agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4967 .



Perla
prose [ ]
III-IV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [John_Steinbeck_ ]

2008-03-12  | [This text should be read in romana]    |  Submited by mihai stamati



III


Un oraș seamănă mult cu un animal de colonie. Are un sistem nervos și un cap, umeri și picioare. Un oraș n-are nimic în comun cu alte orașe, astfel că n-ai să găsești niciodată două la fel. În fine, orice oraș își are emoțiile lui. Felul în care veștile circulă printr-un oraș este un mister greu de dezlegat. Veștile par a se mișca mai repede decât țâncii care merg de-a bușilea și se reped să le spună, mai repede decât femeile care ie strigă peste gard.
Înainte ca Juana și Kino și ceilalți pescari să ajungă la bordeiul de stuf al lui Kino, nervii orașului pulsau și vibrau la vestea că Perla Lumii fusese găsită. Înainte ca băiețeii să se aplece să-și ros-tească vorbele, mamele lor le și înțeleseseră. Vestea mătură bordeiele de stuf, apoi spălă ca un val înspumat orașul de piatră și tencuială. Ajunse la preotul care se plimba prin grădină și-i strecură în ochi o privire gânditoare și amintirea unor reparații ce trebuiau făcute bisericii. Se întrebă cât valora perla. Și se întrebă dacă-i botezase copilul lui Kino sau dacă-l cununase. Vestea ajunse la neguțători și aceștia se uitară repede ia hainele bărbătești care nu prea se vânduseră în ultima vreme.
Vestea ajunse la doctorul care stătea cu o femeie a cărei boală era bătrânețea, deși nici ea, nici doctorul n-ar fi recunoscut asta. Și când înțelese cine era Kino, doctorul deveni sever și în același timp chibzuit.
— Este un client de-al meu, spuse doctorul. Îi tratez copilul care a fost înțepat de un scorpion.
Și ochii doctorului se rostogoliră puțin, înotând în grăsime, și gândul îi zbură la Paris. Își aminti camera în care locuise ca pe un loc grozav și luxos, și-și aminti de femeia aspră la chip cu care trăise ca de o fată frumoasă și bună, cu toate că ea nu avusese nici măcar una din aceste trei calități. Doctorul se pierdu cu privirea dincolo de bătrâna sa pacientă și se văzu stând într-un restaurant din Paris și un chelner tocmai deschidea o sticlă de vin.
Vestea ajunse foarte repede la cerșetorii din fața bisericii și-i făcu să chicotească de plăcere, fiindcă știau că nu se află pe lume om mai milostiv decât săracul îmbogățit peste noapte.
Kino găsise Perla Lumii. În oraș, în birouri strâmte, stăteau cei care cumpără perle de la pescari. Așteptau pe scaunele lor până când veneau perlele, apoi cotcodăceau și se certau și strigau și amenințau până când ajungeau la prețul cel mai mic pe care-l putea accepta un pescar. Dar exista și un preț sub care nu îndrăzneau să coboare, fiindcă o dată se întâmplase ca un pescar aflat în culmea disperării să-și dăruiască perlele bisericii. Și când se încheia vânzarea, acești cumpărători stăteau singuri și degetele lor se jucau fără oprire cu perlele, iar ei își doreau ca acestea să fie ale lor. Căci, de fapt, nici nu erau mulți cumpărători — nu exista de fapt decât unul singur care ținea agenți în birouri separate pentru a simula concurența. Vestea ajunse la acești oameni și atunci privirea lor deveni piezișă, iar degetele li se aprinseră, căci fiecare din ei se gândea că patronul nu va trăi veșnic și ca cineva tot va avea să-i ia locul. Și fiecare credea că având un oarecare capital ar putea să înceapă o viață nouă.
Fel și fel de oameni începură să se intereseze de Kino — oameni care aveau ceva de vândut și oameni care aveau nevoie de ajutor. Kino găsise Perla Lumii. Esența de perlă se amestecase cu esența umană, și de aici rezultase un precipitat întunecat și straniu. Căci fiecare om se văzu dintr-o dată legat de perla lui Kino. Perla lui pătrunse în visurile, speculațiile, proiectele, planurile, viitorul, dorințele, nevoile, poftele, foamea tuturor, și nu exista decât o singură ființă care le stătea în cale și aceasta nu era alta decât Kino, așa că el deveni — în mod ciudat — dușmanul tuturor. Vestea trezi în oraș ceva infinit de negru și rău; era o picătură neagră care semăna cu un scorpion, sau cu foamea, atunci când simți miros de mâncare, sau cu singurătatea — atunci când dragostea ți-a fost respinsă. Sacii cu venin ai orașului începură să fabrice venin, iar orașul se umflase și pufăia sub apăsarea lui.
Dar Kino și Juana n-aveau habar de toate astea. Pentru că ei erau fericiți și tulburați, credeau că toată lumea le împărtășește bucuria. Juan Tomás și Apolonia se bucurau, și doar și ei făceau parte din lume. După-amiază, când soarele dispăruse după munții Peninsulei ca să se scufunde în marea ce se-ntindea dincolo de ea, Kino se ghemui în căsuța sa, cu Juana alături. Și bordeiul de stuf se umpluse de vecini. Kino ținea perla uriașă în palmă și în palma lui perla era caldă și vie. Iar muzica perlei se contopise cu muzica familiei în așa fel încât una o înfrumuseța pe cealaltă. Vecinii priviră perla din mâna lui Kino și se întrebară cum este cu putință ca un muritor de rând să aibă atâta noroc.
Și Juan Tomás, care se ghemuise la dreapta lui Kino, fiindcă îi era frate, întrebă:
— Ce-ai de gând să faci acum, că ești un om bogat?
Kino se uită la perlă, iar Juana își plecă genele și își acoperi fața cu broboada ca să-și ascundă emoția. Și în lumina orbitoare a perlei, imagini dădeau viață unor gânduri pe care mintea lui Kino le gândise în trecut și renunțase la ele socotindu-le cu neputință. Văzu în perlă pe Juana și Coyotito și pe el însuși stând în picioare și îngenunchind în fața altarului înalt, iar acum că aveau bani se puteau căsători. Rosti cu blândețe:
— Ne vom cununa — la biserică.
Văzu în perlă și cum erau îmbrăcați — Juana cu un șal țeapăn de nou și cu o fustă nouă, iar de sub fusta lungă Kino putea vedea că avea și pantofi. Și imaginea asta strălucea chiar în perlă. El însuși era îmbrăcat în haine albe și noi, și purta o pălărie nouă — nu de paie ci de fetru negru, de calitate — și avea și el pantofi — nu sandale, ci pantofi cu șireturi. Dar Coyotito — era chiar el — purta un costum albastru de marinar din Statele Unite și o șepcuță pentru yachting, așa cum văzuse odată Kino, când în estuar ancorase un vas de croazieră.
Kino văzu toate astea în perla străvezie și spuse:
— Vom avea haine noi.
Și muzica perlei se înălță în urechile lui ca o orchestră de trompete.
Apoi, pe încântătoarea suprafață cenușie a perlei se iviră lucrurile mărunte pe care Kino și le dorea de mult: un harpon nou de fier, care să aibă un inel la capătul mânerului, și — mintea lui abia dacă izbuti să facă saltul — o pușcă — dar, de ce nu, de vreme ce era atât de bogat? Și Kino îl văzu în perlă pe Kino, care ținea în mână o carabină de tip Winchester. Erau vise dintre cele mai nebunești, dar în același timp foarte plăcute. Buzele sale șovăiră atunci când spuse:
— O pușcă, spuse el. Poate o pușcă.
