat, s-a așezat o buburuză și sosirea ei m-a bucurat ca și cum aș fi reîntâlnit o veche cunoștință sau ca și cum ar fi fost un semn de normalitate, în tot haosul din jurul meu. Apoi, aparența de normalitate s-a prăbușit brusc când privirea mi-a căzut sub buburuză, unde erau acum numai patru pete maronii, și acelea mult mai palid colorate! „E de la efectul benefic al stațiunii”, mi-am spus, apoi mi-am adus aminte că nicio apă termală nu trecuse peste epiderma mea obosită. Am privit în lumina de afară la mâna mea, răsucind-o în toate părțile, s-o văd mai bine. Micuța Coccinella, deranjată de mișcările mele, a plecat probabil supărată, dar eu eram sigur că pielea arăta mai întinsă și mai lipsită de riduri decât acum trei zile.
Când a venit în cameră, Virgil m-a surprins în baie tocmai când îmi studiam pielea de pe obraz.
— Ce faci? a întrebat el, râzând. Te pregătești pentru vreo întâlnire cu Ildiko?
Nu l-am băgat în seamă; am făcut câteva mișcări stânga-dreapta și de aplecare și, cum nu mai simțeam niciuna dintre vechile mele dureri, l-am întrebat:
— Auzi, tu ai aplicat pe mine vreo tehnică de-a ta paranormală? Mă simt mai bine în ultimul timp…
— Stai, Făt-Frumos, nu ți-o lua în cap așa de tare! O fi efectul aerului și al radiațiilor de-aici, că eu, ocupat cu nebunii ăia doi de dincolo, numai de tine n-am avut timp. Oricum, mă jur că nu ți-am făcut nimic, dacă asta te preocupă. Ai renăscut ca Pasărea Phoenix din cenușă când ai văzut-o pe Ildiko. Dar nu te aprinde prea tare… nu se știe cât ține!
Știam și eu definiția omului sănătos: un om este sănătos dacă-l doare în fiecare zi în altă parte, dar se pare că pe mine nu mă mai durea chiar nimic, în ultimul timp.
— Ascultă, l-am întrebat înainte să adoarmă. Oare toate întâmplările astea, din ultimul timp, nu fac parte dintr-un plan mai amplu?
— Ce fel de plan? a îngăimat el, pe jumătate adormit.
Nu eram nici eu foarte sigur ce voiam să spun, așa că am luat-o pe ocolite.
— Păi, era vorba că în anul 2012 vine sfârșitul lumii. Poate Creatorul s-a săturat să tot folosească asteroizi, așa cum a făcut în cazul dinozaurilor. Poate s-a folosit de tine ca să aduci perechea asta de nebuni, care precis va…
Am văzut că Virgil adormise între timp, așa că nu mi-am mai răcit gura de pomană, deși gândul încă mă frământa. M-am convins că doarme adânc, i-am tras ușor bastonul din mână, apoi am dormit toată noaptea cu măciulia bastonului strânsă în pumni.



Capitolul 22
CÂTEVA ORE DE NORMALITATE

Băile Felix, vineri, 24 august 2012, ora 8.00

A doua zi dimineață, am înfruntat senin țipetele lui Virgil, în timp ce-și recupera bastonul din mâinile mele. Măciulia din argint era acum mică și cu totul aplatizată. După ce i-a trecut primul acces de furie, mi-a luat palmele să le cerceteze, dar acestea erau curate. Le-a întors pe toate părțile, ca și cum s-ar fi așteptat să găsească acid pe ele, și – când s-a lămurit că nu am nimic – a deșurubat măciulia bastonului sau, mă rog, cât mai rămăsese din ea, și mi-a aruncat-o în poală.
— Ia-o tu și ronțăi-o, că eu nu mai am ce face cu ea. Uită-te cum arată acum: parcă-i o plătică. Am să-mi comand o măciulie din cel mai dur oțel inox pe care o să-l găsesc, să văd dacă și pe aia poți s-o distrugi!
A băgat bastonul în dulap și a plecat fără să mai zică nimic, iar eu m-am dus la geam și, în lumina vie a soarelui, mi-am privit mâinile: nicio pată, nici maro și nici de altă culoare. Ceva se întâmpla cu mine și, cu toate că la prima vedere lucrul ăsta ar fi trebuit să mă bucure, faptul că nu-mi puteam explica motivul mă scotea din minți.
Am coborât la masă și am luat micul dejun, pentru prima dată de când eram în stațiune. Mâncarea era destul de bună, chiar dacă unui om mai bine făcut trebuie să-i fi părut cam puțină. Unul dintre băieții de la SRI – dar mai erau oare la SRI, sau își dăduseră cu toții demisia și se ocupau numai de paza Ceaușeștilor? uite că eram ținut în afara acestor amănunte și chiar îmi părea bine! – mi-a cerut voie să se așeze și, după ce a început să mănânce, m-a întrebat:
— Plecați și dumneavoastră, mâine, la București? Am auzit că au închiriat vechiul tren prezidențial al lui Ceaușescu…
Am clătinat din cap și am întrebat:
— Oare am de ales?
— Eu știu? a întrebat el și a mai cerut o porție.
După cum am spus, mâncarea era bună, dar porțiile erau parcă pentru vrăbii. Noroc că dacă plăteai îți dădeau câte porții cereai…
A terminat de mâncat, apoi a spus:
— Am auzit cu totul întâmplător că au mare nevoie de dumneavoastră. Altfel, nu vă mai țineau alături, după ce l-ați pocnit pe șefu’…
A privit precaut în jur, după care s-a aplecat spre mine și a întrebat:
— Dar chiar l-ați pocnit?
— Și încă bine de tot, am spus eu, mestecând încet. Dar tot mi-a rămas un singur regret…
— Care? a făcut el ochii mari.
— Că nu am avut pumnii dumitale când l-am pocnit… eu am pumnii cam mici!
Aproape că s-a înecat de râs:
— Doamne, că distractiv mai sunteți! Acum știu de ce vă țin ei în preajmă… ca să le mai descrețiți frunțile.
Și a plecat, nu înainte de a-mi șopti conspirativ:
— Să aveți totuși grijă, noi chiar vă simpatizăm, dar aveți grijă – și a ieșit din restaurant cu pași mari.
Am terminat de mâncat încet, am cerut o cafea și am observat fără să vreau că nu era chiar așa de bună precum cea pe care mi-o aducea Ildiko, apoi am început să mă gândesc. La ce naiba să am grijă? Oare maniacul ăsta de Ceaușescu să nu fi uitat cei doi pumni proptiți în falca lui și să-i pună pe băieții de la SRI să mă facă pierdut prin vreun lac cu nuferi? Sau se referea la altceva?
