agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3962 .



Fiu de cățea
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-03-09  | [This text should be read in romana]    | 



Fiu de cățea


Se privea în oglinda mare din living. Din ce în ce mai atent. Și asta nu pentru că nu s-ar mai fi recunoscut în alcătuirea de ape ce-i prelua trăsăturile, redându-i-le simultan, ca un ecou. Nu înțelegea, nu înțelegea de ce a ajuns în acest punct al vieții sale. Și de ce, ori de câte ori vine seara, Alexandru Maximilian devine un altul, ca și cum ar fi împrumutat o mască tragică, înfricoșătoare, care nu se mula deloc cu el, cel diurn. Era un arhitect de valoare, care contribuise prin planurile lui urbanistice ambițioase, îndrăznețe, avantgardiste, la schimbarea panoramei orașului său. Crease Turnul Televiziunii Centrale, prima clădire cu serpentine fosforescente, înaltă de 106 metri, un record în domeniul construcțiilor din zonă. Ai fi zis că, odată cu întunericul, peste oraș se așează un bondar uriaș, care își tremură imperceptibil aripile pline de polen luminos, la răstimpuri. Pe fundalul Turnului său, proiectat sub o lună plină, un tânăr luase un premiu internațional de debut în fotografie. Era respectat de colegii de breaslă, deși majoritatea nu-i căutau compania, considerându-l prea închis în sine, chiar un bărbat misterios.
Dar toate acestea existau până acum trei zile, până să se întâmple evenimentul nefericit, care-i schimbase viața, obligându-l acum să renunțe odată cu căderea serii la adevărata-i identitate.
Scoase din seiful din spatele unui tablou impresionist o valiză din piele. Se mai uită o dată în oglindă, oftă adânc, apoi cu mișcările unui actor, ce se pregătea de intrarea în scenă, își aranjă recuzita. Peruca de o căruntețe respectabilă, mustața cu irizări de un cenușiu metalic. Își pudră obrajii, trași parcă de nesomn, cu pungi mari vineții sub ochii de un verde intens, își retușă buzele cu un carmin palid, care se potrivea cu paloarea feței. Numai tăișul de oțel din priviri mai impunea respect din partea acestui domn venerabil, care parcă ai fi zis că se pregătește să-și petreacă seara la un bal mascat în casa unuia dintre prietenii săi influenți din oraș. Dar nu, nu era așa...
Burlac convins la 40 de ani, Alexandru se simțea stăpân pe viață, cu o situație materială prosperă. Nu avea prea mulți prieteni, prieteni adevărați. Poate doar avocatul Manea Agopian, cu care se cunoscuse de pe vremea studenției. În rest, colegi din firmă, simpli colegi, dar nici o prietenă apropiată sufletului său. Serile și le petrecea sub pretextul simplu, dar atât de natural, al satisfacerii nevoilor sale masculine, așa cum se pregătea să facă și în seara aceasta. Fetele din Piața Domului erau clientele sale obișnuite. Nu dorise să se simtă atras vreodată de nici una, ridicase între el și ele un zid de indiferență, rece, știa că apropierea de o femeie duce inevitabil la pierderea identității masculine. Femeile serilor sale veneau și plecau, fără să lase nici o amprentă emotivă în interiorul lui domestic sau în suflet, toate constituiau fulgi de clipe ale adamicei erecții, fără prelungiri în aura interioară a afectului său. Ceea ce rămânea după trecerea lor prin dormitorul său erau doar parfumurile, care se amestecau seară de seară cu urzeala fină a casei sale de holtei. Toate constituiau pentru el o marfă perisabilă, de consum, pe care banii lui o achiziționa din rostogolirea lentă a cauciucurilor mașinii pe asfaltul pieței devenită pentru mulți loc de pelerinaj nocturn. Până acum trei seri... Plictisit de fețele arhicunoscute, care se perindaseră prin patul lui, preferase să meargă la un bar din centru. Voia să fie doar el cu gândurile lui și să privească programul specific unor astfel de locații. Și atunci o văzuse pe ea, o femeie care te copleșea cu prezența, învăluită în părul de culoarea șofranului, privirea de un albastru magic boltindu-i ochii, ce priveau la perindarea bărbaților din bar, ca și cum și-ar cântări marfa. Alexandru se convinse pe loc de faptul că femeia era un negustor rafinat, poate prea pretențios, după privirea nemulțumită de calitatea pieții, care i se perinda prin fața ochilor. Nu voia să o abordeze direct, imediat. Femeile simt întotdeauna primele când sunt dorite și asta le face să adopte o strategie a indiferenței, ca aprinderea unei țigări, rotocoale de fum încolăcite în aerul dens al luminilor stroboscopice de pe ringul de dans, degetele care trec la intervaluri neregulate prin părul învăluit în culori și umbre, plictiseala din ochi, ca și cum ar zice unui interlocutor nevăzut: ”O, de-ar trece și seara asta mai repede...!”...Dar totul este mișcare înșelătoare, de suprafață, ca întinderea unei ape din străfundurile căreia răzbate o vagă mișcare tectonică, care întâi îi încrețește cămașa de gânduri, apoi i-o învolburează, până la paroxismul valurilor nestăpânite. În trupul femeii care se simte dorită încep să aibă loc combustii nebănuite, inima capătă un tremolo plăcut, privirea se transformă în ocheade repetate, din ce în ce mai insistente, totul este doar așteptare...
A privit-o cu atenție, cu ochii lui obișnuiți cu simetriile și arcadele, așa cum ai cântări din ochi valoarea unui edificiu, care te-a atras de la prima privire, apoi s-a așezat lângă ea, i-a atins mâna în care ținea țigara care pâlpâia ca un fluture minuscul sub orga de lumini din bar. S-au înțeles din priviri, fără vorbe, ca într-un ritual străvechi, cunoscut amândurora și au ieșit în stradă. Alexandru nu obișnuia să folosească motelurile sau alte case de rendez-vous. Nu erau stabilimente sigure, iar el era un om respectat la firma la care lucra și printre prietenii lui, puțini la număr, dar prieteni. După ce au urcat în mașină, femeia i-a întins, contrar uzanțelor unor astfel de relații, o mână catifelată, recomandându-se simplu: „Sorana!”. Alexandru i-a prins degetele subțiri de pianist în mâna lui obișnuită cu rigorile planșetei și i-a răspund la fel de simplu: ”Alexandru, îmi pare bine...!”
Nu au mai vorbit nimic până acasă, căci în astfel de situații fiecare își pregătește în interiorul său planul de luptă, deși într-o relație animus-anima nu e nevoie decât de un creuzet cu muzică de atmosferă, puțină băutură, de obicei cea preferată de el, eventual un șemineu, restul venind din pur instinct. În holul de la intrare o ajutase să-și dea jos mantoul elegant și când mâinile lui o atinseră el a avut senzația unui arici ce se strânge protector pentru a se feri de musafiri nepoftiți. Un gând îi spuse lui Alexandru că femeia din fața lui era o începătoare în ale meseriei. Dar el nu avea timp de analize de ordin pur psihologic, filozofice nici atât, privind mecanismele interioare care o mânaseră pe Sorana pe scaunul acela ca un carusel din barul unde o cunoscuse. Mâine el trebuia să se întâlnească cu unul dintre cei mai importanți beneficiari ai săi pentru a discuta proiectul viitoarei Opere din oraș. Făcuse un draft pentru această întâlnire, o combinație futuristă, în care intrarea principală în viitoarea Operă va fi aidoma unei cortine de oțel și sticlă, ceva inedit, de aceea era sigur că va obține proiectul. Fata se îndreptă spre sistemul audio ce trona pe servanta de cristal, căută ca o cunoscătoare o piesă, și în living se auziră primele acorduri din A Whiter Shade of Pale, cu Procol Harum. Era melodia ei de suflet și în astfel de momente, ca cel din seara aceasta, spunea ea, sufletul devine mai presus decât orice lucru pe lume. Sorana își aprinse o țigară, fără să întrebe dacă se fuma în casă. Alexandru, de altfel foarte atent la aspectul ecologic al atmosferei pe care o respira, acceptă tacit demersul fetei. Părea tot mai ațâțat de femeia care îl privea prin țesătura moale de fum, după ce-și trăsese sub ea picioarele pe canapeaua din piele cafenie.
- Vrei...? îl întrebă ea, oferindu-i țigara, care în lumina difuză a camerei pâlpâia ca un far pe o mare agitată.
- Mulțumesc, dar mă abțin cât pot de la tutun, fac sport și vreau să-mi păstrez plămânii curați...!
- Hai, nu fii nesuferit, continuă femeia, pe care băutura și căldura din cameră o făcuseră mai volubilă, mai incisivă în modul în care îl privea, mai atrăgătoare. Nu știi ce pierzi... nu e tutun, sută la sută...hai trage un fum, te rog!
L-a mângâiat pe obrazul proaspăt ras și l-a tras spre ea, iar Alexandru a acceptat, inhalând un fum adânc, precum un fumător înveterat. El, care nu fuma decât protocolar, la întâlnirile importante, așa, pentru prestanță masculină...
Tutunul i se răspândi în trup ca o licoare, care-i inundă papilele, dezmorțindu-i parcă toate simțurile. O privi întrebător, înțelegând din mimica ei răspunsul implicit.
- Iarbă...ce, n-ai mai încercat? îi răspunse ea, surâzând. Te ajută să ieși din lumea asta de c...t! Scuză-mă, dar asta este realitatea...cel puțin pentru mine!
- Câți ani ai, Sorana?
- Câți îmi dai? l-a întrebat ea, revărsându-și părul strălucitor pe spate.
- Poate 23... nu știu, aș vrea să știu mai multe despre tine...
- Da, ești pe aproape, dar hai să nu ne dezbrăcăm de viață de la prima întâlnire...