Pușca fu cea care dărâmă orice stavilă. Așa ceva era imposibil, și dacă putea să se gândească la cumpărarea unei puști, întreg orizontul explodă, iar el merse mai departe. Căci se știe că oamenii sunt veșnic nemulțumiți ă după ce obțin un lucru își doresc altul. Și asta se spune ca o denigrare, când de fapt este vorba de unul dintre cele mai mari talente ale speciei umane, cel care a făcut-o superioară animalelor, care se mulțumesc cu ce au.
Vecinii, care stăteau înghesuiți și tăcuți, dădură din cap la închipuirile lui teribile. Și un bărbat din spate murmură:
— O pușcă. O să-și ia o pușcă.
Dar muzica perlei țipa în Kino triumfătoare. Juana privi în sus și ochii ei se deschiseră larg în fața curajului lui Kino și a închipuirii sale. Fu cuprins de putere, acum că orizonturile se îndepărtaseră. Îl văzu în perlă pe Coyotito stând într-o băncuță la școală, exact așa cum văzuse Kino printr-o ușă deschisă. Și Coyotito era îmbrăcat cu o jachetă, și purta un guler alb și o cravată lată de mătase. Mai mult, Coyotito scria pe o coală mare de hârtie. Kino își privi cu sălbăticie vecinii.
— Fiul meu o să meargă la școală, spuse el și vecinii amuțiră. Juana respiră adânc. În timp ce-l privea, ochii ei se luminaseră, și-i aruncă o privire lui Coyotito care stătea în brațele ei, ca să vadă dacă un asemenea lucru ar fi cu putință.
Dar chipul lui Kino strălucea profetic:
— Fiul meu va citi și va deschide cărțile, și fiul meu va scrie și va ști să scrie. Și fiul meu va desena cifre, și toate astea ne vor aduce libertatea, pentru că el va ști — el va ști și prin el vom ști și noi. Și Kino se văzu în perlă pe el și pe Juana ghemu-indu-se lângă focul din colibă în timp ce Coyotito citea dintr-o carte uriașă.
— Iată ce va face perla, spuse Kino. Și în toată viața sa nu spusese atât de multe cuvinte la un loc. Și dintr-o dată îi fu teamă de ce spusese. Mâna i se închise deasupra perlei lăsând-o fără lumină. Kino se temea ca un om care spune "da" fără să știe la ce.
Acum vecinii știau că fuseseră de față la o adevărată minune. Știau că timpul se va măsura acum de la perla lui Kino, și că vor povesti despre clipa asta mulți ani de-aici înainte. Dacă totul e trecător, ei își vor povesti cum arăta Kino și ce spusese el și cum îi străluceau ochii, și vor spune:
— Era transfigurat. O putere pusese stăpânire pe el și atunci a început totul. Vezi ce om mare a devenit începând din clipa aceea? Iar eu am văzut totul.
Și dacă din planurile lui Kino va avea să se aleagă praful, aceiași vecini vor spune:
— Atunci a început totul. O nebunie prostească îl cuprinsese, astfel că vorbea numai prostii. Dumnezeu să ne ferească de asemenea lucruri. Da, Dumnezeu l-a pedepsit pe Kino fiindcă s-a ridicat împotriva firii. Vezi ce s-a ales din el! Eu însumi l-am văzut în clipa când și-a pierdut mințile.
Kino își privi mâna închisă și constată că pumnul îi fusese acoperit cu o coajă în locul cu care lovise poarta.
Acum începuse să se însereze. Și Juana înnodă broboada sub copil în așa fel încât copilul să-i atârne peste șold, apoi merse la vatră și strânse cenușa, rupse câteva vreascuri peste ea și ațâță focul. Flăcări dansau pe chipurile vecinilor. Știau că se făcuse vremea să meargă la casele lor, pentru cină, dar se încăpățânau să rămână.
Se întunecase aproape de-a binelea, și focul Juanei arunca umbre pe pereții de stuf când șoapta intră și trecu din gură-n gură: "Vine părintele — vine preotul". Bărbații își descoperiră capetele și se dădură la o parte din ușă, iar femeile se îmbrobodiră cu șalurile și își plecară privirile. Kino și Juan Tomás, fratele său, se ridicară. Preotul intră, un om cărunt, în vârstă, cu pielea ofilită și o privire pătrunzătoare. Îi socotea pe oamenii aceștia niște copii și îi trata ca pe niște copii.
— Kino, spuse el cu blândețe, te numești astfel după un om mare — și un mare Părinte al Bisericii. Vorbele sale sunau ca o binecuvântare. Cel al cărui nume îl porți a îmblânzit deșertul și a ușurat cugetele alor tăi, ai știut asta? Stă scris în cărți.
Kino privi repede spre capul lui Coyotito care stătea pe șoldul Juanei. Într-o zi băiatul ăla va ști ce este și ce nu este scris în cărți. Muzica îi dispăruse din minte, dar acum, melodia dimineții, muzica răului, a dușmanului sunau lent și subțirel. Se auzeau însă în surdină, ca o șoaptă. Și Kino își privi vecinii ca să descopere cine ar fi putut să aducă înăuntru acest cântec.
Preotul vorbi din nou.
— A ajuns la mine vestea că ai fi găsit o avere uriașă, o perlă uriașă.
Kino își deschise mâna și i-o întinse, iar preotului i se tăie respirația văzând cât era de mare și de frumoasă. Apoi spuse:
— Sper, fiule, că-ți vei aminti să-i mulțumești Lui, cel care ți-a dăruit această comoară și să te rogi să-ți îndrume pașii în viitor.
Kino dădu prostește din cap, iar Juana fu cea care zise blând:
— Da, Părinte. Și ne vom cununa.
Se uită la vecini pentru a întări cele spuse de ea și aceștia aprobară solemn din cap.
Preotul spuse:
— Este plăcut să vezi că primele voastre gânduri sunt din cele bune. Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei!
Se întoarse și plecă în tăcere, iar oamenii îi făcură loc să treacă.
Dar mâna lui Kino se strânse iar deasupra perlei și el privea bănuitor în jur, căci cântecul cel rău i se strecurase din nou în urechi, urlând și acoperind muzica perlei.
Vecinii se furișară pe la casele lor, iar Juana se ghemui lângă foc și așeză deasupra flăcării vasul ei de lut cu fiertură de fasole. Kino ieși în prag și privi afară. Ca de obicei simțea mirosul mai multor focuri, și vedea stelele tremurătoare și simțea umezeala nopții, așa că își acoperi nasul. Cățelul se apropie de el și-i dădu binețe, scuturându-se ca un steag în bătaia vântului, iar Kino se uită la el, fără să-l vadă de fapt. Spărsese orizonturile și ajunsese undeva dincolo, afară, acolo unde sălășluiau frigul și singurătatea. Se simțea singur și lipsit de apărare, iar greierii țârâitori și brotăceii ascuțiți și broaștele orăcăitoare păreau să răspândească melodia râului. Pe Kino îl trecură fiorii și-și acoperi mai bine nasul cu pătura. Încă mai ținea în mână perla, strâns ferecată în pumnul lui, și o simțea caldă și netedă.