Am coborât în hol, unde, deși era încă devreme, începeau să se adune reporterii pentru drogul lor zilnic de la ora 14.00. Eu nu aveam de gând să mai asist la mascarada asta. Ildiko era astăzi liberă pentru duminica lucrată în ziua când veniserăm noi, așa că am hotărât să o sun mai târziu, să-i spun dacă mă duc sau nu la Oradea. Mă oripila ideea unei fetișcane de douăzeci de ani plimbându-se de mână cu un moș senil ca mine…
Am umblat singur, fără țintă, prin parcul plin cu specii de pomi ciudate, m-am uitat la părinții care se plimbau de mână cu copiii lor și am încercat să-mi imaginez că sunt un simplu pensionar venit la băi. Mi-am cumpărat un slip și am intrat la ștrandul termal – de fapt, cam toate ștrandurile erau termale acolo –, care avea o apă atât de caldă, încât dacă aveai un plic de ceai la tine puteai să-l infuzezi direct în bazin. Am intrat în ștrandul cu valuri, unde – din jumătate în jumătate de oră – te scutura o mică furtună, am privit cast și rece la sânii care se zbenguiau în valuri, apoi m-am îmbrăcat și am pornit-o în sus pe deal, până am ajuns la o gară mică, ascunsă în pădure, de unde din oră în oră pornea câte un tren spre Oradea. Cum tocmai atunci pleca unul, am fost tentat să mă urc în el ca să mă întâlnesc cu Ildiko, să vedem dacă în afara stațiunii mai simțim ceva unul pentru altul. Am renunțat în ultima clipă și am rămas pe peron, făcându-le cu mâna unor copii care-și scuturau încântați mânuțele la geamuri.
După ce-a plecat trenul, am traversat calea ferată și am început să culeg mecanic mure, numai așa, ca să fac ceva. Erau puține și imediat ce le culegeam le băgam la fel de mecanic în gură, aproape fără să le simt gustul. În vreo câteva ore, probabil că abia aș fi adunat cât să mă satur.
— Mergeți mai încolo, a strigat după mine un impiegat de pe peronul gării, că aici, lângă linie, le culeg călătorii cât așteaptă trenul și nu prea mai sunt!
— Mulțumesc, am spus eu și m-am afundat în hățișurile pădurii, nu atât pentru a găsi mai multe mure, cât pentru a mă pierde de lume, pentru a fi iarăși puțin singur cu mine însumi. Și pentru a mă lămuri ce se întâmpla.
M-am plimbat mult. Mi-am umplut de vreo două-trei ori pumnii cu mure, pe care le-am mâncat, apoi am căutat în buzunar un șervețel cu care m-am șters ca să nu ajung în gară vânăt la gură. Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă întorc la civilizație, am descoperit că nu mai știam în ce direcție s-o apuc. Ar fi fost culmea să mă rătăcesc în pădurea asta care nu avea niciun kilometru lățime, din câte văzusem pe hartă, dar uite că se putea, pentru că mă învârteam de colo-colo și de peste tot veneau doar zgomotele pădurii. După un timp, am auzit șuierând un tren, și astfel, aflând direcția, în cinci minute am ajuns în gară.
Am pierdut apoi timpul prin mica stațiune, până la prânz, și am luat masa într-o bodegă oarecare, care se numea chiar „La împinge tava”, unde-am mâncat bine și aproape c-am uitat de problemele mele, când am auzit telefonul sunându-mi în buzunar.
L-am scos și l-am privit cu scârbă, pentru că mă trăgea iarăși în mlaștina realității din care nu reușisem să evadez decât câteva ore.
— Ce naiba faci? aproape a explodat Virgil la telefon. Începe imediat conferința de presă, nu vii?
Am fost tentat să arunc telefonul undeva sub o masă sau într-un coș de gunoi, dar știam că nu așa aveam să scap de probleme.
— Nu vin azi la nicio conferință și nici mâine nu vin cu voi în București. Am să cobor din tren la Brașov și am să-mi văd de viața mea ca și până acum. Nu vreau să mai aud nici de tine și nici de Ceaușești!
O clipă, s-a făcut tăcere, apoi s-a auzit din nou vocea îngrijorată a lui Virgil.
— Ce-i cu tine? Te simți bine? Þi s-a întâmplat ceva? Și unde mama naibii ești, că băiatul de la SRI te-a pierdut în pădure…
Am amuțit brusc. Mi se păruse mie la un moment dat că se auzeau trosnete în pădure, dar le pusesem pe seama vântului.
— De ce trebuia să se țină un băiat de la SRI după mine? Nu trebuie să-i protejeze pe Ceaușești?
O pauză, apoi s-a auzit cum Virgil respira precipitat.
— Nu pot să-ți spun acum… dar ai și tu un rol foarte important.
Am privit în sus și am întrebat cu spaimă:
— Ce-ai mai făcut, Virgile?
Dar n-am auzit decât declicul telefonului care s-a închis.
Și atunci, uitând de toate, am sunat-o pe Ildiko s-o întreb ce face. Făcea bine și, la ideea mea de-a ne întâlni în Oradea peste o jumătate de oră, a părut extrem de bucuroasă. Cum locuia în centru, mi-a propus să ne întâlnim lângă primăria din Oradea, iar eu n-am avut nimic împotrivă, așa că l-am sunat pe Piratu’ să vină să mă ia.



Capitolul 23
DE MÂNÃ PRIN ORADEA

Oradea, vineri, 24 august 2012, ora 15.00

Piratu’ a venit în mai puțin de zece minute și pe drum m-a întrebat dacă mi-au folosit pastilele pe care mi le adusese.
— N-a fost nevoie de ele, am spus și am încercat să-i dau de înțeles că m-aș bucura dacă am considera închis subiectul respectiv.
A priceput cu greu, dar în cele din urmă am putut să-i spun locul unde urma să mă întâlnesc cu Ildiko.
— Pe undeva chiar lângă primărie, dar aș dori să oprim mai întâi la o florărie…
Piratu’ m-a privit circumspect și și-a mângâiat barba stufoasă.
— Dom’ profesor, nu cumva vă căsătoriți?
Cred că am roșit puțin, pentru că Piratu’ a izbucnit într-un hohot vesel.
— Vai, vai, dom’ profesor, v-a și furat inima cineva… Doamne, da’ ce rapid s-a mișcat doamna noastră din Oradea, că doar n-ați ajuns aici nici de trei zile!
A oprit în cele din urmă în fața unei florării, de unde m-am întors repede cu un buchet discret de violete și Piratu’ a dat admirativ din cap.
— Aveți clasă, ce mai! Bănuiam eu, da’ acum m-ați convins. Altcineva s-ar fi întors de la florărie cu hălci întregi de trandafiri grași și indecenți, dar dumneavoastră… Clasă, ce mai!
Și a ținut-o așa până am ajuns lângă primărie, unde Ildiko mă aștepta sprijinită de clădire. Când a văzut taxiul Piratului l-a recunoscut, cred, pentru că s-a desprins și s-a apropiat de noi și-abia atunci am putut vedea cât de norocos eram. Mi se părea că până și aerul se dă cu regret la o parte din calea ei, încercând să-și mai prelungească o clipă îmbrățișarea, moment în care mi-am dat seama că, în ciuda vârstei și a problemelor mele, eram pe cale să mă îndrăgostesc iremediabil și total, dacă nu cumva eram gata îndrăgostit. Când să ies din taxi, Piratu’, cu ochii la Ildiko, mi-a mai strecurat o cutie de Viagra în mână.