Alexandru o privea, conștient și el că asta nu va fi nici prima și nici ultima lor întâlnire. Parcă hipnotizat îi luă iar țigara din mână și trase din ea de câteva ori cu sete, apoi goli paharul de gin. O luă pe femeie în brațe și o duse în dormitor. Patul dublu avea o oglindă imensă proiectată pe tavan și fetei i se păru că plutește în brațele bărbatului. Preludiul fu mai lung ca în alte dăți, cu alte femei. Nu mai simțise niciodată această senzație pantagruelică, stranie, dar plăcută și dinții lui se înfipseră în carnea albă a femeii. Aceasta scoase un țipăt de pasăre rănită când simți tăișul alb, strălucitor, care-i produse o durere dulce și îi spuse pe un ton de alint, copilăresc : „Fiu de cățea, ce ești, vrei să mă sfâșii cu colții tăi...!”
Dar Alexandru nu mai auzi restul frazei spusă de femeia care se încordase ca un arc elicoidal, un arc din carne și oase. În mintea lui amestecul de băutură, drog și sintagma pronunțată de femeie, declanșă un declic fulgurant, ca un aparat de fotografiat care trage cadru după cadru, într-un perpetuum mobile dramatic.
Camera se contrase în cercuri multicolore, se revedea în bucătăria copilăriei lui, auzea ca prin vis glasul năpraznic, atât de amenințător al tatălui, aflat invariabil sub aura bahică, care-l înjura cu sete, lovindu-l fără milă:
- „Fiu de cățea ce ești, nici nu știu bine dacă ești făcut cu mine sau cu cine știe ce derbedeu cu care se hăndrălește măta, seară de seară...!”
Era prea mic pentru a recepta sensul unor astfel de expresii folosite de tatăl său, dar știa și el că seară de seară maică-sa pleca de acasă. Tot ceea ce auzise de la ea era că lucra într-un bar, restul fiind o enigmă prea greu de deslușit pentru un copil de 5 ani. O vedea pe Marta, maică-sa, spre dimineață, când o simțea că se trage în patul său, și acesta era lucrul cel mai important pentru el, copil văduvit de mângâierea maternă, atât de căutată la acea vârstă. Aceasta era oaza lui de fericire, ora aceea matinală, când o simțea cum îl mângâie și-l sărută pe fruntea plină de atâtea întrebări fără răspuns. Spre seară, după ce ea pleca, apărea și taică-său. Nu după multă vreme începea și supliciul. Bărbatul îl întreba, ca și cum atunci și-ar fi dat seama de absența mamei: „și putoarea aia de măta, unde e?”, apoi, fără a mai aștepta răspunsul pe care, de altfel, îl știa de mult, dar care îi servea ca pretext, răspuns care i-ar fi răscolit și mai mult ura și egoul rănit, începea să-l plesnească cu o poftă maniacă peste obrajii mici, moi ca puful puilor abia ieșiți la lumină, apoi îl trântea la podea, obligându-l să stea sub masa din bucătărie, cât timp el mânca. -„Acolo, să stai cât mănânc, să nu te miști, acolo stau câinii ca tine...!” Dacă ar fi fost poate mai mare, ar fi fugit de acasă, în lume, dar și așa lumea era prea mare pentru el și între cei patru pereți ai casei lor. Așa că răbda bătăile tatălui, fără crâcnire, fără să-i spună nimic mamei, pe care nu ar fi vrut să o supere cu ceva. Luase pe furiș din șifonierul ei o eșarfă roșie, care parcă avea în ea impregnat tot mirosul ei de mamă. După ce taică-său adormea, el se vâra în pat, scotea de sub pernă eșarfa, o strângea la piept, o mirosea, o săruta, adormind cu maică-sa în gând și în suflet, știind că a doua zi dimineață se va trezi cu mângâierea ei binefăcătoare. Crescuse cu acel miros, învățase să deosebească toate parfumurile de pe măsuța ei de toaletă. Uneori se așeza în fața oglinzii, își îngroșa cu un ruj ciclam buzele și le țuguia, așa cum o văzuse pe ea că făcea, și încerca un strop de fard. Avea o feminitate în el, care sub poleiala fardului îl făcea să semene și mai mult cu maică-sa, de aici poate și ura nemărginită a tatălui său față de el. Astea erau singurele lui jocuri într-o copilărie orfană de mângâierea ambilor părinți.
Într-o seară asistase la întâmplarea care-l va urmări toată viața. Taică-său venise mai devreme decât de obicei, dar ce folos dacă era tot beat. Între el și Marta începu o ceartă violentă, ale cărei sensuri el nu le putea înțelege deloc. Taică-său, profitând de avantajul fizic, o lovise pe biata maică-sa, care căzu peste canapeaua din dormitor, pierzându-și pentru o clipă cunoștința. Picături roz de sânge îi înfloriseră pe buze, și taică-său se prăvălise peste ea, încercând să o sugrume. Cât era de mic, la gândul că mamei i s-ar putea întâmpla ceva rău, Alexandru sări în spatele tatălui său, dar părea o coajă de nucă plutind pe un ocean în furtună. Atunci văzuse pentru ultima oară ochii mamei, care îl priveau cu ultimele lumini, abia pâlpâind. Ochii aceia cu retina însângerată, firavul fir de spumă violetă care îi înconjura buzele, spasmele trupului ei din ce în ce mai potolite, toate acestea îl vor urmări toată viața. Ca și gândul, ascuns ca un șarpe veninos, strecurat de sub pământia piele a mamei în colivia sufletului său, gândul că într-o zi îl va pedepsi pe tatăl său pentru că-l văduvise de singura mângâierea care îi lumina copilăria.
După ce taică-său fusese judecat, cei de la asistența socială i-au făcut formele și peste două zile era la o casă de copii, alături de alte suflete părăsite din cine știe ce motive, suflete necăjite, inundate seară de seară de mirosurile copilăriei abandonate, de imaginea casei părintești înlocuită de răceala unor ziduri și de indiferența unui personal străin. În fiecare weekend soseau perechi de tineri în căutarea unui copil pentru adopție. Cum se mai strecura el ca un cățel de pripas ce era printre perechile de viitori părinți, doar-doar se va găsi și pentru el un suflet milostiv de mamă! Își aduce aminte și acum, era aidoma cățelandrilor ce se țin după tine într-o stație părăsită de tramvai, pentru a lua apoi urma altui trecător, apoi a altuia, în căutare de un adăpost și stăpân izbăvitor. Dar rămânea tot în dormitorul mirosind a tencuială căzută și igrasie, ferindu-se pe cât putea noapte de noapte de privirile lipicioase și de atingerile scârboase ale institutorului principal care pipăia băieții. Atunci își jurase cu puterea aceea pe care numai suferința și deznădejdea ți le pot da că va deveni cineva, străbătuse clasele cu calificative foarte bune, iar talentul lui de desenator îl împinse spre arhitectură, unde intrase cu media maximă. În această seară însă simțise în vocea Soranei, în epitetul cu care îi șfichiuise auzul și inima, în acel „fiu de cățea”, toată obida pentru anii cât îndurase fără crâcnire tratamentul înjositor al tatălui, când ghemuit sub masă mânca printre lacrimi coltucul de pâine aruncat de cel care-i dăduse viață.
- Cum mi-ai zis? a întrebat-o pe femeia ce aștepta încremenită parcă la vederea scăpărării ochilor lui.
- Fiu de cățea ... asta ești... din moment ce vrei să mă rupi cu colții tăi, îi răspunse ea râzând, încercând să detensioneze o situație, care ar fi putut scăpa de sub control. „Asta mi-ar trebui, gândea Sorana, ca acest bărbat, pe care văd că l-am enervat cumplit prin ceea ce am zis, să mă molesteze pentru a nu mai putea ieși cine știe câte zile pe străzi.....”
Alexandru scoase cu mișcări precipitate de sub perna din mătase vișinie o eșarfă, eșarfa nopților sale de copil. O mirosi adânc, o trecu peste fața femeii, ca și cum ar trece o boare de seară printre tăcutele ramuri ale unui copac. În fața ochilor lui apăru chipul congestionat de băutură al tatălui, în urechi treceau parcă într-un trap dureros, apăsându-i tâmplele cu copitele rezonanței lor cuvintele acestuia...”fiu de cățea...fiu de cățea...”, apoi privirea de gheață a mamei îi tăie respirația ca un brici rece și dureros.
Sorana închise ochii, parcă excitată de frământarea mătăsii de pe obrazul ei. Nici până azi nu știe Alexandru de ce primul gând fu acela de a opri cuvintele femeii care alunecau din laringele îngroșat de fumul înecăcios al țigării ca pe un tobogan amenințător. Înfășură eșarfa pe după gâtul ei, și Sorana se lăsă robită de ceea ce credea că e un joc erotic nevinovat, pe care nu-l mai jucase până atunci, și începu s-o strângă încet, cu ochii injectați de o dorință de răzbunare străveche. Fata simți lațul ca pe o lamă rece, vedea primejdia din ochii bărbatului, și încercă să scape. Simții genunchiul lui puternic care o răstignise pe patul ce începuse să se clatine ca o corabie în furtună. Alexandru ridică privirea în luciul de ape de deasupra patului și imaginea lui se suprapuse peste horcăitul înfundat al femeii, oglindindu-se în privirea ei cianotică, ca și cum ar fi vrut să-i transmită peste vremi tatălui că azi l-a învins, i-a topit cuvintele, care l-au umilit atât, într-un singur sunet, cel al morții... Nivelul scăzut de dioxid de carbon acceleră respirația femeii, determinând creșterea cantității de aer ce îi ventila plămânii. Apoi o stare de amețeală și slăbiciune, senzația lipsei de aer, pierderea echilibrului, spasmele musculare la nivelul mâinilor si picioarelor, furnicături în jurul gurii sau la nivelul degetelor, toate aceste simptome călătoriră cu ultimul gând al Soranei, când se despărți de lumea pe care abia apucase să o cunoască.