În spatele său o auzea pe Juana bătând turtele, înainte de-a le așeza pe placa de lut pentru gătit. Kino simțea toată căldura și siguranța familiei din spatele lui, iar Cântecul Familiei venea de acolo și semăna cu torsul unei pisicuțe. Dar acum, vorbind despre viitorul său, îi și dăduse viață. Un plan este ceva real și proiectele devin experiență. O dată ce-ai făcut un plan, și l-ai văzut în fața ochilor el devine realitate alături de alte realități — nu mai poate fi distrus, dar poate fi lesne atacat. Astfel, viitorul lui Kino era real, dar construindu-l, stârnise și forțe gata să-l distrugă, și el știa asta, așa că trebuia să se pregătească și să înfrunte atacul. Și Kino mai știa ceva — că zeilor nu le plac planurile oamenilor și că zeii nu iubesc reușita decât dacă se ivește din întâmplare. Știa că zeii se răzbună pe om atunci când izbândește cu propriile lui forțe. Așadar, Kino se temea de planuri, dar o dată ce făcuse unul, nu-l mai putea distruge. Și ca să întâmpine atacul, Kino începuse să-și construiască un înveliș care să-l apere de lume. Ochii și mintea lui încercau să simtă pericolul înainte ca acesta să apară.
Cum stătea în ușă, văzu doi oameni apropiindu-se, iar unul dintre ei ținea un felinar care lumina pământul și picioarele celor doi. Intrară prin deschizătura din gardul de stuf al lui Kino și ajunseră la ușă. Kino văzu că unul dintre ei e doctorul, iar celălalt servitorul care deschisese poarta în dimineața aceea. Când Kino văzu cine erau, pumnul despicat al mâinii drepte începu să-i ardă.
Doctorul spuse:
— Nu eram acasă când ai venit azi dimineață. Dar acum am venit — cât de repede am putut — să văd copilul.
Kino stătea în ușă, astupând-o, iar în adâncul ochilor săi ura ardea și urla, alături de frică, însă, căci sutele de ani de asuprire erau adânc întipărite în ființa lui.
— Copilul este aproape sănătos acum, zise el tăios.
Doctorul zâmbi, dar ochii lui nu zâmbeau deloc în punguțele lor.
Spuse:
— Uneori, prietene, înțepătura de scorpion are un efect curios. Apare o ameliorare înșelătoare, iar apoi fără de veste — pac!
Își făcu gura pungă și imită zgomotul unei explozii ca să arate cât de repede ar putea să se întâmple totul; își mută dintr-o mână-n alta trusa medicală, mică și neagră, în așa fel încât lumina lămpii să cadă pe ea, fiindcă știa că rasei lui Kino îi plac uneltele oricărui meșteșug și are încredere în ele.
— Uneori, continuă doctorul pe un ton mieros, uneori poți să rămâi șchiop de un picior sau fără un ochi sau cocoșat.
Kino simți cum furia și ura încep să se transforme în teamă. Ei nu se pricepea, dar poate că acest doctor da. Și nu putea să riște împotrivindu-se cu neștiința lui — care era sigură — posibilelor cunoș-tințe ale acestui om. Era prins într-o capcană, așa cum se va întâmpla întotdeauna cu cei din neamul său până când — așa cum spusese — vor fi siguri că cele scrise în cărți se află într-adevăr în cărți. Nu putea să riște — și mai ales când erau în joc viața și sănătatea lui Coyotito. Se dădu la o parte și-l lăsă pe doctor și pe omul său să intre în colibă.
Juana se ridică de lângă foc și se retrase când îl văzu intrând, și acoperi fața copilului cu marginea broboadei sale. Iar când doctorul se-ndreptă spre ea și întinse mâna, strânse tare copilul și îl privi întrebător pe Kino care rămăsese în picioare, cu umbrele focului jucându-i pe chip.
Kino încuviință din cap și numai atunci ea-l lăsă pe doctor să ia copilul.
— Þine-mi lumina, spuse doctorul, și când servitorul ridică felinarul, doctorul privi iute rana de pe umărul copilului. Rămase pentru o clipă pe gânduri, apoi ridică pleoapa copilului și-i privi ochiul. Clătină din cap în timp ce Coyotito se lupta să scape din brațele sale.
— Este exact așa cum m-așteptam, spuse el. Otrava a pătruns înăuntru și nu va întârzia să lovească. Vino să vezi! Îi trase în jos pleoapa. Vezi — este albastră. Și Kino privi îngrijorat și văzu că era într-adevăr puțin albastră. Și nu știa dacă pleoapa era sau nu era mereu așa. Dar cursa fusese întinsă. Nu putea să riște.
Ochii doctorului începură să curgă în punguțele lor.
— Îi voi da ceva care să încerce să înlăture otrava, spuse el. Și-i dădu lui Kino copilul în brațe.
Apoi luă din geantă o sticluță cu praf alb și o capsulă de gelatină. Umplu capsula cu praf și o închise; apoi peste prima capsulă potrivi o a doua și o închise și pe aceea. Dădu apoi dovadă de multă îndemânare. Luă copilul și-i ciupi buza de jos până când acesta deschise gura. Degetele lui cărnoase așezară capsula pe limba copilului, cât mai în fund, acolo de unde nu mai putea fi scuipată afară, apoi luă de pe podea micul urcior cu pulque și-i dădu o gură lui Coyotito. Și asta fu tot. Se uită din nou la ochiul copilului și-și strânse gura părând că se gândește.
În sfârșit, îi dădu Juanei copilul înapoi și se întoarse către Kino.
— Cred că otrava va începe să lucreze cam într-o oră, spuse el. Doctoria s-ar putea să-l salveze pe copil, dar eu mă voi întoarce peste o oră. Poate voi ajunge la timp ca să-l salvez.
Respiră adânc și ieși din colibă, iar servitorul îl urmă ducând felinarul.
Acum, Juana își ținea copilul sub broboadă și-l privea cu îngrijorare și teamă. Kino veni la ea și ridică broboada și se uită la copil. Întinse mâna ca să poată privi sub pleoapă și abia atunci își dădu seama că încă ține în mână perla. Se duse apoi la o cutie care se afla lângă perete și scoase din ea o bucată de cârpă, înfășură perla în cârpă, apoi porni spre colțul colibei de stuf și săpă acolo cu degetele o groapă mică în podeaua de pământ; puse perla în groapă și o acoperi și netezi locul. Apoi merse lângă foc unde Juana stătea ghemuită și privea chipul copilului.
Doctorul, care se întorsese acasă, se instalase în scaunul său și-și privea ceasul de mână. Servitorii îi aduseră o cină ușoară, compusă din ciocolată și prăjiturele și fructe, iar el privea mâncarea cu un aer nemulțumit.
În casele vecinilor fusese lansat subiectul, care avea să rămână pentru multă vreme în centrul aten-ției tuturor. Vecinii arătau unui altuia, pe degetul mare, mărimea perlei și făceau mici gesturi mângâietoare, ca să arate cât de minunată era. De acum încolo, aveau să-i urmărească îndeaproape pe Kino și Juana, să vadă dacă bogățiile le vor suci și lor mințile, așa cum bogățiile sucesc mințile tuturor oamenilor. Cu toții știau de ce venise doctorul. Omul nu prea știa să se prefacă și toți îl înțeleseseră foarte bine.
În largul estuarului, un banc de peștișori strălucea și spinteca apa încercând să scape de un banc de pești mai mari care înotau în urma lor ca să-i mănânce. Și, din casele lor, oamenii auzeau foșnetul celor mici și plescăitul plin de viață al celor mari, în timp ce masacrul se desfășura neîntrerupt.
Din sânul Golfului se ridică umezeala, care se așternu în picături sărate pe tufișuri și pe cactuși și pe copăceii mici. Și șoriceii de noapte mișunau pe pământ, iar micuții șoimi de noapte îi vânau în tăcere.
Cățelul negru și slăbănog, cu pete de culoarea flăcării deasupra ochilor, veni la ușa lui Kino și privi înăuntru. Îi tremurau până și picioarele dindărăt când Kino își aruncă privirea asupra lui, și nu se liniști decât atunci când el se uită în altă parte. Cățelul nu intră în casă, dar îl privea cu un interes nebun pe Kino în timp ce acesta își mâncă fasolea din olița de lut și o șterse cu o turtă de porumb și mâncă turta și dădu totul pe gât cu un pahar de pulque.