— Asta așa, din partea firmei, pentru orice eventualitate, deși nu prea cred că o să fie cazul!
A închis portiera în urma mea și – prin geamul deschis – l-am auzit cum își trage o palmă peste frunte și exclamă admirativ:
— Doamne, pe ce bucățică a pus mâna! Cea mai frumoasă bucățică din Oradea!
Poate, puțin altfel exprimat, eram și eu de aceeași părere, privind-o pe Ildiko cum se apropia de mine cu o mișcare naturală și mlădioasă, de fostă voleibalistă, parcă așa zicea. Aș fi vrut să mă uit în jur să văd dacă nu se afla vreun cunoscut prin apropiere, dar cine să mă cunoască pe mine în Oradea? Oricum, indiferentă la astfel de probleme, Ildiko m-a luat în brațe și m-a sărutat îndelung pe gură. Am ezitat un timp, apoi, nepăsător la cei din jur, amețit de parfumul ei, i-am răspuns. Pe lângă noi treceau oameni, unii probabil comentau ceva, alții priveau doar și își vedeau mai departe de ale lor, dar în jurul nostru timpul părea că se oprise-n loc. Într-un târziu, ne-am revenit și i-am dat buchețelul de violete, așa strivit cum era de îmbrățișarea noastră.
L-a luat și l-a dus la buze, apoi m-a privit zâmbind și cu ochii strălucitori.
— Nu-i așa că tu chiar mă iubești pe mine? Pot să strig tare că tu mă iubești pe mine?
— Nu striga încă, am spus și i-am pus mâna pe gură, mai așteaptă o zi, două, apoi poți să strigi.
— Bine, a acceptat ea. Atunci, pot să strig cât te iubesc eu pe tine?
— Nici asta, Ildiko, mai așteaptă puțin și atunci poți să strigi și asta…
S-a bosumflat ușor, dar mie îmi răsunau în urechi cuvintele Elenei: „Când se va sfârși, pentru că se va sfârși în cele din urmă, să nu-ți pară rău că s-a sfârșit, ci să-ți pară bine că s-a întâmplat”, așa că am hotărât să profit din plin de prezența ei lângă mine.
Am plecat într-un târziu și, spre groaza mea, Ildiko chiar m-a apucat de mână, în timp ce mă întrebam cine eram eu să am un asemenea noroc, pentru că abia acum puteam să-mi dau seama cât era de deosebită. Și, spre uimirea mea, am înțeles în cele din urmă că nu era vorba numai de înfățișare, pentru că eram conștient că, indiferent cât de bine ar arăta cineva, nu mă poate cuceri numai cu atât, așa cum nu mă cucerise nimeni până atunci. Era vorba de ceva ce ținea de ființa ei interioară, de felul de a fi și de parfumul său, care nu era niciun parfum. M-am prostit acum, la bătrânețe, mi-am spus în sinea mea, deși îmi venea să zburd asemenea unui ied, cu Ildiko de mână. Þap bătrân sunt, nu ied, m-am gândit și am tras-o spre o agenție loto.
În timp ce completam biletul, Ildiko m-a întrebat curioasă:
— De ce joci la loto? Crezi că o să câștigi?
— Păi, sigur că vreau să câștig. Nu trebuie să-ți fac zestre?
A făcut ochii mari.
— Înseamnă că tu mă iei pe mine de nevastă?
Am auzit cum cele două fete din spatele ghișeului au chicotit, dar am completat serios:
— Te iau, dar numai în cazul în care câștig la loto!
A luat și ea un bilet și a început să-l completeze.
— Atunci, vreau să pun și eu un bilet, ca să fim siguri că o să câștigăm.
După agenția loto, am trecut din nou pe la micul magazin de bijuterii unde-și verificase Virgil măciulia de la baston și l-am găsit pe același bătrân bijutier. După ce l-am salutat, am pus fără nicio vorbă măciulia de la bastonul lui Virgil, acum mult micșorată, pe tejghea, iar el, tot fără nicio vorbă, a așezat-o pe cântarul electronic, după care mi-a arătat rezultatul: 788 de grame.
Am oftat adânc, apoi l-am întrebat în șoaptă, în timp ce Ildiko privea la vitrina cu bijuterii din fundul magazinului:
— Ați mai întâlnit vreodată un asemenea fenomen?
A privit spre Ildiko, dar fata nu ne băga în seamă, așa că mi-a spus:
— Eu n-am întâlnit niciodată, dar printre bijutierii bătrâni circulă o legendă referitoare la așa ceva…
S-a întors cu spatele la mine, căutând în micul seif încastrat în zid. Într-un târziu, a revenit și am văzut că ținea în mână o bucată strălucitoare de argint. Era pusă într-o cutie transparentă din plastic, dar el a scos obiectul și mi l-a pus în mână.
— Acesta este un lingou din argint pur, care nu se folosește la confecționarea de bijuterii, ci numai în scop de tezaurizare. Strângeți-l, vă rog, cu putere în palme!
Am ezitat și am întrebat:
— Dar n-o să se deterioreze la fel ca măciulia de la baston!
— Probabil, a admis el, dar măcar ne lămurim cu o treabă… Apoi mi-a presat mâinile pe bucata rece de argint.
A privit spre fundul magazinului, unde Ildiko, parcă presimțind că avem de vorbit, admira mai departe zorzoanele atârnate pe suporturi. După câteva minute, bijutierul mi-a îndepărtat mâinile și a privit lingoul în lumină: strălucirea de oglindă a argintului se mătuise și parcă se vedeau ici-acolo urmele liniilor din palmele mele. Pe o parte, unde erau înscrise gramajul și marca fabricantului, se vedea clar că literele erau erodate și în unele locuri abia se mai puteau citi.
A luat lingoul și l-a pus sub o lupă puternică, apoi a aprins lampa de deasupra și m-a privit îndelung.
— Am să vă rog să mă scuzați o clipă, a spus el și a intrat într-o cămăruță mai mică, de unde – prin ușa deschisă – l-am văzut dând un telefon.
M-am dus lângă Ildiko și am întrebat-o dacă găsise ceva să-i cumpăr, pentru că mai aveam puțină treabă. Nu găsise încă, dar a promis să mai caute, cât timp discutam cu bijutierul.
Între timp, terminase și bijutierul de vorbit la telefon și revenise în față, dar stătea oarecum defensiv în spatele tejghelei.
— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat eu cu o ușoară neliniște, parcă mai mult transmisă de el.