.............................................................................................................................................

Alexandru parcursese în doar câteva secunde drumul de la eul normal, captiv în crono-spațialitatea în care l-a așezat societatea și viața, la eul pe care specialiștii îl numesc astral, dedublarea personalității, datorată unei situații limită, proiectându-l în cea de-a patra dimensiune, în lumea astrală.Omul poate avea mai multe personalități în mod simultan, sau, mai bine zis, poate avea o personalitate întretăiată cu atitudini ocazionale, dar nu poate avea mai multe euri. Iată de ce, dedublarea eului este o falsă problemă. În realitate, avem de-a face cu dedublarea personalității. La un actor, de pildă, care este unul în realitate, în viața de zi cu zi, și altul pe scenă, nu e nicidecum vorba de dedublarea eului, care rămâne mereu același, ci de crearea unei noi personalități, în funcție de rolul jucat. Actorul are deci mai multe personalități, ca și poetul, pictorul, artistul plastic, omul de creație în genere. Chiar și în cazurile patologice de dedublare, în mod eronat unii psihiatrii socotesc că eul se dedublează. Și în acest caz eul rămâne același, personalitatea, însă, se dedublează. Bolnavul psihic, primind de la organizarea personalității sale impresii sau mesaje, altele decât cele obișnuite, se crede pe sine altul. Conștiința sa interpretează impresiile noi ca formând o nouă personalitate. Alexandru era născut în berbec, planetă denumită micul malefic de ocultiști, zodie guvernată de tipul coleric, agresiv, inconstient, care se aprinde repede, egoist, și care nu se gândește decât la el, fără să-l intereseze suferința victimei, care trece repede de la o extremă la alta, întrebându-se după comiterea crimei: “oare ce a fost in capul meu?”
Conform acelorași specialiști, partea anatomică, către care își îndreaptă atenția în timpul agresiunii nativul criminal din berbec, este capul.
Acționând întotdeauna din impuls, nepremeditând crima, berbecii acționează pe cont propriu, și, în general, nu au complici.
Victimologia infantilă, cazuistica acestui fenomen extraordinar de acut al lumii noastre moderne, au demonstrat în acea seară că personalitatea lui Alexandru îmbrăcase, inconștient, pentru prima dată tragic, haina personalității tatălui său în doar câteva fâșii de timp. Apetitul pentru ștrangularea victimei, ignorarea actului sexual în sine, considerat o pângărire a eului său de către o femeie care seară de seară se dăruia altui bărbat, precum și ura nedisimulată pentru ea, îl vor urmări de acum pe arhitect, fără putință de revenire la bărbatul echilibrat și galant, care fusese până nu cu mult timp în urmă.

............................................................

Câțiva copii, plecați să adune ciuperci din pădurea de lângă oraș după ploaia din ajun, descoperiseră cadavrul unei tinere. Lângă ea, ca și cum cineva le-ar fi împrăștiat tocmai pentru a crea și mai multe semne de întrebare erau accesoriile ei vestimentare, poșeta, pantofii. Echipa de criminaliști sosită la fața locului constată decesul fetei, ora decesului fiind stabilită cu aproximație după miezul nopții, urmând ca probele ulterioare să conducă la o concluzie primară.
Laurențiu Dumitrescu era criminalist din tată-n fiu. Bunicul, apoi tatăl, îmbrățișaseră această meserie deloc ușoară, dar captivantă, care-ți exploata inteligența la maxim. Privea la fata ce zăcea printre crengile cotropite de frunzele căzute după potopul ce se revărsase din cer peste noapte. Urmele presupusului sau presupușilor făptași se amestecaseră cu mirosul dens al ploii, noroiul și pașii copiilor ce descoperiseră cadavrul fiind acum singurele urme evidente. Ajuns la birou, ceru date despre identitatea fetei și, precum bănuia, aceasta era o clientă a barurilor din oraș. Dar de aici și până la un mobil al crimei mai era cale lungă. Se apropie de harta operațională a orașului și înfipse un steguleț roșu, codul pentru crimă, pe bucata hașurată care ar fi trebuit să fie pădurea de la marginea de nord a orașului. De aici ar fi trebuit să-și creioneze traseele pe unde venise sau ar fi putut pleca făptașul, mai ales că în zona crimei nu fusese descoperită nici măcar o urmă de anvelopă de autoturism, semn că acesta fie își executase victima acolo, în pădure, fie a cărat-o până acolo, ceea ce presupunea un complice sau faptul că era un om cu o condiție fizică de invidiat, în stare să ducă pe o vreme ca cea din noaptea trecută un cadavru o bună bucată de drum. Avea câteva fete care-i vindeau mici informații despre lumea atât de pestriță a păsărilor de noapte, nu avusese niciodată cazuri cu implicații în acest areal, dar se gândi să afle câte ceva de la ele. Așa că o porni spre Piața Domului, unde se întreținu cu câteva dintre tinerele ce-și făceau rondul. Singurul lucru pe care i l-au putut spune despre clienții lor a fost acela că majoritatea erau amatori de partide scurte, care se consumau în mașină, alții închiriau camere pe la vreun motel mărginaș pentru a petrece mai mult timp cu ele. Singurul care le atrăsese atenția era un domn încă tânăr, elegant și manierat, care le ducea, se pare, acasă la el. Nici una nu putu însă să dea amănunte despre locație, fiindcă bărbatul le lua seara, târziu, și pe ele nu le interesau câtuși de puțin itinerariul pe care-l străbăteau cu acesta, nici marca mașinii lui, din moment ce știau că vor fi tratate financiar cât pentru două seri. Curios însă li se părea fetelor că individul nu mai venise de câteva zile bune să le caute compania, dar puseseră asta pe seama vreunui boli pasagere sau a altor motive personale. Lui Laurențiu nu îi mai rămânea decât să înceapă investigațiile de la zero.


............................................................