Kino terminase de mâncat și-și răsucea o țigară, când Juana îl strigă pe neașteptate:
— Kino!
El o privi, apoi se ridică și merse repede la ea, căci îi citise în ochi frica. Se aplecă s-o vadă, dar lumina era foarte slabă. Aruncă în foc o mână de vreascuri ca să-i mărească flacăra, și atunci văzu chipul lui Coyotito. Fața copilului era îmbujorată, și dintre buze îi curgea o dâră groasă de salivă. Începură să i se contracte mușchii stomacului. Copilului îi era foarte rău.
Kino îngenunche lângă nevasta lui.
"Înseamnă că doctorul știa" zise el — o spuse mai mult pentru el decât pentru ea, căci devenise dur și suspicios și își amintea de praful alb. Juana se legăna și suspina Cântecelul Familiei, ca și când acesta ar fi putut alunga primejdia, iar copilul se zvârcoli și vomită în brațele ei. Acum Kino fu cuprins de nesiguranță și muzica răului îi pulsa în cap, izgonind cântecul Juanei.
Doctorul își termină ciocolata și ciuguli firimiturile rămase din prăjitură. Își șterse degetele cu un șervețel, se uită la ceas, se ridică și își luă geanta.
Vestea despre boala copilului străbătu ca fulgerul căsuțele de stuf, căci, după foame, boala este cel de-ai doilea dușman ai săracilor. Și unii spuneau în șoaptă:
— Vezi, norocul aduce după el și amărăciune.
Și clătinară din cap și se ridicară să meargă spre căsuța lui Kino. Vecinii se zoriră, cu nasurile acoperite, prin întunericul nopții și se înghesuiră din nou în casa lui Kino. Stăteau în picioare și priveau și spuneau câte ceva despre tristețea că un astfel de lucru s-a întâmplat tocmai la vreme de bucurie: ziceau: "Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu". Bătrânele se ghemuiseră lângă Juana și încercau s-o ajute; și neizbutind asta, încercau măcar s-o îmbărbăteze.
Apoi apăru grăbit doctorul, urmat de omul său. Le împrăștie pe bătrâne ca pe niște găini. Luă copilul și-l examină și-i pipăi capul.
— Cred că pot să înving boala. Voi face tot ce-mi stă-n putere.
Ceru apă și în cană puse trei picături de amoniac, îi desfăcu gura copilului și i-o turnă pe gât. La acest tratament copilul bolborosi și scrâșni, iar Juana îl privea cu ochi hăituiți. În timp ce lucra, doctorul vorbi:
— E un noroc că știu să tratez otrava asta de scorpion, altfel... și dădu din umeri ca să arate ce s-ar fi putut întâmpla.
Dar Kino era bănuitor, și nu-și putea lua ochii de pe geanta deschisă a doctorului și de pe sticla cu praf alb care se afla în ea. Treptat contracțiile îl părăsiră și copilul se liniști în mâinile doctorului. Apoi Coyotito oftă adânc și adormi, căci era foarte obosit de cât vomitase.
Doctorul puse copilul în brațele Juanei.
— O să se facă bine acum, spuse el. Iar Juana se uită la el cu adorație.
Doctorul își închise acum geanta. Spuse:
— Când credeți că puteți plăti această chitanță?
Spuse asta cu multă blândețe.
— Când îmi voi fi vândut perla, îți voi plăti, spuse Kino.
— Ai o perlă? O perlă bună? întrebă doctorul cu interes.
Atunci interveni corul vecinilor:
— A găsit Perla Lumii, strigară ei și-și împreunară arătătorul cu degetul mare ca să arate mărimea perlei.
— Kino va fi un om bogat, strigară ei. Este o perlă cum nu s-a mai văzut.
Doctorul păru surprins:
— N-am auzit nimic până acum. Þii perla asta într-un loc secret? Poate vrei să ți-o păstrez eu în casa mea de bani?
Kino își micșoră ochii și-și încordă obrajii.
— O țin la loc sigur, spuse el. Mâine o s-o vând și apoi o să-ți plătesc.
Doctorul ridică din umeri și ochii săi umezi continuau să fixeze ochii lui Kino. Știa că perla trebuia să fie îngropată în casă și se gândea că Kino ar putea arunca o privire către locul acela.
— Ar fi păcat să ți-o fure cineva înainte s-o vinzi, spuse doctorul și văzu ochii lui Kino licărind involuntar spre podea aproape de stâlpul lateral al casei de stuf.
Când doctorul plecă și toți vecinii se întoarseră cu părere de rău pe la casele lor, Kino se ghemui lângă cărbunii dogorâtori din vatră și ascultă sunetul nopții, valurile blânde care măturau țărmul și lătratul îndepărtat al câinilor, briza care se strecura prin acoperișul casei de stuf și vorbele blânde ale vecinilor care stăteau în căsuțele lor, căci oamenii aceștia nu dorm adânc toată noaptea; din când în când se trezesc, stau nițel de vorbă și apoi se culcă din nou. Și peste o vreme Kino se ridică și se așeză în pragul casei. Simți briza și se strădui să audă orice zgomot tainic, iar ochii săi scrutau întunericul, căci muzica răului îi suna în cap, iar el se sălbăticise și era plin de frică. După ce cercetă noaptea cu toate simțurile sale merse lângă stâlpul casei, acolo unde era îngropată perla, o dezgropă și o aduse lângă preșul pe care dormea, și sub preșul acesta săpă o altă gropiță în pământul podelei și îngropă perla și o acoperi din nou.
Iar Juana, care stătea lângă vatra focului, îl privea întrebătoare și după ce terminase de îngropat perla îi întrebă:
— De cine te temi?
Kino căută un răspuns adevărat și în sfârșit spuse:
— De toată lumea. Și simți cum începe să se înalțe un zid de nepătruns.
După o vreme se întinseseră amândoi pe preșul de dormit și în seara aceea Juana nu-l culcă pe Coyotito în cutia sa ci îl legănă în brațele ei și-i acoperi fața cu broboada, iar în vatră se stinse în cenușă și ultima scânteie.
Dar creierul lui Kino ardea chiar și în timpul somnului, și visă că Coyotito știa să citească și că unul din neamul său putea să-i spună care-i adevărul în lume. Și în visul său, Coyotito citea dintr-o carte mare cât o casă, scrisă cu litere mari cât niște câini și cuvintele alergau și se jucau pe carte. Apoi pagina se întunecă și o dată cu întunericul apăru din nou muzica răului și Kino tresări în somn; și când el tresări, ochii Juanei se deschiseră în întuneric. Iar apoi Kino se trezi cu muzica răului pulsându-i în vine și rămase în întuneric cu urechile ciulite.
Atunci, dintr-un colț al casei veni un sunet slab, aproape o părere, o mișcare furișă, un zgomot de picior care atinge pământul, zgomotul cel mai tainic de respirație ținută. Kino își ținea răsuflarea, ca să asculte, și știa că oricine ar fi fost ființa aceea neagră care pătrunsese în casă și ea își ținea răsuflarea, ca să asculte. O vreme, din colțul casei de stuf nu mai veni nici un zgomot. Atunci Kino se gândi că totul fusese numai o nălucire a lui. Dar mâna Juanei se strecură până la el și-l atinse în semn de avertizare, iar sunetul se auzi din nou, sunetul unui pas pe pământ uscat și râcâitul unor degete în țărână.