A clătinat din cap și a spus:
— Nu, nu s-a întâmplat nimic, numai că, știți, atâta vreme cât crezi că o legendă este doar o legendă și nimic mai mult, totul este în regulă, nu? Adică o legendă este doar un pic mai mult decât o poveste și trăiești toată viața cu impresia că Lupul și Scufița Roșie sunt doar niște personaje de basm menite să ne încânte copilăria, dar atât…
A clătinat iarăși din cap, apoi a completat coborând vocea:
— Poate fi destul de bulversant să te trezești dintr-odată în micul tău magazin atât cu Lupul, cât și cu Scufița Roșie.
Am încercat să zâmbesc, apoi am întrebat, arătând spre Ildiko:
— Și care din noi doi ar fi Lupul și care Scufița Roșie?
— Niciunul, bineînțeles, s-a apărat el. Am dat un exemplu și poate că nu este cel mai bine ales. Poporul nostru are multe legende, dar, așa cum nu ne așteptăm ca într-o bună zi să apară Golemul din Praga și să apere comunitatea evreiască din Oradea, atâta câtă mai este, tot așa nu m-aș fi așteptat ca dumneavoastră în carne și oase să existați cu adevărat!
Apoi a adăugat, puțin dezamăgit:
— Sau, dacă tot existați, măcar să faceți parte din comunitatea noastră, ceea ce presupun că nu este cazul…
Am negat scuturând din cap și el a adăugat:
— De fapt, dacă dăm crezare profețiilor lui Sundar Singh, în România se vor întâmpla multe în viitor.
— Cine sau ce este Golemul din Praga? a întrebat curioasă Ildiko, care între timp se apropiase de noi.
— O ființă uriașă, total necooperantă și care bântuie străzile înarmată cu un topor!
Fata a chicotit amuzată.
— Atunci, sigur nu este Adam al meu. A fost el o vreme necooperant, dar pe urmă s-a dat în brazdă.
— Pe brazdă, am corectat-o eu involuntar.
— Bine, a spus ea concesiv, fie ca tine, pe brazdă. Dar topor n-a avut și nici nu este uriaș, iar de acum, dacă va bântui străzile, sper s-o facă numai cu mine alături!
Mi-a arătat un inel vechi din argint.
— Inelul ăsta putem să-l cumpărăm acum, sau trebuie mai întâi să așteptăm să câștigăm la loto?
Bijutierul a luat cu grijă inelul din mâna ei, apoi, după ce l-a privit în lumină, ni l-a arătat și nouă: o pereche de aripi stilizate păreau că încearcă să-și ia zborul de pe el.
— Acest inel este foarte vechi și foarte prețios, a spus el privindu-l pe toate părțile. Aproape neprețuit, a adăugat. Dar îmi face o bucurie deosebită să vi-l pot dărui…
Și i l-a pus pe deget fetei, de parcă ar fi oficiat o ciudată ceremonie.
Ildiko l-a sărutat bucuroasă pe amândoi obrajii, apoi, după o scurtă ezitare, și pe mine, ca și cum ar fi știut – într-un fel ascuns – că obținerea acelui inel mi se datora până la urmă tot mie, după care a spus că mă așteaptă afară, dar să nu întârzii prea mult.
Bijutierul a mai căutat ceva în seif, apoi a pus în fața mea alte cinci lingouri de argint.
— I-am telefonat rabinului și a fost de acord să vă dăruim din partea comunității aceste lingouri în greutate de zece uncii fiecare. O să aveți nevoie de argint în zilele următoare, de foarte mult argint, dacă legenda este adevărată, și se pare că este. Dacă nu vă ajunge și veți simți nevoia de mai mult, intrați în orice magazin de bijuterii din lume care are acest semn – și mi-a arătat o mică monogramă pe firmă – și cereți oricâte alte lingouri de argint pur sunt necesare!
— Și oricine se va afla acolo o să-mi dea așa, pur și simplu, argint cu kilogramele…?
Bijutierul a încuviințat solemn, dând din capul lui cărunt.
— Așa va face. Dacă nu vă dă suficient, să cereți o monedă din argint, să o strângeți un minut în mână, apoi să i-o arătați bijutierului. Toți cunoaștem legenda și toți am sperat să nu fie adevărată, dar dacă tot este, va trebui să ne facem cu toții datoria.
— Nu puteți să-mi spuneți și mie despre ce-i vorba în legendă? am întrebat, cu toate că bănuiam răspunsul pe care avea să mi-l dea.
— Mai bine nu, a spus el. Mi-e teamă ca nu cumva, dacă o cunoașteți, să simțiți nevoia să vă comportați în așa fel încât să vă încadrați în tiparul ei, și nu cum v-ați comporta în chip firesc…
Am rămas pe gânduri, privind prin geamul vitrinei la Ildiko, care se juca cu inelul în razele soarelui.
— Și cine îmi garantează că, pentru a pune capăt legendei sau pentru a face economie de un kilogram de argint, unul dintre conaționalii dumneavoastră n-o să aranjeze cu cineva să-mi facă felul? În fond, puținii evrei pe care i-am cunoscut păreau a fi destul de zgârciți…
A avut un surâs amar și oarecum resemnat.
— Se vede că într-adevăr nu cunoașteți legenda: oricare dintre cei care-o știu și-ar da bucuros nu numai argintul, dar și viața, pentru a o proteja pe a dumneavoastră!
De data asta, chiar că am rămas uimit.
— Asta-i bună! Dar, bine, de ce-ar face cineva așa ceva pentru mine?
— Pentru că, dacă legenda se adeverește, în 21 decembrie 2012 numai dumneavoastră veți mai sta între lume și… nimic!
— Nimic? am întrebat eu. Adică sfârșit?
Bijutierul s-a apărat cu amândouă mâinile ridicate.
— Nu vă spun niciun cuvânt mai mult. Și așa cred că am spus prea multe… Am să vă rog să plecați acum. Și să aveți mare grijă de tânăra domnișoară. O să aveți mare nevoie de ea… în decembrie!
Am ieșit afară din micuțul magazin și, în urma mea, bijutierul a tras obloanele, ca și cum cele aflate i-ar fi fost suficiente pentru restul zilei.
Am recuperat-o pe Ildiko și am pornit fără țintă prin Oradea. Din când în când, traversam un râu murdar, îl bănuiam a fi unul dintre Crișuri, în care împătimiții aruncau la nesfârșit undițe cu fire care aveau la capete cârlige cu viermișori roșii în ele, fără să prindă nimic.
Mi-am adus aminte de un banc și, arătând spre unul dintre pescari, am spus:
— Într-o zi, unul dintre pescarii ăștia a fost întrebat de un gardian: „Ai prins ceva pe-aici?” „N-am prins”, a spus pescarul. „Dar de ce? Ar fi asta o infracțiune?” „Nu, n-ar fi o infracțiune”, a precizat gardianul, „ar fi o minune!”
Ildiko m-a privit dintr-o parte.
— Asta era o glumă, a spus ea. Dar să știi că eu chiar am văzut odată un pescar prinzând aici un pește. Când eram în clasa a treia…
Am dat din cap înțelegător.