Alexandru își potrivi peruca, se privi în oglindă, pregătindu-se pentru a străbate orașul în căutarea unei noi victime. Își amintise cum a intrat în gaura asta neagră a vieții sale, dar Sorana, precum și celelalte două victime care-i urmaseră din acea seară, nu reprezentau pentru el decât trofee, așa cum pentru cei de la Omucideri fetele erau simple stegulețe pe o hartă convențională. Erau clipe când realiza gestul pe care-l făcuse, dar o forță care i se urca din piept, contopindu-se cu gândurile sale terifiante, îl mâna spre a repeta gestul, ca într-un ritual străvechi, de care nu te mai poți desprinde, el oferindu-ți puterea să treci mai departe prin viață, fiind cel ce te hrănea și te ținea viu.
Fetele din oraș fuseseră puse în gardă să chibzuiască de două ori înainte de a pleca cu cineva și mai ales să fie atente, pe cât puteau, unde își onorau partidele de sex. Alexandru însuși, în clipele de luciditate din fața planșetei sau în momentele de singurătate încerca să găsească noi modalități de a se autoproteja, fără a încerca măcar să mai găsească o justificare pentru actele sale, totul devenise pasiune, ca a unui vânător care abia așteaptă să intre în pădure și să-și folosească toată măiestria în a localiza și ucide cu sânge rece prada. Nu mai ieșea întotdeauna cu mașina sa, uneori prefera taxiurile, dar nici cu ele nu venea decât aproape de casă, pretextând victimei că o plimbare scurtă pe jos, în aerul curat al serii, va fi un preambul potrivit pentru ceea ce va urma. Cadravele le ducea însă tot cu mașina lui și încerca prin alegerea locurilor unde le abandona să înșele pe cei pe care îi știa porniți deja pe urmele lui, amănunt pe care însă personalitatea lui dedublată nici nu-l lua în seamă, mai mult, ai fi spus că încerca un joc malefic cu ei, testându-le inteligența. Ceea ce se întâmpla cu victimele lui socotea că trebuie să se întâmple, era un lucru firesc, natural, statuat de atunci, din orele copilăriei sale cotropită cu lovituri și cuvinte grele. Pe harta operațională a lui Laurențiu stegulețele ocupau cele trei din cele patru puncte cardinale ale orașului, semn că ucigașul își premedita cu iscusință abandonul trupurilor fără viață.
Alexandru pornise pe străzile pustii, seara de noiembrie apăsătoare, bolnavă de frunze răvășite, fiind sfâșiată de un vânt tăios, ce prevestea prima zăpadă. Peruca și tot arsenalul de machiaj îl fereau de privirile indiscrete ale acelor fete, care-i cunoșteau adevărata identitate. Hoinărise preț de o jumătate de oră, ai fi zis că e indecis sau că urmărește să întâlnească pe cineva anume, dar știa, în ciuda psihicului său malformat de boală, că, oricine va poposi sub lațul său în seara aceasta, era predestinat de destin să cunoască astfel eternitatea, așa că el căuta, cu îndârjire, și alesese dintre două fete pe una cu părul roșcat, vulgară, dar deosebit de provocatoare. Lori i se păruse de la început altfel decât celelalte fete. Se vedea că nu e o novice, avea în ea și o doză de istețime, atunci când vorbea, lucru care l-a deranjat la început pe Alexandru. Când bărbatul și-a scos acasă recuzita și Lori a văzut că nu e vorba de un bătrânel respectabil, ci de un bărbat în toată puterea cuvântului a început să-și facă griji.
- Văd că te-ai schimbat la față, o întrebase el, în timp ce turna băutură în două pahare.
Este normal, cunoști un domn venerabil, pentru ca peste puțin timp să descoperi că este de fapt un bărbat mult mai tânăr,și peruca, mustața... Nu îți face griji, e un truc de al meu. Nu vreau să umblu cu adevărata-mi identitate prin acele locuri pe unde îți faci tu veacul. Sunt un om respectat la firma mea și nu vreau să-mi stric reputația.
- Înțeleg...bâlgui fata, care nu mai avea deloc încredere în reușita acelei seri.
O speria privirea aceea de gheață, tăioasă ca lama unui bisturiu care parcă-ți diseca trupul. Când Alexandru căută o muzică de atmosferă, fata luă din geantă telefonul mobil pe care-l vârâ în buzunarul pantalonilor mulați pe corp și se scuză, spunând că vrea să meargă la baie. Încuie cu grijă ușa, apoi începu precipitată să-i scrie un mesaj bunei sale prietene, Corina, mâinile tremurându-i imperceptibil, cu anevoie tastând literele de pe cadranul minuscul al mobilului.
„Cora, tipul cu care am plecat e un ciudat. Era travestit în bărbat venerabil, când de fapt el nu are mai mult de 40 de ani. Mă sperie ochii lui...dacă nu îți dau nici un semn până la ora 23,30, știi ce ai de făcut... Abia aștept să ies de aici... Nu-mi pot da seama în ce parte a orașului suntem, e noapte, atât am reușit să observ, cînd am coborât din mașină, pe plăcuța de înmatriculare a mașinii un L și parcă un X, nu sunt sigură ...”
Alexandru, plictisit de așteptare începu să bată discret în ușa de la baie:
- S-a întâmplat ceva?
Speriată, Lori scăpă mobilul pe jos, îl ridică și trimise mesajul, după confirmarea expedierii închise mobilul și-l puse în același buzunar.
- Nu, nu, ies imediat, o stare de migrenă...trecătoare...scuză-mă, va trece...ies acum...
Reveni în living, unde se așeză pe canapeaua de piele cafenie, începu să soarbă din băutură, urmărind toate mișcările bărbatului. Lui Alexandru nu-i scăpase schimbarea de atitudine a femeii, licărul speriat din ochi, dar veni lângă ea. O privise drept în ochi, apoi începu să o mângâie pe păr, apoi pe obrajii toropiți de o roșeață evidentă, îi mângâie cu mâini de artist gâtul, ca un meșter olar care-și modelează printre degete viitoarea lucrare, mâna i se opri pe omușorul ce se se zbătea ritmic ca un canar în colivie, o sărută apăsat pe gura senzuală și cele două trupuri se încolăciră pe canapea. Fetei îi mai trecuse unda de frică, mai ales că bărbatul o mângâia afectuos, chiar senzual, apoi trecură în dormitor. Lumina difuză, muzica, parfumul discret dintr-o lumânare aromată, au fost ultimele lucruri pe care le-a mai văzut Lori.

.........................................................................................................................................

Laurențiu fu trezit în jurul orei 01,15 de țârâitul insistent al mobilului său. De câte ori îi promisese soției că îl va închide peste noapte pentru a evita mesaje de genul: „Laure, îmbracă-te, te așteaptă șeful!”, dar întotdeauna uitase sau mai bine zis nu se îndurase să-i facă așa ceva șefului său, inspectorul principal, Petre Domițian, un om extraordinar, de a cărui experiență deontologică Laurențiu beneficiase din plin încă de la încadrare în Brigada Omoruri. La birou îl aștepta cu o cafea tare Sandu, partenerul său de echipă, omul cu care cutreierase nopți și zile străzile orașului în descifrarea de piste care să-i ducă la finalizarea atâtor cazuri.
- Am primit un telefon de la Corina, îi spuse Domițian, o fată de la barul de lângă Parcul cu Platani. O colegă de-a ei, Loredana, a plecat cu un tip. Omul se pare că își ascunsese identitatea sub o perucă, mustață, în fine toată recuzita, la care renunțase cînd ajunsese cu fata acasă. Tot ce știm este că fata, speriată când a descoperit un alt bărbat în spatele machiajului, i-a trimis un mesaj de îngrijorare prietenei sale. Din păcate, aceasta nu mai are de la ea nici un semn ... În mesaj se specifică și inițialele, probabile, de la numărul de înmatriculare al individului...un L și un X...cam puțin, dar trebuie să ne mulțumim și cu atât!
Laurențiu sună la Dispeceratul de circulație și rugă să i se trimită pe fax lista tuturor posesorilor de autoturisme din oraș al căror număr de înmatriculare avea în componență literele specificate în mesajul fetei.
- Laure, ia-l pe Sandu, plecați prin oraș, o să alertez și celelate echipaje mobile, continuase Domițian. Nu vreau ca mâine să mai adăugăm un steguleț roșu pe harta operațională a acestui caz. E destul de greu, ținând cont de oră, mai degrabă căutăm acul în carul cu fân, cum se spune, dar poate reușim să aflăm ceva...