Acum frica sălbatică se născu în pieptul lui Kino, copleșită apoi de furie, așa cum i se întâmpla întotdeauna. Mâna lui se strecură în sân unde, pe legătura de la gât atârna un cuțit, apoi sări ca o pisică furioasă, sări lovind și scuipând ființa aceea întunecată pe care o știa în colțul casei. Simți pânza, o lovi cu cuțitul, dar nu era nimeni, și lovi din nou și își simți cuțitul pătrunzând prin pânză, iar apoi capul îi fu izbit de un trăsnet dureros. Se auzi un pas grăbit și tăcut în prag, apoi pentru o clipă, cineva alergînd, apoi tăcere.
Kino simțea sângele cald care-i curgea din frunte și o auzea pe Juana strigându-l: "Kino! Kino!" Și în vocea ei se deslușea groaza. Apoi fu cuprins de o răceală care veni tot atât de repede ca și furia — și zise:
— Sunt bine. Orice ar fi fost, a plecat.
Se întoarse orbecăind la preșul pe care dormeau. Juana trebăluia în jurul focului. Scoase din cenușă un tăciune aprins și rupse în bucățele deasupra lui un cocean de porumb și suflă flacăra peste ele, astfel că o luminiță începu să danseze prin colibă. Apoi, dintr-un loc secret, Juana aduse o bucată de lumânare sfințită și o aprinse la flacăra focului și o așeză pe piatra din vatră. Trebăluia grăbită, cântând în șoaptă în timp ce se mișca încoace și-ncolo. Muie capătul broboadei ei în apă și curăță sângele de pe fruntea rănită a lui Kino.
— Nu-i nimic grav! spuse Kino, dar privirea și vocea îi erau aspre și reci, iar în el creștea o ură mocnită.
Acum încordarea care clocotise în Juana izbucni, și buzele ei se subțiară:
— Lucrul ăsta aduce rău! O să ne distrugă, și vocea ei deveni ascuțită. Arunc-o, Kino! Hai s-o spargem între două pietre. Hai s-o aruncăm înapoi în mare. A adus numai rău. Kino, bărbate, o să ne distrugă. Și în lumina focului buzele și ochii ei se aprinseseră de frică.
Dar fața lui Kino era hotărâtă, și mintea și voința îi erau de neclintit.
— Este singura noastră șansă, spuse el. Fiul nostru trebuie să meargă la școală. Trebuie să scape din prăpastia asta în care suntem prizonieri.
— O să ne distrugă pe toți, strigă Juana. Chiar și pe fiul nostru.
— Taci, spuse Kino. Să nu mai spui o vorbă. Dimineață vom vinde perla și atunci răul o să se risipească și o să rămână numai binele. Acum, taci, nevastă.
Ochii lui negri se-ncruntau la foc și pentru întâia oară își dădu seama că ține încă în mână cuțitul, și ridică lama și o privi și văzu o șuviță subțire de sânge pe oțelul ei. Pentru o clipă păru că vrea să-și șteargă lama pe pantaloni, dar apoi își înfipse cuțitul în pământ, curățându-l astfel.
În depărtare, cocoșii începură să cânte și aerul se schimbă, căci se iveau zorile. Vântul dimineții zbârlea apa din estuar și șoptea printre mangrove, și vălurelele izbeau plaja sfărâmicioasă într-un ritm vioi. Kino ridică preșul de dormit și scoase din pământ perla, o așeză înaintea lui și o privi lung.
Și frumusețea perlei care clipea și licărea în lumina micuței lumânări îi amăgea creierul cu farmecul său. Era atât de fermecătoare, atât de fină, și din ea se năștea o muzică, o muzică a ei — muzica făgăduinței și a bucuriei, a viitorului asigurat, a liniștii, a siguranței. Lumina ei caldă făgăduia un leac împotriva bolii și un zid împotriva umilințelor. Închidea ușa-n nas foamei. Și în timp ce o privea, ochii lui Kino se îmblânziră și fața i se destinse. Pe suprafața fină a perlei vedea reflectată imaginea lumânării sfințite și auzea muzica încântătoare a adâncurilor, tonul luminii verzui de pe fundul mării. Juana, care-l privea pe furiș, îl văzu zâmbind. Și fiindcă într-un fel erau amândoi un singur trup și un singur suflet, zâmbi și ea.
Și începură ziua cu speranță.


IV

Este minunat felul în care un orășel veghează asupra propriei sale ființe și asupra tuturor părților din care este alcătuit. Dacă fiecare bărbat și femeie, copil și prunc acționează și se conduce după un tipar cunoscut, fără să-l depășească, și este asemeni tuturor și nu experimentează nimic nou, și nu este bolnav și nu pune în primejdie liniștea și pacea sufletească sau curgerea netulburată a orașului, atunci acea parte poate să se topească în liniștea uitării. Este de ajuns însă ca cineva să iasă din mentalitatea generală sau din tiparul binecunoscut, și nervii celor din oraș intră în rezonanță, iar comunicarea călătorește pe liniile nervoase ale orașului. Atunci fiecare parte comunică cu întregul.
Astfel, în La Paz, dis-de-dimineață, se știa pretutindeni că în ziua aceea Kino vroia să-și vândă perla. O știau vecinii din căsuțele de stuf; o știau pescuitorii de perle; o știau băcanii chinezi; o știau cei din biserică, fiindcă băieții de la altar o șopteau unii altora. Vestea se strecură printre călugărițe; cerșetorii din fața bisericii vorbeau despre ea, căci aveau să meargă și să culeagă o fărâmă din primele roade ale norocului. Băiețeii fuseseră cuprinși de emoție la auzul ei. Cei mai mulți dintre negustorii de perle o aflaseră însă și ei, și când se făcu de ziuă, fiecare ședea în singurătatea biroului său, cu bucățica de catifea neagră dinainte, și fiecare rostogolea încoace și-ncolo perlele cu vârfurile degetelor și se gândea la rolul pe care-l va juca în desfășurarea evenimentelor.
Se credea că negustorii de perle sunt indivizi care acționează pe cont propriu, licitând unul împotriva celuilalt pentru perlele aduse de pescuitori. Și odinioară chiar așa și fusese. Dar asta era o metodă risipitoare, căci adesea, în emoția unei licitații pentru o perlă frumoasă, i se plătea pescarului un preț mult prea mare. Și asta era o extravaganță care trebuia să dispară. Acum exista un singur cumpărător de perle cu mai multe mâini și cei care stăteau în birourile lor și-l așteptau pe Kino știau ce preț trebuia să ofere, cât de mult să liciteze și ce metodă să folosească fiecare. Și cu toate că nu aveau nici un profit peste salariul lor, oamenii aceștia erau cuprinși de emoție, căci orice vânătoare te emoționează și, dacă rolul tău este să cobori un preț, atunci trebuie să te bucure încercarea de a coborî prețul cât mai jos cu putință. Căci fiecare dă tot ce are mai bun și nimeni nu acționează sub posibilitățile sale, fie că crede asta sau nu. Lăsând deoparte orice răsplată pe care ar putea-o primi, orice cuvânt de laudă, orice promovare, un cumpărător de perle este un cumpărător de perle, și cel mai bun și mai fericit cumpărător de perle este cel care cumpără la prețul cel mai mic cu putință.
În dimineața aceea, soarele era galben fierbinte și scotea umezeala din estuar și din Golf ca s-o atârne în aer în eșarfe sclipitoare, astfel că aerul vibra și înșela privirea. Pe cer, în partea de nord a orașului, atârna o priveliște — priveliștea unui munte de la două sute de mile depărtare, și culmile înalte ale acestui munte erau acoperite cu pini și un vârf uriaș de stâncă se ridica din linia pădurii.