— Așa se explică… Pe atunci, râurile nu erau atât de poluate.
M-a prins de mână și am mers așa mai departe, fără să-mi mai fac niciun fel de griji pentru cum arătam în fața lumii, simțind că aveau să se apropie alte griji, cu mult mai mari, și că bancul meu nu îmbunătățise nici măcar cu un strop situația. Cândva, dar nu azi, va trebui să am o discuție cu Ildiko. Azi nu mă simțeam în stare, și-apoi nu știu câte aveam să pot lămuri nici azi și nici altă dată…
Am auzit sunându-mi în buzunar telefonul, dar l-am lăsat să sune. Nu putea fi decât Virgil, iar problemele lui începeau să fie mărunte și ridicole, în comparație cu ale mele.
Un timp, Ildiko a mers tăcută alături de mine, apoi m-a întrebat:
— Și acum ce facem?
Am luat-o în brațe, ascunzându-i capul lângă tâmpla mea, ca să nu-i mai văd ochii și să pot judeca fără să fiu influențat de strălucirea lor verde ca smaraldul. Parfumul fetei, care nu era parfum, mi-a invadat nările și m-a făcut să mă întreb cum am putut trăi până acum fără el. Poate pentru că nu știam că există… O clipă, mi-am imaginat că nu suntem decât altfel de buburuze condamnate să emită feromoni toată viața, cu speranța că nu sunt singure într-o lume plină de gândaci de Colorado, astfel încât să se întâlnească până la urmă și să trăiască fericite tot restul vieții.
— Buburuza mea mică, am întrebat-o într-un final, ce-ar fi să mergem să mâncăm ceva?
Deși nu ar fi trebuit să-mi fie deloc foame, cred că voiam să stau undeva la umbră, într-un loc liniștit, să ascult sporovăiala veselă a fetei și să mă gândesc. Sau poate să nu mă gândesc la nimic…
Fericită că ieșisem din starea de melancolie în care mă aflam de la plecarea din cămăruța bijutierului, a bătut bucuroasă din palme.
— Știu chiar în drumul nostru un bistrou micuț, drăguț și cu mâncare bună, bună…
S-a dovedit că mâncarea bună, bună era formată din vreo trei feluri de gulaș, grătar, salată la alegere și, drept desert, specialitatea casei: înghețată flambată…
Mi-am privit pe furiș dosul palmei, care avea pielea întinsă și nicio urmă de pată, așa că am comandat cu încredere grătar, salată și înghețată flambată.
Am mâncat încet și am încercat să alungăm grijile care oricum aveau să vină, până la urmă, dar în ciuda faptului că bistroul era liniștit, iar noi eram singurii lui clienți, nu am putut găsi nicio explicație la cele ce mi se întâmplau. Așa că am petrecut o oră liniștită și minunată.
Într-un târziu, mi-am luat la revedere de la Ildiko și m-am întors cu trenul în stațiune, iar la hotel am ajuns pe înserate. Virgil mă aștepta în hol, pesemne ca să fie sigur că nu mă ratează. Se vedea pe fața lui că avea să-mi spună ceva, numai că probabil că era o prostie atât de mare, încât nu-i venea prea ușor să vorbească.
Am ajuns în cameră, ne-am așezat în fotolii și am spus:
— Hai, zi, ce prostie ai mai făcut?
— În lumea lor, după ce se vor retrage, peste vreo zece ani, vor lăsa în locul lor un profesor de istorie, pe care-l cheamă – bănuiesc că-ți dai seama că nu e o simplă coincidență – Adam Adam, ca și pe tine. Sunt convins că treaba cu votul va fi o simplă formalitate. Dacă, într-adevăr, face pentru România atât cât a promis, persoana indicată de el va fi aleasă drept viitorul președinte, fără îndoială…
M-am uitat după scrumiera grea, din sticlă, de pe noptieră, dar cred că din precauție o băgase în vreun dulap. Altceva nu mai aveam să-i arunc în cap și știam din experiență că pumnii mei nu sunt nici pe departe atât de periculoși pe cât mi-aș fi dorit. Atunci, rămânea pentru la noapte, chestia cu perna. Sau să-l chem în balcon pentru o discuție și să-i fac vânt peste balustradă? Nu știam cum, dar trebuia să scap pământul de molima asta numită Virgil…
Ca să nu-mi ghicească planurile perverse, am respirat adânc și am încercat să-mi revin, apoi i-am dat câteva argumente de bun simț:
— Virgile, peste zece ani, eu voi avea șaptezeci și cinci de ani. Abia o să-mi mai târâi picioarele de colo-colo, cum crezi tu că voi fi în stare să conduc o țară?
— Aici îți dai seama cât de isteț pot să fiu eu… I-am explicat Elenei problema, și asta e deșteaptă foc, nu ca a noastră. A spus că va face tot posibilul să-ți mai câștige câteva zeci de ani de viață, nu numai zece, cum voiai tu. Ea crede că totul vine de la alimentele de acolo. Uite, am fost în lumea lor și ți-am adus trei kilograme de piersici. Ea crede că în ele sunt cele mai multe principii vitale din universul lor. Dacă-ți mai aduci aminte de legenda „Călătorie spre soare-apune”, în care o maimuță a mâncat piersici spre a deveni nemuritoare…
Am ridicat o mână ca să-l opresc. Am promis să mă port frumos cu el, dar nu eram în stare să-i ascult elucubrațiile și nici cum amesteca realitatea cu legendele, tocmai acum, când o altă legendă aiurită se cocoțase atât de abrupt în viața mea!
Am privit sacoșa din hârtie în care-mi adusese piersicile, am și gustat una, abținându-mă să-i spun că erau identice – și la formă, și la gust – cu cele vândute în piața din stațiune.
Am băut apoi două pahare de gin – poate-ar fi fost nevoie de trei, dar nu mai erau decât două – și am dormit buștean până dimineață.



Capitolul 24
DE LA ORADEA LA BRAȘOV

Oradea, sâmbătă, 25 august 2012, ora 8.00

A doua zi, de dimineață, mi-am băut cafeaua pe fugă și, cum trenul prezidențial pleca tocmai la ora 10.00, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Ildiko, lămurind-o atât cât am putut că drumul era prea periculos acum, dar că plecam numai până la Brașov și că – în cel mult câteva zile – aveam să vin s-o iau cu mine.
— Asta numai dacă nu cumva n-ai să mă uiți până atunci, am făcut eu prostia să adaug spre final și a trebuit să mai pierd încă o oră să-i explic că de fapt spusesem o prostie și că nu, nici vorbă ca eu să fi gândit cu adevărat așa ceva.
M-am bucurat că n-a venit cu noi la gară și că mi-a făcut doar un semn discret cu mâna, când am urcat în mașina Piratului. Chiar și de la distanță, se putea vedea că avea ochii în lacrimi.