................................................................................................................................................

Alexandru își aprinsese o țigară și coborâse geamul mașinii pentru ca în habitaclu să pătrundă aerul tare al nopții. Privea în răstimpuri în oglinda retrovizoare, dar în întunericul ce se prelingea în urma mașinii sale nu exista nici un motiv care să-l îngrijoreze. Își spusese de atâtea ori în sinea lui, atunci când se așeza în fața oglinzii pentru a lua o altă înfățișare, că e timpul să pună capăt acestei nebunii, dar un gând ca un drog îi cotropea trupul, rememora clipele când trupul fetelor se prăbușeau în moarte, vedea acolo, în ochii lor, ochii injectați de sânge a lui taică-său, se simțea bine când îl pedepsea prin gesturile sale... Trecu într-o intersecție pe lângă un echipaj de poliție, dar conducea prudent, nu avea viteză, mașina avea o stare tehnică ireproșabilă, nu avea de ce să fie oprit, indiferent de ora târzie. Și oricum scăpase de povara trupului lui Lori...”S-au mai cizelat și ăștia de la Circulație, gândea Alexandru, au împrumutat maniere mai europene, sunt mult mai flexibili în relațiile cu oamenii, nu au de ce să mă oprească”. Și asta îl liniștea. Ajuns acasă, se cufundă într-un somn adânc, fără vise. Mâine îl aștepta o nouă zi grea în fața planșetei.

................................................................................................................................................

Revenit la birou după câteva ture prin oraș, Laurențiu găsi pe fax lista solicitată la dispecerat. Erau foarte multe mașini care aveau inserate ca număr de înmatriculare cele două litere, dar știa că trebuia să se agațe de ceva. Conducători auto de diverse meserii, tineri sau oameni trecuți de prima tinerețe. Corina menționase ceva despre un domn venerabil, care de fapt era un om cam la 4o de ani. Găsi câteva spețe, dar asta nu însemna că are și un indiciu clar al individului. Își notă în agendă ca mâine să discute cu Teodora, una din fetele din Piața Domului. Era cea mai veche în branșă și îi mai dăduse ponturi bune...
Se întoarse acasă, se strecură în patul cald și adormi cu gândul la cele două inițiale.

.........................................................................................................................................

Dimineața, Sandu venise cu o informație bună, dătătoare de speranță pentru mersul investigației. Un prieten bun de la Poliția Comunitară aflase de la bunică-sa, o femeie căreia îi plăcea să știe tot ce se întâmplă în cartier, nelăsând nici o bârfă necontabilizată, că are un vecin, un arhitect, om cu relații și cu bani, care seară de seară vine la ore târzii însoțit de câte o femeie. Bătrâna se posta de cum venea seara într-un foișor al casei sale, de acolo putea cuprinde cu vederea împrejurimile. Simțul ei de femeie i-a șoptit, vederea i-a confirmat-o, că arhitectul vine în fiecare seară cu o altă femeie, bătrânei nescăpându-i amănunte cum ar fi coafura, îmbrăcămintea, înălțimea acestora, lucru ușor de sesizat în lumina neoanelor ce străjuiau strada principală și care își revărsau lucșii puternici prin toată curtea arhitectului. Uneori pe bătrână o prindea somnul și nu mai apuca să vadă la ce oră își petrecea vecinul musafirele, dar într-o seară a stat trează până după miezul nopții (băuse cu prietenele, care îi făcuseră o vizită prelungită, mai multe cafele) și l-a văzut pe arhitect scoțând mașina din garaj și plecând singur, revenind peste aproape o oră, tot singur. Bătrânei care îi plăcea să fabuleze i se păruse ciudat un astfel de lucru și considerase că acum, când aflase de la nepotul ei despre crimele din oraș, să dea un ajutor celor de la poliție. Domițian îl rugase pe Sandu să-i facă o vizită bătrânei și să afle mai multe amănunte. Laurențiu terminase de întocmit lista cu proprietarii mașinilor care aveau cele două litere pe placa de înmatriculare și începuse să facă primele verificări, prin eliminare. Tot în acea zi trecuse prin Piața Domului și stătuse de vorbă cu Teodora. O întrebase mai multe lucruri despre fauna masculină care le frecventează pe fetele de acolo și dacă știe vreunul care are literele LX pe placa de înmatriculare. Teodora îi dădu mai multe informații, dar nimic în legătură cu combinația de litere. Spre seară însă îl sunase și îi spusese că aflase de la o colegă faptul că bărbatul elegant și manierat, cel care nu se mai arătase prin zonă de ceva timp, avea numărul de înmatriculare terminat în litera X, dar mai multe nu știa, nici măcar marca mașinii. „Prea multe voia și polițistul ăsta, bârfiseră fetele între ele, parcă asta le interesa pe ele, marca sau numărul de înmatriculare al unei mașini, de care se legau speranțele lor finaciare....”. Omul se recomandase întotdeauna Claudiu. Atât știau despre el.
Sandu se întoarse însă cu o informație care putea constitui piatra de temelie a viitoarelor investigații. Arhitectul fusese văzut de bătrâna-detectiv ieșind la ora acea târzie chiar pe 16 martie, primul cadavru, cel al Soranei Dumitrescu, fiind descoperit pe 17 dimineața. Laurențiu avea și el o informație, pe care, de altfel, o aștepta: în pădurea de la ieșirea din oraș, fusese descoperit cadavrul lui Lori de către doi copii care-și pășteau oile și al căror câine fusese atras de mirosul morții ce-și pusese cu multe ore în urmă sigiliul ei pe fața tinerei fete. Coincidență sau nu, Laurențiu trebuia să verifice serios alibiul arhitectului.

...............................................................................................................................................


Când sunase la poarta vilei acestuia, detectivul fusese impresionat de eleganța edificiului, apoi de curățenia din curtea interioară, după ce Alexandru îi deschisese, convingându-se în prealabil de identitatea oaspetelui neașteptat.
- Bună ziua, domnule Maximilian... îi întinse Laurențiu mâna arhitectului, care îl privea detașat, ca și cum nu l-ar fi deranjat vizita.
- Bună ziua... cu ce vă pot fi de folos?
- Putem sta undeva, liniștiți de vorbă, întrebă Laurențiu, rotindu-și privirea prin curtea împodobită cu brazi argintii, convins că, de undeva din foișorul ei, bunica lui Gelu, de la Comunitară, deja s-a transformat într-un Holmes cu sutien.
- Desigur, îi răspunse Alexandru, să mergem în casă...
Pătrunseră în livingul luminat de ferestrele mari, prin care începutul de toamnă își strecura lumina bolnavă, ce agoniza parcă pe iederea ce se vălurea de-a lungul zidurilor.
- Am vrea să știm ce ați făcut în seara zilei de 16 martie...știu, acum suntem în 21...dar, totuși...poate vă amintiți...
- Dar ce s-a întâmplat în acea seară...ce vă interesează?
- Păi, doar ce ați făcut în intervalul 01,00-02,00, asta dacă la acea oră nu dormeați deja!
Alexandru îl privi cu strălucirea acea metalică a ochilor lui pe detectiv, ca și cum ar fi vrut să scormone adânc în gândurile lui, să vadă ce știa, cât știa, de unde ar fi putut să știe ceva, dacă știa ceva legat de seara acea, pe care, desigur, el nu avea cum s-o uite, seară care-i transformase viața, de altfel ordonată, așezată în niște tipare de nezdruncinat, în calvarul în care se scufunda seară de seară de atunci.
- Pe 16...pe 16...stați să mă gândesc bine...ah, mi-amintesc...m-am întîlnit seara în oraș cu o fostă colegă de facultate, de care mă leagă niște amintiri frumoase...sosise în România pentru câteva zile...e căsătorită în State... m-a sunat să ne vedem pentru câteva ore. Am mers la un restaurant, apoi am venit la mine...stați, stați, de ce mă priviți așa, nu vă gândiți la prostii...!
- Nici prin cap nu-mi trece... spuneți mai departe...
- Am discutat îndelung, am băut ceva, dar a lovit-o o migrenă nesuferită. Așa că am ieșit să iau de la o farmacie cu program non-stop un analgezic. Știți, eu fac sport și nu prea știu ce este ăla medicament, așa că nu aveam în casă nimic...Asta-i tot ce vă pot spune referitor la acea noapte...Ah, și că a rămas la mine peste noapte, era mai sigur decât să mai străbată orașul la ora aceea până la hotel...
- Doamna...cum se chema?
- Miruna, Miruna Ștefănescu...
- După soțul din State...?
- Nu...nu știu...ăsta era numele ei de fată...chiar că nici nu m-a interesat cum o cheamă acum, pentru mine ea a rămas Miruna. Simplu. Când îmi va trimite primul email poate o să-i aflu și numele actual de familie. O să vă anunț...
Ultimele cuvinte Alexandru le rostise cu o ironie în glas care nu-i scăpă detectivului, convins că vizita sa nu-i mai pica bine arhitectului. La plecare, Laurențiu aruncase o privire spre garaj, dar mașina nu era afară și nu consideră necesar să se intereseze de numărul de înmatriculare. Voia să nu-l facă pe arhitect să-și ia măsuri de precauție. Îi mulțumi și îi spuse că în cazul în care va mai avea nevoie de precizări îl va mai contacta. Alexandru îl întrebă însă pe un ton supărat:
- Pot să știu și eu care a fost scopul real al vizitei d-voastră? Ce s-a întâmplat în noaptea de 16 martie?
- O crimă, domnule Maximilian...o crimă, avem un cerc de suspecți, din care faceți parte și d-voastră. E vorba de o femeie a străzii și știm din surse sigure că frecventați astfel de locuri, lucru care însă nu vă încriminează încă cu nimic...cel puțin până acum... Vă salut!
Laurențiu plecă în trombă, lăsându-l pe Alexandru în fața porților mari ale vilei sale cu o întrebare pe buze, nerostită decât eului său: „Cât din ceea ce s-a întâmplat știe omul acesta?”