Iar în dimineața acestei zile bărcile canoe stăteau înșirate pe plajă; pescarii nu ieșiseră în larg să se scufunde în căutare de perle, căci aveau să se întâmple prea multe și prea multe erau de văzut atunci când Kino se va duce să-și vândă perla uriașă.
În căsuțele de stuf de pe țărm, vecinii lui Kino zăboviră la micul dejun și povestiră despre ce ar fi făcut dacă ei ar fi găsit perla. Și unul spuse că i-ar fi dăruit-o Sfântului Părinte de la Roma. Altul spuse că ar fi cumpărat slujbe de pomenire pentru sufletele celor din familia lui pe o durată de o mie de ani. Altul se gândi că ar fi luat banii și i-ar fi împărțit săracilor din La Paz; iar un al patrulea se gândi la toate faptele bune pe care le putea face cineva cu banii luați pe perlă, la toate actele de binefacere, de mântuire, care se puteau naște din acești bani. Toți vecinii sperau că îmbogățirea peste noapte nu-i va suci mințile lui Kino și nu-l va preschimba într-un bogătaș, că nu va fi înhățat de brațele malefice ale lăcomiei și ale urii și ale nepăsării. Căci Kino era iubit de toți. Ar fi fost păcat ca perla să-l distrugă.
— Juana — o nevastă atât de bună, spuneau ei, și Coyotito — un copil atât de frumos, și ceilalți care vor urma. Ce păcat ar fi ca perla să-i distrugă pe toți.
Pentru Kino și Juana aceasta era însă o dimineață a dimineților, care nu putea fi asemuită decât cu ziua când li se născuse copilul. Cu ziua aceasta aveau să măsoare restul celorlalte zile. Astfel vor zice: "Asta se întâmpla cu doi ani înainte de-a vinde perla" sau "Asta se întâmpla la șase săptămâni după ce vândusem perla". Þinând seama de importanța momentului, Juana își dădu frâu liber dorințelor și-l îmbrăcă pe Coyotito în hainele pe care i le pregătise pentru botez — atunci când vor fi avut bani pentru botezul lui. Și Juana își pieptănă și-și împleti părul, și-l legă la capete cu două panglici roșii, și-și puse fusta de mireasă și cordonul. Soarele se ridicase de câțiva stânjeni când ei erau gata. Hainele albe zdrențuite ale lui Kino erau totuși curate și, la urma urmei, aceasta era ultima lor zi de sărăcie. Căci a doua zi, sau poate chiar în după-amiaza aceea, aveau să poarte haine noi.
Vecinii, pândind ușa lui Kino prin spărturile caselor lor de stuf, erau și ei gata îmbrăcați. Nu se sfiau deloc să-i însoțească pe Kino și pe Juana la vânzarea perlei. Era de la sine-nțeles, căci avea să fie un moment istoric — ar fi fost o nebunie să nu meargă. Ar fi fost aproape un semn de lipsă de prietenie.
Juana își puse cu grijă broboada pe cap și-și petrecu un capăt al ei pe sub cotul drept, și-l adună cu mâna dreaptă, astfel că sub braț îi atârna un hamac; și-n acest hamac mic îl așeză pe Coyotito, sprijinit pe broboada ei, în așa fel încât să vadă totul și poate să-și și aducă aminte. Kino își puse pălăria lui mare de pai și o pipăi cu mâna ca să vadă dacă o așezase cum trebuie; nu pe spate sau într-o parte, ca un om nechibzuit, necăsătorit și iresponsabil, și nu turtită cum ar fi purtat-o un om în vârstă, ci înclinată un pic înainte ca un semn de agresivitate și seriozitate și vigoare. Poți afla multe din felul în care un om își poartă pălăria. Kino își puse sandalele și-și trase curelele peste călcâie. Perla uriașă era împachetată într-o bucată veche și fină de piele de căprioară și așezată într-o punguță de piele, iar punguța de piele se afla în buzunarul cămășii lui Kino. Își strânse cu grijă pătura și o făcu sul pe umărul stâng, și acum erau gata.
Kino păși cu demnitate peste pragul casei și Juana îl urmă, purtându-l în brațe pe Coyotito. Și cum mergeau pe poteca scăldată de un pârâiaș ce ducea spre oraș, vecinii li se alăturară. Casele zvârleau din ele oameni; ușile vărsau copii. Dar din pricina importanței momentului, un singur bărbat pășea alături de Kino, și acesta era fratele său, Juan Tomás.
Juan Tomás își preveni fratele:
— Trebuie să fi atent să nu te înșele, spuse el.
Și Kino adăugă:
— Foarte atent.
— Nu știm care sunt prețurile prin alte părți, spuse Juan Tomás. De unde să știm dacă prețul e convenabil când nu știm cât ia negustorul pentru perlă atunci când o vinde.
— Asta-i adevărat, spuse Kino, dar de unde să știm? Suntem doar aici, nu acolo.
Pe măsură ce înaintau spre oraș mulțimea creștea în spatele lor și Juan Tomás, din simplă nervozitate, continuă să vorbească:
— Înainte ca tu să te fi născut, Kino, spuse el, bătrânii s-au gândit cum ar putea să obțină mai mulți bani pentru perle. S-au gândit că ar fi mai bine dacă ar avea un agent care să ducă toate perlele în capitală, să le vândă, iar el să păstreze numai o parte din câștig.
Kino dădu din cap.
— Știu, spuse el. S-au gândit bine.
— Și atunci au găsit un astfel de om, spuse Juan Tomás. Au adunat perlele și el a plecat la drum. Însă nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el, iar perlele au fost pierdute pentru totdeauna. Apoi au găsit pe un altul, și l-au trimis și pe el, dar și acesta a dispărut fără urmă. Și astfel au renunțat la toată istoria asta și s-au întors la vechile obiceiuri.
— Știu, zise Kino. L-am auzit pe tatăl nostru povestind. Era o idee bună, dar împotriva religiei, și Părintele a spus limpede asta. Pierderea perlei a fost o pedeapsă pentru cei care vroiau să-și părăsească locul. Și Părintele a spus că fiecare bărbat și femeie este asemeni unui soldat trimis de Dumnezeu să păzească o părticică din castelul Universului. Și unii se află pe metereze, iar alții adânc împlântați în întunericul zidurilor. Dar fiecare trebuie să rămână credincios locului său, nu trebuie să hoinărească aiurea, căci altfel castelul s-ar afla în primejdia de a fi asediat de Iad.
— L-am auzit rostind această predică, spuse Juan Tomás. O spune în fiecare an.
Cei doi frați — în timp ce-și urmau drumul — priveau pieziș, așa cum priviseră bunii și străbunii lor timp de patru sute de ani, de când veniseră întâia oară străinii, aducând zâzania și stăpânirea și praful de pușcă care să le sprijine pe primele două. Și de-a lungul celor patru sute de ani, poporul lui Kino învățase un singur fel de-a se apăra — o strângere ușoară a ochilor și o ușoară încordare a buzelor și o închidere în sine. Nimic nu putea sparge acest zid, iar ei rămâneau întregi înapoia lui.
Procesiunea care se forma era solemnă, căci cu toții simțeau importanța acestei zile, iar copiii care încercau să se ia la bătaie, să țipe, să urle, să fure pălării și să ciufulească părul, erau reduși la tăcere de părinții lor. Atât de importantă era această zi, încât un bătrân veni și el sa vadă totul dus pe umerii zdraveni ai nepotului său. Procesiunea lăsă în urmă căsuțele de stuf și pătrunse în orașul de piatră și tencuială, unde străzile erau nițel mai largi și unde de-a lungul clădirilor se înșirau trotuarele înguste. Și, ca și data trecută, atunci când trecură prin fața bisericii, li se alăturară cerșetorii; în trecerea lor, băcanii îi urmăreau de la ferestre cu privirea; cârciumioarele își pierdură clienții, iar proprietarii își închiseră magazinele și porniră și ei în urma lor. Iar soarele scăpăra pe străzile orașului și până și cele mai mici pietricele aruncau umbre pe pământ.