Când am ajuns în gară, trenul prezidențial aștepta tras la linia întâi, așa cum se cuvenea. Am sperat să găsesc loc în alt vagon, pentru că am văzut că avea vreo șapte. Nu fuseseră închiriate toate paisprezece, câte mi se spusese că avea trenul, dar chiar și așa mi se păreau prea multe. Însă uite că nu am avut noroc, prin urmare a trebuit să mă urc în vagon cu ei. La plecare, care a avut loc fix la ora 10.00, au asistat și au filmat o mulțime de televiziuni și de oameni simpli. Abia după ce am plecat, mi-am dat seama ce înseamnă diferența de clasă dintre un tren obișnuit și unul prezidențial. Chiar dacă pe alocuri trebuia să încetinească din cauza restricțiilor de viteză, am ajuns la Cluj mult mai repede decât ar fi făcut-o un tren rapid. Ar fi putut să treacă și prin Cluj fără să staționeze, dar Ceaușescu a simțit nevoia să ia pulsul Ardealului, după cum spunea el, așa că a făcut o scurtă oprire. Pe peroane venise o mulțime de oameni, iar alții, care se aflau acolo întâmplător, s-au adunat ciorchine în jurul trenului. S-a păstrat o tăcere politicoasă, până când Ceaușescu a ieșit la geam și a început să facă semne cu mâinile. Nu știu dacă a fost o admirație sinceră sau doar un reflex condiționat, dar o mare de urale s-a auzit atunci. Iar Ceaușescu a pornit să dea și mai tare din mâini, astfel că ovațiile s-au întețit și mai mult, încât Elena s-a aplecat spre Crivăț și i-a șoptit la ureche:
— Spune-i mecanicului să pornească trenul, altfel gloata asta o să-i zboare mâinile soțului meu!
Crivăț a zâmbit complice, a vorbit ceva la un radiotelefon și, după câteva minute, trenul s-a pus încet în mișcare.
Elena era cu mine și cu Virgil la o masă și, până să vină Ceaușescu, ne-a spus:
— E adevărat că este iubit și că a fost ovaționat și dincolo, dar niciodată ca aici. Oamenii ăștia chiar îi simt lipsa și au nevoie de el!
N-am spus nimic, pentru că nu voiam să pornesc o nouă discuție, iar adevărul este că mă simțeam puțin cam rușinat după episodul în care mă bănuise – fie și pentru o clipă – de pulsiuni erotice.
Ceaușescu rămăsese la geam, pentru că, trecând prin mici localități unde se aflase de traseul trenului, lumea se adunase în gări, cu steaguri tricolore pe care le scutura voios, iar Ceaușescu răspundea făcând cu mâna fiecărui grup de oameni în parte.
— Se vede că i-a lipsit asta, a arătat Elena spre el, apoi s-a întors spre mine: Am auzit că vrei să ne părăsești la Brașov, domnule profesor… Am înțeles că ai niște probleme urgente de rezolvat, apoi ai să ni te alături la București?
Am privit spre Virgil, care a făcut doar un ușor semn de încuviințare.
— Așa este, am răspuns.
După care, până când ne-am apropiat de Brașov, a vorbit numai Ceaușescu, căruia se pare că-i lipsea conferința de presă de la ora două după-amiază. Deși un tren obișnuit făcea cam opt ore de la Oradea la Brașov, noi am făcut abia cu un pic mai mult de șase ore, cu tot cu oprirea din Cluj. Avantaje prezidențiale, de!
Când trenul a început să frâneze pentru a se apropia de Brașov, Ceaușescu s-a oprit din vorbărie și s-a apropiat de mine, cu un zâmbet larg pe față.
— Hai să trecem peste micile fleacuri care-ar putea să ne dezbine și să ne gândim la câte lucruri mărețe am putea realiza în viitor…
Și, înainte de a apuca să spun ceva, m-a luat în brațe și m-a pupat zgomotos pe amândoi obrajii.
I-am zâmbit și eu amabil, am încercat să fug de Elena, dar m-a pupat și ea și, profitând de zarva făcută cu oprirea, mi-a șoptit la ureche:
— Poate că ai bănuit deja, dar în lumea mea noi doi eram amanți!
Mi-am apucat pe bâjbâite mica valiză și m-am prins de mânerul ușii, încercând s-o deschid cu o clipă mai repede.
— Așteptați încă puțin să oprească trenul, mi-a spus unul dintre băieții din gardă. Din construcție, la aceste vagoane nu se poate deschide ușa până nu se oprește trenul de tot!
Au mai trecut câteva zeci de secunde lungi cât veacurile, apoi băiatul a apucat cu vigoare mânerul și iată-mă liber pe peronul gării! Am coborât fără să privesc înapoi și m-am hotărât să fac tot ce se putea ca să nu mă mai întâlnesc vreodată cu ei.



Capitolul 25
FINAL DE CÃLÃTORIE

Brașov, sâmbătă, 25 august 2012, ora 17.00

Deși eram singur pe peron, Ceaușescu făcea semne largi cu mâinile, de la geamul deschis al trenului prezidențial, de parcă mulțimi mari de oameni s-ar fi aflat în fața lui și l-ar fi aclamat. Nu știu dacă ați mai fost prin gara din Brașov, dar între peronul unu și clădirea gării sunt vreo treizeci, patruzeci de metri, parcă anume lăsați acolo pentru ca largi colective de oameni ai muncii, îmbrăcați în salopete, să-și salute conducătorul iubit. Astăzi însă, în locul lor, eram numai eu: un profesor pensionar searbăd, cu o valiză sărăcăcioasă la picioare și ofilit ca o căpățână de salată uitată trei zile la soare. E drept că în stânga și în dreapta mea, la capetele peronului, șiruri duble de jandarmi opreau mulțimea care încerca să ajungă pe peron. Dar nu păreau a fi deloc acei oameni ai muncii pe care-i aștepta Ceaușescu, ci mai degrabă reporteri, paparazzi și inși complet necunoscuți care se aflau întâmplător în gară și în jurul ei.
Lângă el, de la geam, Elena privea serioasă la betonul peronului, fără să ridice nici măcar o clipă ochii.
„Nebunatică mică și obraznică”, i-am zis eu în gând, „acum trei zile era cât pe ce să te urci pe mine, iar acum te dai mare mironosiță?”
Ca și cum ar fi ghicit ce gândeam, a ridicat și ea ochii spre mine – în sfârșit – și mi-a făcut un mic semn cu mâna, zâmbind ușor într-o parte, ca o amantă vinovată.
În aer plutea o tensiune aproape palpabilă, exact ca înainte de izbucnirea unei furtuni. Ca să întrerup această stare, mi-am luat de jos valiza și le-am răspuns și eu la zâmbet și la gesturi, făcându-le cu mâna ceva mai discret și ferindu-mi, în același timp, ochii de soarele puternic al după-amiezii.