..........................................................................................................................................


Ajuns la birou, Laurențiu verifică în baza de date tot ce putea afla despre Alexandru Maximilian. Autoturismul acestuia avea numărul de înmatriculare format din combinația ALX. „De mâine filajul va fi umbra nevăzută a existenței arhitectului”, gândi Laurențiu, care se îndreptă spre medicul legist pentru a vedea rezultatele autopsiei lui Lori.
Medicul legist îi confirmase că fata nu prezenta leziuni sau urme de violență fizică, nici sexuală, nici mușcături, testele de salivă fiind în acest caz neconcludente. Se luaseră probe de lichid seminal, plus ale urmelor de pe gât, dar aici era clar că se folosise o coardă sau un alt material deosebit de rezistent. Amprente însă nu apăreau pe gâtul fetei și nici pe corp, semn că până la un punct relația ei cu criminalul a fost una liber consimțită. De asemenea, la percheziția obiectelor vestimentare nu se găsise telefonul mobil, cel de pe care victima făcuse ultima încercare de a oferi date despre partenerul ei ciudat. Tot ceea ce mai trebuia să facă Laurențiu era să obțină de la Procuratură un mandat de percheziție la domiciliul arhitectului și verificarea autoturismului. Apoi luă legătura cu Departamentul tehnic, dispecerat și monitorizare GSM. Aceștia foloseau un sistem de tracking GSM și GPS, sistem folosit de oricare departament din lume, care investighează acțiuni cu risc sporit de pericol pentru societate și pentru individ, cu ajutorul căruia Laurențiu spera să detecteze locul unde ar putea fi mobilul victimei, care nu fusese găsit la locul unde era cadavrul acesteia. Detectivul era conștient că s-ar putea să nu fie arhitectul autorul crimei și atunci va avea de dat socoteală în fața șefilor, iar șefii în fața primarului, care candida la alegerile șocale de peste 2 luni și care nu voia să aibă probleme în oraș. Și așa ajungeau stegulețele roșii de pe harta lui operațională care ajunseseră la 4.

.........................................................................................................................................

Alexandru considerase că un timp va trebui să se dea la fund. Își toaletase bine mașina pentru a înlătura urmele posibile de noroi din pădurea unde abandonase ultima victimă, făcuse ordine desăvârșită în portbagaj și în habitaclu. Alexandru cel nocturn trebuia să dispară, deși cum se cobora întunericul simțea cum crește în el setea aceea de răzbunare, mâinile începeau să-i transpire, intra într-un sevraj pe care nu și-l putea controla. Dar trebuia să reziste, să devină încetul cu încetul bărbatul tandru și galant dinainte de noaptea Soranei. Trebuia să încerce, dar îi era atât de greu, încât avea câteodată crize când simțea că îi va plesni capul, că va face un gest nesăbuit asupra lui însuși ...
Când în poarta vilei sale apăruseră Laurențiu, însoțit de o echipă de criminaliști, simți că pământul se învârte cu el și că nu va rezista celor ce vor urma. Percheziție...gândi el rapid, calculându-și oportunitățile de a scăpa curat din această încercare. Știa că nu avea de ce să se teamă, în casă fiecare obiect era pus la locul lui, ștersese cu atenție orice urmă a trecerii fetelor prin casa lui, ordinea îl caracteriza pe arhitect, și simplul gând că totul îi va fi deranjat, în urma polițiștilor rămânând o casă dată peste cap, îl înfurie peste măsură.
- Vreau să-mi contactez avocatul! strigă el, pentru prima dată ieșindu-și din matca prestanței și calmului, pe care le afișase la prima întâlnire cu detectivul. E dreptul meu...!
- Puteți să o faceți, d-le Maximilian, dar nu știu la ce v-ar folosi. Este o percheziție de rutină. Nu o să vă facem prea mult deranj în casă, văd că sunteți un om extrem de ordonat...Oricum, mâine dimineață va trebui să vă prezentați la noi la Departament, trebuie să dați o probă de lichid seminal. Stați liniștit, mai sunt câțiva suspecți care vor face același lucru. Asta nu înseamnă că sunteți suspectul principal.
- Principal nu, dar sunt suspect, nu?
- Da, trebuie să vă spun că victima de acum două seri a plecat însoțită de un domn cu un autoturism al cărui număr de înmatriculare se termina cu combinația ALX...Fata speriată i-a trimis un mesaj pe mobil unei prietene în care îi spunea că însoțitorul ei se deghizase într-un bătrân respectabil, care, odată ajuns acasă, se dovedise a fi un tip atletic, cam la 40 de ani...
Laurențiu știa în sinea lui că acum blufa, în mesajul victimei nespecificându-se nimic despre un tip atletic, nici despre combinația de trei litere, dar voia să șarjeze pe latura asta, mai ales că observase că bărbatul din fața lui începuse să se clatine psihic.
- Sunt zeci de mașini cu această combinație de litere! Asta nu vă dă dreptul să mă considerați aprioric suspect...!
- Nu, desigur, dar după percheziție și, mai ales, după proba seminală...nu se știe...
Percheziția dură aproape o oră, dar Laurențiu nu făcea progrese. Nici o urmă, vagă măcar, a trecerii femeii găsită în pădure prin casa arhitectului. Ca să nu mai vorbim de telefonul mobil, care parcă intrase în pământ.
După ce polițiștii plecară, Alexandru se prăvăli pe canapeaua de piele strângându-și capul în palme. Ce făcuse cu viața lui! Dacă va fi găsit vinovat! Sperma... desigur că acest lucru nu avea cum să-l tragă în jos, nici nu se atinsese de fată, acest lucru îi repugna, gândindu-se la alți bărbați asemenea lui care maceraseră, seară de seară, cu bărbăția lor podoaba femeii. Auzi de undeva din apropierea sa înfundat o sonerie de apel a unui telefon mobil și încremeni...Se ridică și ascultă soneria care se auzea de undeva din spatele canapelei. Ridică pe rând pernele mari de piele și sub ele descoperi telefonul. Telefonul lui Lori, care suna înspăimântându-i auzul, ca și cum dincolo de moarte, Lori l-ar fi sunat pentru a-i aminti că niciodată o crimă nu rămâne nepedepsită. Închise ochii și o revăzu cum se zbătea sub strânsoarea lui de mătase, cum îl privise cu ochii ei din care viața se scurgea fâlfîind ca o batistă de bun rămas pe fereastra unui tren care știi că nu se va mai întoarce niciodată în gara de unde plecase. Victimele lui îl priveau, așa cum se spune că privește căprioara vânătorul, întorcându-și întotdeauna capul, cu ochii triști, spre cel ce i-a fumegat ființa sub glonțul de argint.
Așteptă ca apelul să se încheie...se gândi cu groază: „ dacă ar fi sunat cât timp detectivul și ai lui se aflau aici?” Intră pe meniul telefonului și citi mesajul trimis de Lori către Corina. „Atunci când s-a închis în baie, l-a trimis”, gândi Alexandru condamnându-se că fusese atât de naiv să creadă în inocența fetei. „Și detectivul ăsta pervers, își șopti el...nu se specifică nimic în mesaj de combinația de litere a mașinii, nici de un bărbat atletic...ce știe acest om de încearcă să mă intimideze cu asemenea vorbe...?” Dar cum ajunsese telefonul acolo? Poate când se sărutaseră pe canapea și își încolăciseră trupurile sub efectul băuturii... Închise mobilul, apoi îl duse în mașină cu gândul să scape de el pe seară. Îl sună pe avocatul Manea și stabiliră o întâlnire pentru ora 21,00. De unde să știe Alexandru că detectivul pusese sub urmărire numărul de telefon al lui Lori și că printr-o convenție europeană fiecare operator de telefonie mobilă poate monitoriza cu precizie localizarea unui telefon, atunci când sunt în joc probleme de siguranță națională sau cea a cetățeanului. Așa că Laurențiu și oamenii lui sunară la poarta vilei, la mai puțin de o oră de când îi făcuseră ultima vizită. De data aceasta nu pentru o simplă pecheziție. Fără să se mai aștepte la o asemenea vizită, Alexandru deschise, crezînd că este avocatul, care venise mai devreme decât au stabilit. Abia atunci realiză faptul că lăsase telefonul fetei în mașină, că nu apucase să se descotorosească de el, că acum față de bărbații ăștia nu mai putea face nimic și că, dacă s-au întors atât de repede, s-a întâmplat ceva, ceva grav și totul era pierdut pentru el...
................................................................................................................................................