Vestea că se apropie procesiunea o luă repede înainte și, în birourile lor strâmte și întunecate, negustorii de perle se îmbățoșară și se înviorară. Scoaseră hârtii ca să pară ocupați atunci când Kino avea să apară, și-și ascunseră perlele prin sertare pentru că nu e bine să lași o perlă mai urâțică lângă frumusețea alteia. Iar vestea despre frumusețea perlei lui Kino ajunsese și la ei. Birourile negustorilor de perle erau înghesuite pe o singură străduță îngustă, și stinghii de lemn opreau lumina, așa încât înăuntru domnea o atmosferă mohorâtă.
Într-unul din birouri, un bărbat gras și leneș aștepta. Avea chipul părintesc și blajin, iar ochii îi licăreau prietenește. El era omul care îți dădea bună dimineața, era cel care-ți strângea ceremonios mâna, un om vesel care știa toate glumele din lume, dar care putea să se întristeze într-o clipă, întâmplându-i-se chiar în mijlocul unui hohot de râs să-și amintească de moartea mătușii tale, iar ochii i se umezeau la durerea pierderii pe care o suferiseși. În dimineața asta așezase o floare în vaza de pe biroul său, un singur hibiscus de un roșu aprins, iar vaza se afla chiar lângă bucata de catifea neagră din fața sa. Se răsese până aproape de rădăcinile albastre ale bărbii, iar mâinile îi erau curate și unghiile lăcuite. Þinea ușa deschisă spre dimineață, și fredona, în timp ce mâna dreaptă exersa o șmecherie cu degetele. Rostogolea o monedă înainte și-napoi peste pumn, făcând-o să apară și să dispară, făcând-o să se învârtă și să scânteieze. Moneda se ivea apoi la fel de repede, se făcea nevăzută, iar ei nici măcar nu-și urmărea propriul spectacol. Degetele executau totul mecanic, cu precizie, în timp ce bărbatul își fredona sieși o melodie și privea încordat spre ușă. Apoi auzi zgomotul de pași al mulțimii care se apropia, și degetele de la mâna dreaptă lucrau din ce în ce mai repede, și pe când silueta lui Kino umplea ușa, moneda străluci pentru o clipă și dispăru.
— Bună dimineața, prietene, spuse bărbatul cel voinic. Ce pot să fac pentru tine?
În întunecimea biroului Kino deschise ochii mari, căci îi ținea strânși din cauza luminii orbitoare de afară. Ochii negustorului deveniseră însă la fel de ficși și cruzi și siguri ca ai unui șoim, în timp ce restul feței zâmbea în chip de salut. Și pe furiș, în spatele biroului său, mâna lui dreaptă exersa jocul cu moneda.
— Am o perlă, spuse Kino. Și Juan Tomás, care stătea alături de el, pufni la această afirmație modestă. Vecinii priveau din dreptul ușii; un rând de băieței se cățărară pe zăbrelele de la fereastră ca să vadă înăuntru. Câțiva țânci, stând în patru labe, urmăreau scena printre picioarele lui Kino.
— Ai o perlă, spuse negustorul. Sunt oameni care aduc uneori aici și o duzină. Ei bine, hai să-ți vedem perla. O vom evalua și-ți vom da cel mai bun preț. Și degetele lui se jucau furios cu moneda.
Kino însă își avea și el, din instinct, propriile efecte de teatru. Scoase încet punguța de piele, scoase încet din ea bucățica murdară de piele de căprioară, și apoi lăsă perla uriașă să se rostogolească pe bucata de catifea neagră, și dintr-o dată ochii i se opriră pe fața negustorului. Dar pe ea nu se vedea nici uri semn, nici o mișcare; fața omului nici nu se clinti, însă mâna ascunsă în spatele biroului dădu greș. Moneda se împiedică de rădăcina unui deget și alunecă mută în poala negustorului. Iar degetele din spatele biroului se strânseră într-un pumn. Când mâna dreaptă ieși din ascunzătoare, degetul arătător atinse perla uriașă, o rostogoli pe catifeaua neagră, degetul mare și arătătorul o ridicară, și o aduseră aproape de ochiul negustorului, și o răsuciră în aer.
Kino își ținea răsuflarea, iar vecinii își țineau și ei răsuflarea, și șoaptele străbătură mulțimea: "O cercetează — Nu s-a pus încă nici un preț — Nu s-au înțeles încă la preț".
Acum mâna negustorului devenise ea însăși o prezență. Ea zvârli din nou perla uriașă pe bucata de catifea, degetul arătător o lovi și o insultă, iar pe fața negustorului apăru un zâmbet disprețuitor și trist.
— Îmi pare rău, prietene, spuse el, și ridică nițel din umeri în semn că nu era vina lui.
— Este o perlă de mare valoare, spuse Kino.
Degetele negustorului loveau perla astfel că sărea și ricoșa încet izbindu-se de părțile laterale ale catifelei.
— Ai auzit de aurul nebunului (pirita, care este confundată cu aurul), spuse negustorul. Perla asta e ca aurul nebunului. Este prea mare. Cine ar cumpăra-o? Nu se caută pe piață astfel de lucruri. Este o simplă curiozitate. Îmi pare rău. Ai crezut că este un lucru de valoare și de fapt nu este decât o simplă curiozitate.
Acum pe fața lui Kino se citeau nedumerirea și îngrijorarea.
— Este Perla Lumii! strigă el. Nimeni n-a mai văzut vreodată o asemenea perlă.
— Dimpotrivă, spuse negustorul, este mare și grosolană. E interesantă dacă o privești doar ca pe o curiozitate; poate vreun muzeu s-o ia și s-o pună într-o colecție de scoici. Þi-aș putea da, să zicem, o mie de pesos.
Fața lui Kino se întunecă și deveni amenințătoare.
— Valorează cincizeci de mii, spuse el. Știi foarte bine asta. Vrei să mă înșeli.
Și neguțătorul auzi un murmur de nemulțumire străbătând mulțimea, atunci când aflară prețui. Iar negustorul simți un fior de teamă.
— Nu da vina pe mine, spuse el repede. Eu doar evaluez. Întreabă-i pe ceilalți. Du-te la birourile lor și arată-le perla ta — sau mai bine cheamă-i aici, ca să vezi că nu suntem înțeleși între noi. Băiete, strigă el. Și când servitorul său privi prin ușa din spate, zise: Băiete, du-te la cutare și la cutare și la cutare. Roagă-i să poftească aici și nu le spune pentru ce. Spune-le doar că aș vrea să-i văd. Și mâna sa dreaptă se ascunse după birou și scoase a altă monedă din buzunar, și moneda se rostogolea înainte și înapoi peste oasele pumnului.
Vecinii lui Kino șopteau laolaltă. Se temuseră de o asemenea întorsătură. Perla era mare, dar avea o culoare ciudată. Avuseseră ei o bănuială încă de la început. Și, la urma urmei, o mie de pesos nu erau de lepădat. Era o avere însemnată pentru un om sărac. Și ce-ar fi dacă Kino ar lua o mie de pesos? Doar ieri nu avea nimic!