De parcă atâta ar fi așteptat, un impiegat apărut de nu se știe unde a ridicat fanionul spre locomotivă și, cu un fluier prelung, trenul prezidențial s-a pus lin în mișcare. În mai puțin de un minut, ultimul vagon al trenului s-a pierdut printre clădirile din jurul gării, iar eu am oftat adânc și m-am pregătit să plec spre casă. După cum am spus, peronul unu al gării din Brașov parcă era făcut pentru astfel de evenimente și-ar fi putut găzdui sute, dacă nu mii de oameni care să-l ovaționeze pe conducătorul iubit. În ciuda acestui fapt, eram doar eu și impiegatul pe peronul pustiu, așa că am fost destul de surprins când m-am simțit prins ușor de cot.
— Romantică despărțire, domnule profesor! Și, în același timp, plină de înțelepciune! a susurat o voce la urechea mea, iar strânsoarea s-a accentuat puțin. Dacă nu aș fi sigur că cel puțin zece binocluri și tot atâtea camere de luat vederi sunt ațintite asupra noastră, cred că aș aplauda, a adăugat glasul.
Tonul vocii a coborât și mai mult, de parcă ar fi suspectat și câteva microfoane direcționate spre noi.
— Nu-mi acordați onoarea să bem o cafea împreună?
Deși se părea că întrebarea îmi oferea orice alternativă aș fi dorit, strânsoarea ușoară, fără să pară nicio clipă amenințătoare, mă făcea să cred că lucrurile nu stăteau chiar așa. Am încercat să mă întorc și să-mi privesc interlocutorul, dar – atât din cauza poziției, cât și a pălăriei albe, cu boruri largi – nu am văzut mare lucru: doar un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un costum alb de vară și cu fața acoperită pe jumătate de borurile pălăriei. Doar ochii am apucat să-i văd bine: erau duri, cenușii și reci ca oțelul bine lustruit, uitat afară într-o iarnă geroasă.
Am ridicat din umeri a resemnare.
— De ce nu? am spus și m-am întors cu fața la gară, pornind încet spre restaurant.
— Să vă ajut cu geamantanul? m-a întrebat politicos.
De data asta, m-am întors spre el și l-am privit drept în față: era un chip complet necunoscut, dar nici nu mă așteptam la altceva. Avea în jur de patruzeci de ani, poate puțin peste, un trup atletic – se vedea că iubea sportul –, iar de sub borurile largi ale pălăriei din fetru mă priveau doi ochi atenți, care, în ciuda faptului că erau zâmbitori, păreau așa cum am mai spus: reci ca oțelul.
— Nu-i așa de grea și, în afară de cazul că ați dori să verificați ce este în ea, aș prefera s-o duc singur, am răspuns și l-am privit în ochi nerăbdător să-i văd reacția.
— Cum doriți, domnule profesor, mi-a răspuns el îndatoritor și, după zâmbetul ambiguu, mi-am dat seama că știa încă de la Oradea tot conținutul micii mele valize.
Nu prea am talente de lingvist, dar mi s-a părut că recunosc un ușor accent străin. Poate că, după ce discutam mai mult, aveam să-mi dau seama mai bine, deși nu eram convins că vreau neapărat să aflu. Nu am nici vocație de detectiv, dar un profesor din ziua de azi este pierdut dacă nu face dovada unui spirit de observație dezvoltat peste măsură, așa că în cei patruzeci de ani de învățământ mi l-am perfecționat cât am putut de mult, ca să fac față inventivității noilor generații de elevi. Așadar, când am intrat în restaurant, am observat aproape fără să vreau că omul de serviciu care-și sprijinise mătura de perete și mânca preocupat un sendviș avea pantofi prea scumpi și prea bine lustruiți pentru meseria lui. Lângă el, un client dezlega exagerat de preocupat un careu de integrame și probabil că nici ceilalți trei clienți nu erau ceea ce păreau – ca urmare, am tras concluzia că plecarea trenului nu încheia povestea, așa cum speram, ci poate doar un capitol.
Noua mea cunoștință a ales o masă chiar lângă tejghea, sub televizorul la care o solistă durdulie încerca să arate cât mai mult din ceea ce natura îi dăruise cu generozitate.
— Două cafele, te rog, și telecomanda de la televizor, i-a spus el băiatului de la bar și o clipă am crezut că acesta îi va răspunde ceva obraznic, dar întâlnindu-i privirea i-a spus morocănos:
— Da, domnule, imediat, și i-a întins telecomanda, după care s-a apucat de făcut cafelele.
După ce ne-am așezat, m-a privit drept în față.
— Mă scuzați că nu m-am prezentat până acum: puteți să-mi spuneți Paul. Un nume de conveniență, desigur, pentru că vreau doar să schimbăm câteva vorbe. Pe urmă, vă promit că nu ne vom mai vedea niciodată!
După ce-au sosit cafelele, a sorbit mai întâi tacticos, apoi a luat telecomanda și a căutat un post care transmitea în direct, dintr-un elicopter, călătoria trenului prezidențial spre București. Din studio, câțiva analiști politici își dădeau ca de obicei cu părerea, așa că a oprit sonorul.
Am gustat din cafea, apoi l-am privit și eu drept în față.
— De ce spuneți că am făcut o mișcare înțeleaptă? Sau era doar o vorbă aruncată așa, ca să-mi stârniți curiozitatea?
A zâmbit ușor și a arătat spre televizor, unde trenul prinsese viteză și părea că se apropie acum de Timișul de Jos.
— Pariez pe un leu contra a trei kilograme de piersici pe cale să se strice din geamantanul dumneavoastră sau – dacă doriți – pe programul loto din buzunarul sacoului, că trenul ăsta nu ajunge întreg la București. Și nici călătorii din el!
Mi-am strâns puternic genunchii în mâini, pe sub masă, și am respirat adânc: se vede treaba că știa ce am și în sacou, nu numai în geamantan. Or, sacoul fusese tot timpul pe mine în ultima vreme. Am respirat încă o dată adânc, am mai sorbit puțină cafea și abia apoi i-am răspuns:
— Riscant pariu, domnule Paul. Ce vă face să fiți atât de sigur?
— Dacă una dintre marile puteri ar fi înregistrat numai jumătate din discuția Elenei cu dumneavoastră, de lângă bazinul cu nuferi… Cred că vă dați seama de ce. Ceaușescu este lipsit de importanță, în acest caz, pentru ei. Dar Elena și cunoștințele ei? Nu prea o văd ajungând întreagă la București… Ceaușescu și prietenul dumneavoastră Virgil vor fi simple victime colaterale în acest caz!