Departamentul tehnic de tracking descoperise locația spre care se îndreptase ultimul lor apel de probă, acela la care nu răspunsese Alexandru. Era un perimetru de 4 case, printre care era și cea arhitectului, așa că de data asta percheziția nu s-a mai rezumat la o simplă scotocire. În mașina arhitectului fu găsit mobilul victimei, fapt care îl incrimină fără dubiu pe Alexandru Maximilian ca fiind ucigașul femeii descoperită în pădure. De asemenea, în dormitor sub perna de mătase descoperiseră eșarfa roșie, fetișul copilăriei și maturității arhitectului, legătura lui invizibilă peste ani cu spiritul singurei femei care-l mângâiase și-l iubise dezinteresat, mama lui. Pe suprafața ei se prelevaseră urme ale epidermei fetei strangulate, Lori, descoperită în dimineața aceea. La procesul care a avut loc avocatul Manea Agopian, prietenul bun al inculpatului, încercase să demonstreze juraților că marea majoritate a barbaților agresivi nu prezinta suferințe psihice și nici nu au personalități psihopate. Mulți agresori se prezintă ca persoane obișnuite, respectabile, cu capacitatea de a se autocontrola. Provin din toate clasele sociale si ocupaționale, iar violența lor se poate manifesta asupra partenerei, precum și copiilor lor. Toți sunt depozitarii a ceea ce psihiatrii numesc tulburare post-traumatică, persoana care suferă de stres post-traumatic fiind expusă în copilărie unei amenințări cu moartea sau a unei amenințări a integrității sale fizice. Răspunsul persoanei la acest stres include frica intensă, neputința sau oroarea, în plus, evenimentul trăit este reexperimentat prin coșmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive. Este de ajuns un singur stimul care să amintească persoanei de incident pentru ca iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăți de concentrare, hipervigilența si o teamă exagerată că ar putea fi supus din nou acelei amenințări fac ca psihicul individului în speță să-și iasă din matcă, dedublându-i personalitatea, de obicei în sensul opus structurii sale genetice de până atunci.Degeaba încercase avocatul Manea să dovedească procesul de dedublare prin care trecuse seară de seară inconștient Alexandru, să obțină o expertiză psihiatrică, invocând o traumă a copilăriei, traumă care, de obicei, poate lăsa sechele peste întreaga viață a celui care a trecut prin ea, evenimentul traumatic putând fi reexperimentat într-o varietate de moduri, de regulă, persoana traumatizată având amintiri recurente si intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente, în timpul cărora evenimentul este retrăit.
Sentința a fost dură: Alexandru Maximilian comisese crimele cu premeditare, fiind în deplinătatea facultăților sale mintale și fusese condamnat la 25 de ani, într-o închisoare de maximă siguranță.

...............................................................................................................................................

Contactul cu celula fusese șocant pentru bărbatul obișnuit cu viața de lux și cu bunăstarea. Numărul delicvenților din oraș crescuse în așa fel, încât direcțiunea închisorii luase măsura ca în fiecare celulă să stea câte patru condamnați, lucru care însă încălca normele internaționale ce reglementau dreptul fiecărui deținut la un spațiu existențial decent. Dar lucrul acesta îl interesa mai puțin pe noul director al închisorii, fost cadru militar, acum în rezervă, care implementase niște rigori ce întreceau cu mult regimul permisiv, sub care se desfășurase viața din închisoare sub mandatul precedentului director, demis, se pare, tocmai din cauza stilului prea ortodox de a conduce.
Trei bărbați aspri îl priveau din paturile lor slinoase. Cel mai în vârstă, părea să fie și șeful celulei. Un bărbat cu buza de jos despicată, lăsând să se vadă dinții negri și rari, mâncați de tutunul de proastă calitate și de ani, cu brațe vânjoase, degete groase, ca niște cârlige, trupul îndesat și puternic El fu primul care se ridică din pat, se apropie de Alexandru privindu-l cu curiozitate, ca pe unul venit din altă lume, cunoscută de mult, dar uitată. Acesta scuipă scurt, printre dinți, în direcția arhitectului, plescăind apoi cu scârbă vădită. Ceilalți doi erau mai tineri, unul cu fața congestionată și roșie ca un rac pus la fiert, cu ochi mari și bulbucați ca o broască neputincioasă, celălalt sfios, aproape un copilandru, cu ochiul drept tumefiat, aproape închis. Pe Alexandru îl deranja privirea individului din fața sa. Mirosul fetid al odăii, fețele deloc primitoare, îl țintuiau parcă locului, blocându-i reacțiile și gesturile și un gând îi șopti că nu va sta prea mult în această companie. Mâine va cere să fie mutat într-o altă celulă, ca și cum s-ar aștepta ca într-o asemenea închisoare să poată descoperi și fețe de îngeri. Șeful de odaie se apropie de el și îi prinse bărbia cu două degete, examinându-l în lumina chioară a becului din tavan. Nu-i putea scăpa lui Alexandru privirea pofticioasă a bărbatului libidinos din fața sa, râsul său zgrumțuros, ca și cum printre foalele obrajilor săi dinții străvezii ar fi sfărâmat cuvintele, ca pe niște boabe de grâu sau porumb sub valțul unei mori: „ Păi, avem marfă nouă, fraților, dacă-i dăm cu ceva mascara pe față avem o demoazelă pe cinste! Ai noroc, puiandrule, se adresă el celui cu ochiul tumefiat, ai noroc, te mai odihnești și tu o seară, două...Oricum sunt cel mai avut din pușcăria asta nenorocită, o să am două țiitoare...iar asta de față, e chiar prospătură!”
Alexandru se înfioră la gândul că va deveni ținta plăcerilor haidamacului din fața sa, dar crezu că e vorba doar de o intimidare la care sunt supuși „bobocii” ca el, când intră prima dată într-o celulă. Nu-l băgă în seamă pe individ și își ocupă locul în patul ce răspândea miesme deloc plăcute simțurilor sale olfactive învățate cu parfumuri și deodorante bune. Adormi, un somn greu ca o apă îl cuprinse, dar se trezi pe întuneric, simțind că cineva îl pipăie. Auzi gâfâitul bărbatului care-l căuta febril, vru să se întoarcă și să-i administreze o lovitură care să-i potolească avântul, dar se simți trântit pe spate, un genunchi greu, ca de plumb îi năruia umerii, în timp ce două mâini hotărâte i se înfipseră în ceafă ca niște clești de foc. Cei trei tovarăși se asociaseră pentru a-i da lecția cea mai rușinoasă care se poate petrece între zidurile unei închisori. Simții cum bărbatul îi trage pantalonii în jos, o stare de vomă neașteptată îi inundă pieptul, urcându-i-se până în omușorul care mai-mai amenința să-i străpungă pielea delicată a gâtului. Auzi glasul hodorogit și impregnat de excitație al bărbatului, care încerca să-l cravașeze cu palma-i aspră, ca o mistrie, apoi individul îl pătrunse ca un piron înroșit, sfincterul anal pârâindu-i ca un pepene copt. Respirația sacadată a bărbatului prăvălit peste el se amestecă cu durerea ascuțită și fierbinte care-l domina, și atunci Alexandru începu să vomite. Starea emetică se amestecă cu mânie, lacrimi, durerea celui de care natura își bătea în mod nefiresc joc, amintirile sale, masculinitatea sa devenită o otreapă, aruncată de destin la colțul uitării, totul i se ridică ca un șuvoi de sânge negru și rece de pe șira spinării. Urlă nefiresc, inuman, ca un animal rănit, ca o pasăre sfârtecată de alicea morții, toți mușchii lui se pietrificară într-un efort supraomenesc, se ridică cu o forță pe care numai disperarea ți-o poate da la ceas de cumpănă, și îl proiectă pe cel ce se afla deasupra lui de marginea metalică a patului suprapus, auzind zgomotul sec al craniului zdrobit. Reuși să descleșteze mâinile ce-l țineau în cravașa rușinii, se întoarse și-l privi în ochii bulbucați pe cel ce-l răstignise, îl lovi cu capul lui de taur drept în retina ca mătasea broaștei, spulberându-i parcă irisul într-o baie de roșu aprins, îl lovi între picioare cu setea celui care vrea să răzbune toate umilințele de o viață, apoi se aruncă asupra copilandrului care se retrăsese într-un colț și îl pocni cu putere, drept în moalele capului, așa cum îi făcea taică-său seară de seară, până ce acesta se refugie sub patul metalic, zvârcolindu-se de durere. Urletele din celulă alertară paznicii. Din celelalte celule deținuții, bănuind ce se întâmplase cu noul sosit, urlau cu fețele congestionate de plăcerea momentului, aruncând printre gratii cu diverse obiecte, bătând în ușile metalice cu lingurile sau cănile din dotare, întregind această atmosferă de haos, care, desigur, știau cu toții, nu va scăpa nepedepsită de noul director, pus pe dat exemple drastice de ceea ce înseamnă să încalci consemnele prestabilite de regulamentul interior. Alexandru auzi carâmbi de cizmă apropiindu-se amenințător de celula lui, se întoarse spre cel care-l umilise ca pe o codoașă bătrână, fără scrupule, și care nu-și revenise după impactul cu tăblia groasă a patului, îl călcă în picioare, zdrobindu-i nasul, devenit flasc, ca o cârpă îmbibată în sângele sărat, putred parcă și imediat auzi ușa metalică deschizându-se, simți o lovitură grea de baston în rinichi, apoi conturul metalic și rece al altui baston îl strangulă, pe la spate, pentru ca o ultimă lovitură în tâmpla dreaptă să-l trimită într-o lume de întuneric și spaime.