Nu am spus nimic și am băut mai departe din cafea. Poate că în sinea mea eram conștient de un asemenea lucru și cred că ăsta era motivul ascuns pentru care-am coborât la Brașov, cu toată împotrivirea lor. Au trecut câteva minute în tăcere, apoi am privit iarăși în sus, spre televizor, unde se vedea trenul urcând în plină viteză panta ușoară care urma după Timișul de Sus. Elicopterul de unde se filma urcase și mai sus, așa că acum se zăreau munții în perspectivă, până aproape de Predeal. Din Tunelul Mare se vedea cum tocmai iese un tren cu vagoane-cisternă. Am privit în tăcere, sorbind din când în când din cafea, și la un moment dat am tresărit: deși cele două linii ferate păreau destul de apropiate, de la înălțimea de la care se filma, aveam impresia că trenurile care se apropiau în viteză unul de altul erau pe aceeași linie! Se vede treaba că ceva i s-a părut suspect și pilotului de pe elicopter, deoarece s-a lansat într-un picaj periculos pentru a se putea filma mai bine. Observase pericolul și mecanicul de pe trenul cu vagoane-cisternă, care a frânat atât de puternic, încât roțile locomotivei păreau înconjurate de scântei chiar și de la înălțimea de la care se filma.
Am privit spre Paul, care a ridicat din umeri, apoi a spus:
— Patruzeci și opt de vagoane cu câte zece tone de kerosen fiecare. Bănuiesc că frânele vagoanelor au fost decuplate și au fost lăsate numai cele de la locomotivă, ca să amorseze incendiul cu scânteile de la roți…
Ca într-un film cu încetinitorul, cele două locomotive s-au izbit, apoi cisternele cu kerosen au început să se rostogolească peste trenul prezidențial. De la scânteile locomotivei sau din altă parte, una dintre cisterne s-a aprins, apoi focul s-a transmis și la celelalte. Am început să tremur, dar Paul m-a privit și mi-a spus cu o voce aparent liniștită:
— Foarte profesionist lucrat! Deși, dacă aș fi fost în locul lor, mi-aș fi luat niște măsuri de precauție…
Se pare că își luase totuși cineva și asemenea măsuri, pentru că dinspre Predeal au apărut două elicoptere. La început, m-am gândit că erau de la vreo televiziune concurentă, și așa a crezut și camermanul care filma din elicopter, pentru că a încercat să focalizeze pe unul dintre ele, pentru a-i vedea indicativul. Deși focalizase la maximum, se observa clar că nu aveau niciun indicativ pe ele, doar culori militare de camuflaj. În schimb, dedesubt aveau o mulțime de rachete, dacă vedeam eu bine. Și văzusem bine, pentru că una după alta au început să se desprindă de elicopter; lăsând în urmă câte o dâră albă, s-au îndreptat cu viteză spre locul incendiului. Cameramanul a mutat aparatul de filmat spre cele două trenuri contorsionate și am putut vedea cum rachetele izbeau nemiloase, una după alta, vagonul în care-ar fi trebuit să fie Ceaușeștii.
— Eu, să fiu în locul piloților, aș fi avut mai întâi grijă să nu existe martori. Dar poate nici de-acum încolo nu este prea târziu…
Ca și cum l-ar fi auzit, camermanul a focalizat încă o dată pe unul dintre elicoptere și s-a văzut clar cum ultima rachetă se îndreaptă direct spre cameră. Apoi, la televizor au rămas numai puncte cenușii. Paul a schimbat din nou canalul pe postul cu doamna trupeșă, care părea puțin mai obosită și mai transpirată, dar altfel nepăsătoare la problemele lumii. I-a dat telecomanda tânărului de la bar, apoi m-a invitat să ieșim. După noi, au plecat încă trei clienți, printre care și măturătorul, dar, observând că mă uit la ei, Paul a dat din umeri.
— Nu din cauza lor ar trebui să ne facem griji, domnule profesor! Sunt alte lucruri – mult mai grave – care-au fost pornite de acțiunea nesăbuită a prietenului dumneavoastră. Și nu știu când se vor opri, așa cum nu știu nici cum se vor sfârși. Ca să vă dați seama cât de gravă este situația, ar fi bine să vă spun că s-a discutat și că s-a avut în vedere, pentru distrugerea trenului, inclusiv varianta nucleară, pentru a se asigura că totul s-a terminat definitiv!
Aproape fără să observ, mă luase iarăși de cot și mă condusese spre ieșire, printre grupurile de oameni care stăteau în holul mare al gării și priveau – la televizoarele instalate în colțuri – scenele de apocalipsă ale accidentului de tren, reluate iar și iar…
Ne-am oprit lângă unul dintre ecrane, apoi Paul a adăugat:
— Există grupuri de oameni, sau hai să le zic guverne, pentru care distrugerea Brașovului ar fi fost trecută doar la pierderi colaterale, dac-ar fi avut siguranța că prietenul dumneavoastră este astfel definitiv înlăturat…
Am oftat adânc, și am spus:
— Ei, bine, măcar acum s-a terminat.
— Credeți? a întrebat omul de lângă mine. Chiar credeți așa ceva, după cât de bine îl cunoașteți pe Virgil?
Am ieșit afară din clădirea gării și am mai respirat o dată profund, ca și cum până atunci aș fi trăit un coșmar, iar odată ajuns la aer și la lumină ar fi urmat să mă trezesc din el.
Aici, în Brașov, a început totul – cu exact șapte zile în urmă. Din fața gării, se poate vedea geamul apartamentului meu. Oare, dacă aș fi bănuit cum avea să se termine, aș fi putut să-l împiedic pe Virgil să ajungă aici?
De parc-ar fi bănuit la ce mă gândeam, Paul s-a așezat în fața mea și mi-a prins mâna liberă, spunându-mi:
— N-are rost să ne gândim la ce-a fost, domnule profesor! Mai bine să privim spre viitor. Deși nu-mi permit să vă dau sfaturi, poate c-ar fi mai bine ca – după ce încasați premiul de la loto – să vă duceți să vă vizitați fiul din Canada. Soția lui este gravidă în luna a patra, mi se pare, și – spre bucuria lor – așteaptă gemeni. Sunt sigur că o să vă facă o bucurie nespusă să vă jucați cu nepoții. De fapt, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâneți acolo… Dacă vă hotărâți, vă promit că aranjăm noi să ajungă la dumneavoastră cele o mie de cărți necitite. Și, dacă doriți cu adevărat, o trimitem și pe Ildiko!
A privit spre geamului apartamentului meu, după care a adăugat:
— Presimt că România va deveni un loc foarte fierbinte în următorul an. E doar o presimțire, dar până acum presimțirile mele nu m-au înșelat niciodată…
Apoi vocea i-a devenit aproape disperată, lucru cu adevărat neașteptat, ținând seama de cine îl bănuiam a fi.
— Și, pentru numele lui Dumnezeu, dacă vă mai întâlniți vreodată cu Virgil, spuneți-i să se astâmpere! Doar atât: să se astâmpere, pentru că a deranjat prea multe lucruri, a deteriorat iremediabil prea multe echilibre care oricum erau destul de fragile…
M-am cutremurat, dându-mi seama de implicații, și am vrut să-i răspund, dar el mi-a strâns mâna puternic, m-a privit drept în ochi, ca și cum ar fi dorit să fie convins că am înțeles mesajul, apoi s-a pierdut în mulțime, înainte să apuc să-i răspund ceva…


SFÂRȘIT