................................................................................................................................................

Când se trezise era la recluziune. Dintre toate locurile ce compun locația unei închisori carcera este fără îndoială locul cel mai de temut, purgatoriul sufletelor, acolo unde nu ai parte decât de o rază de lumină buimacă, scursă prin cele trei gratii care formează un ochi de geam spre nicăieri. Se pipăi, avea un cucui mare la tâmplă, poate dacă lovitura ar fi fost doi centrimetri mai sus, asta ar fi însemnat sfârșitul, dar așa se putea felicita că scăpase cu atât, în timp ce agresorii lui își luaseră pedeapsa meritată. Sigur, după ce își va ispăși pedeapsa aici, îl vor muta în altă celulă, pentru a se evita alte incidente. Acolo va fi cu siguranță respectat după lecția pe care o servise foștilor lui colegi. Spre seară auzi trapa mică din ușa metalică deschizându-se, un gardian îi strecură prin ea o farfurie cu un conținut dubios de închis la culoare. De asemenea îi aruncă un bilețel, pe care îl citi, nedumerit. Era de la foștii lui colegi de celulă, iar conținutul era unul simplu, dar terifiant: „Abia așteptăm să treacă cele 6 zile și să te întorci aici, căci numai aici te vei întoarce. Am luat toate măsurile să fie așa. Ne vedem în curând, frumușelule!”. Bătu în ușa grea fără ca cineva să dea semne că i-ar răspunde. Încercă în celelalte zile să-l roage pe gardianul care-i arunca mâncarea aceea fără gust și miros să-l asculte, să-și roage superiorii să-l scoată într-o audiență la directorul închisorii, dar în zadar. Cu fiecare zi care trecea gardianul îi transmitea cu un rânjet malefic:” Mai ai câteva zile, doar câteva zile și o să vezi iar lumina... și ce lumină!”. Cu o seară înainte de a-și ispăși pedeapsa, Alexandru se hotărâse: nu se putea întoarce în celula aceea, unde-l așteptau bărbații, care, era sigur, îl vor pedepsi crunt pentru gestul său de nesupunere. Așteptă ca cel ce-i dădea farfuria de mâncare să ia înapoi vasul gol, apoi rupse în fâșii lungi cearceaful de pe pat și făcu un laț solid din el, pe care-l atârnă de gratiile mici, izbăvitoare. Își petrecu lațul pe după gât cu mișcări calculate, de arhitect care caută centrul de echilibru al unei viitoare construcții, împinse dulăpiorul de lemn de sub picioare și un șuvoi de imagini îl proiectară într-o lume bizară. Rememoră imaginea celulei care-l aruncase spre acest gest final. Se făcea că cei trei bărbați care-l așteptau, primiseră pachete de acasă, întinseseră pe masa de fier din mijlocul celulei merindele primite de la rude. Îl auzi pe violatorul său, al cărui nume, paradoxal, nu-l va ști niciodată, suduind: „Tu-i mama ei de viață, iar a uitat femeia să-mi pună ceapa de apă!” Tot în acea clipă simți mâinile cu degetele ca niște clești ale bărbatului cum se întind din celula soiosă, trec prin zidurile de beton, se târăsc până în carcera lui și îi smulg cu un hohot de râs ochii din orbite. Apoi mâinile acelea hulpave se traseră înapoi în celula de spaime, ochii lui, altădată de un verde marin crud, fură puși pe masa pitică și bărbatul îi zdrobi sub pumni ca pe două cepe roșii de apă, numai că acum ochii picurară lacrimi de sare și moarte... În trup i se răspândi o moliciune plăcută, limba îi părea acum un stup care creștea sub împunsătura sutelor de albine și trântori. Vru să întindă mâinile să prindă ochii care îi fuseseră smulși cu atâta furie, dar ochii alunecară de pe măsuța de fier din celulă, începură să alerge pe holurile pustii, speriați de hohotele de râs ale celorlalți deținuți, care fluierau și strigau după ei, ca la o cursă infernală. De cine fugeau ochii lui, de cine? Privi în spate și zări alte perechi de ochi, care-l urmăreau amenințători. Erau ochii Soranei...ochii lui Lori...ochii căprioarei. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar cine să-l audă în crîmpeiul de întuneric care învăluise carcera. Din piept i se stinse un vaier, o scamă de aer, scâncet neputincios ce-i pluti pe buzele-i vineții, picioarele căutară un punct de sprijin în urzeala moale a abisului ce-l simțeau sub călcâiele care tremurau paroxistic, lațul era tot mai aspru întipărit pe grumaz ca un fier roșu, al stigmatului, calcinându-i parcă vena jugulară... Simți două palme moi, călduroase, cum îi ridică ochii speriați de pe caldarâmul rece al închisorii. Unde mai întâlnise acea mângâiere, acel parfum tainic? Erau mâinile mamei, care-i cuprinseră ochii cu un sărut, apoi îi puseseră într-o eșarfă roșie, moale ca o adiere de vânt născut din atâta uitare.Ultimul gând cu care Alexandru Maximilian părăsise această viață fu unul de regret. Știa că și după moarte va fi tot un paria, mormântul lui nu va fi lângă al celorlalți creștini din cimitir, ci va fi undeva, în colțul celor renegați de biserică, în partea de cimitir unde sunt înmormântați cei ce-și iau viața, iar ritualul lui de îngropăciune va fi lipsit de slujba religioasă, de coliva și lumânarea tradițională. Își văzu parcă groapa. Crucea de la căpătâi cu brațele-i lăsate în jos, ca un corb uriaș, ce-și strângea aripile de teama crivățului de peste noaptea eternă. Printre mormintele celor de teapa lui, sinucigași, rătăcea un câine vagabond, așa cum fusese și el o viață întreagă, un fiu de cățea părăsit de toți și de toate. Căuta resturi de mâncare, așa cum el căutase resturi de viață. Câinele se opri lângă mormântul lui și urină prelung pe crucea obosită. Alexandru înțelese atunci că soarta fiecăruia dintre noi valorează atât cât o evaluăm noi înșine la bursa amăgitoare a vieții.




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!