Dar Kino se încordase și se înăsprise. Simțea cum soarta se strecoară, lupii îl încercuiesc, vulturii planează deasupra lui. Simțea răul închegându-se în jurul său, iar el nu putea să se apere. Auzea sunându-i în urechi muzica prevestitoare de rău. Iar pe catifeaua neagră perla uriașă sclipea, astfel încât neguțătorul nu-și mai putea lua ochii de la ea.
Mulțimea din pragul ușii se undui și se sparse lăsându-i să treacă pe cei trei negustori de perle. Acum mulțimea tăcu, de teamă să nu piardă vreun cuvânt, să nu scape vreun gest sau vreo expresie. Kino era tăcut și atent. Se simți tras de cineva din spate și se întoarse și privi în ochii Juanei, iar când îi părăsi privirea, avea puteri înnoite.
Negustorii nu se uitară unul la altul și nici perla nu părură s-o observe. Omul din spatele biroului spuse:
— Am pus un preț pe această perlă. Proprietarul ei nu crede că e un preț cinstit. Vă rog să examinați acest — acest obiect și să faceți o ofertă. Te rog să ții seama, îi spuse el lui Kino, că n-am spus nimic despre cât am oferit eu.
Primul negustor, uscat și vânos, păru să vadă acum perla pentru prima oară. O ridică, o răsuci iute între degetul mare și arătător, și apoi o azvârli înapoi cu dispreț pe bucata de catifea.
— Pe mine nu mă puneți la socoteală, spuse el pe un ton sec. Nu fac nici un fel de ofertă. N-o vreau. Asta nu este o perlă — este o monstruozitate. Buzele sale subțiri se strâmbară.
Acum, al doilea negustor, un omuleț cu o voce blândă și timidă, ridică perla și o examină cu atenție. Scoase din buzunar o lentilă și o cercetă mărită. Apoi râse cu blândețe:
— Se fac perle mai bune din pastă, spuse el. Știu eu cum sunt astea. Este o perlă moale și cretoasă, își va pierde coloarea și va muri în câteva luni. Privește. Îi oferi lentila lui Kino, îi arătă cum s-o folosească, și Kino, care nu mai văzuse niciodată suprafața mărită a unei perle, fu uimit de felul ciudat în care arăta.
Al treilea negustor luă perla din mâinile lui Kino.
— Unuia dintre clienții mei îi plac astfel de lucruri, spuse el. Ofer cinci sute de pesos, și poate reușesc s-o vând clientului meu cu șase sute.
Kino se repezi și-i smulse perla din mână. O înfășură în pielea de căprioară și-o vârî în cămașă.
Bărbatul din spatele biroului zise:
— Știu că sunt nebun, dar prima mea ofertă rămâne în picioare. Încă îți mai ofer o mie. Ce faci? întrebă el, în timp ce Kino lua perla de sub privirile lor.
— Sunt înșelat, strigă Kino cu sălbăticie. Perla mea nu e de vânzare aici. Voi merge poate chiar până în capitală.
Acum negustorii se priviră lung. Știau că merseseră prea departe; știau că vor fi pedepsiți pentru că dăduseră greș, și cel de la birou spuse repede:
— Aș putea sălta până la cincisprezece mii.
Dar Kino își croia deja drum prin mulțime. Murmurul vocilor ajungea slab până la el, sângele lui fierbinte îi bătea în urechi, iar el ieși ca o vijelie înaintând cu pași mari. Juana îi urmă, alergând cu pași mărunți.
Când se lăsă seara, vecinii din casele de stuf ședeau și-și mâncau turtele de porumb și fasolea și discutau marea temă a dimineții. Ei nu se pricepeau, li se părea o perlă frumoasă, dar nu mai văzuseră niciodată o asemenea perlă, și cu siguranță că negustorii știau mai multe despre valoarea perlelor decât ei.
— Și nu uitați, spuneau ei. Acei neguțători nu discutaseră înainte despre toate astea, fiecare dintre cei trei știa că perla n-are nici o valoare.
— Dar dacă se înțeleseseră dinainte?
— Dacă ar fi așa, atunci înseamnă că am fost cu toții înșelați toată viața.
Poate, ziceau unii, poate că ar fi fost mai bine dacă Kino ar fi luat cei cincisprezece mii de pesos. Sunt o mulțime de bani, mai mulți decât a văzut el vreodată. Poate că Kino a fost un prost încăpățânat. Dacă va merge cu adevărat în capitală și nu va găsi nici un cumpărător pentru perla lui? Peste asta n-o să poată trece.
Și acum, spuneau alții mai temători, acum că-i înfruntase, negustorii aceia n-or să mai vrea să aibă de-a face cu el. Poate că Kino și-a tăiat singur craca de sub picioare și s-a nimicit pe sine însuși.
Și alții spuneau; Kino este un bărbat curajos și un bărbat aprig; are dreptate. S-ar putea să profităm cu toții de pe urma curajului său. Aceștia erau mândri de Kino.
În căsuța lui, Kino stătea ghemuit pe preșul de dormit și cugeta. Își îngropase perla sub o piatră din vatra focului și acum se holbă la țesătura preșului până când desenul încrucișat începu să-i danseze în minte. Pierduse o lume și nu câștigase o alta. Și lui Kino îi era teamă. Nu plecase niciodată în viața lui departe de casă. Se temea de oamenii străini și de locurile străine, se îngrozea de acel monstru necunoscut căruia i se spunea capitală. Știa că se află undeva, dincolo de apă și dincolo de munți, la o mie de mile depărtare, și fiecare milă străină și îngrozitoare îl înspăimânta. Dar Kino își pierduse vechea lui lume și acum trebuia să se agațe de una nouă. Căci visul său de viitor era adevărat și nu mai putea fi distrus. Și el spusese: "Voi merge" și ăsta era un adevăr. Să te hotărăști să mergi și s-o spui era ca și când ai fi și străbătut jumătate din drum.
Juana îl privi cum își îngroapă perla, și continuă să-l privească cât timp ea îl spălă și-l alăptă pe Coyotito; și Juana pregăti turtele de porumb pentru cină.
Juan Tomás veni înăuntru și se ghemui alături de Kino și rămase tăcut mult timp, până când în cele din urmă Kino întrebă:
— Ce altceva puteam face? Sunt niște șarlatani.
Juan Tomás aprobă cu gravitate din cap. El era mai mare și Kino îi ceru sfatul.
— E greu de spus, zise el. Știm că suntem înșelați de la naștere și până la groapă, când până și pentru coșciug plătim un preț mult prea mare. Dar supraviețuim. Nu i-ai înfruntat numai pe negustorii de perle, ci o întreagă rânduială, întregul fel de viețuire, și mă tem pentru tine.
— De ce-ar trebui să mă tem în afară de foame? întrebă Kino.
Dar Juan Tomás scutură încet din cap:
— De asta trebuie să ne temem cu toții. Dar să zicem că ai dreptate — să zicem că perla ta este de o mare valoare — crezi că jocul s-a terminat?
— Ce vrei să spui?
— Nu știu, spuse Juan Tomás, dar mă tem pentru tine. Pășești pe un pământ nou, nu cunoști drumul.
— Voi pleca. Voi pleca curând, spuse Kino.
— Da, fu de acord Juan Tomás. Asta trebuie să o faci. Dar mă întreb dacă în capitală va fi altfel decât aici. Aici, ai prieteni și pe mine, fratele tău. Acolo nu vei avea pe nimeni.
— Și ce pot să fac? strigă Kino. Aici se întâmplă ceva îngrozitor. Fiul meu trebuie să aibă o șansă. În asta vor să lovească. Prietenii mă vor apăra.
— Numai atâta timp cât ei înșiși nu sunt în primejdie din pricina asta, spuse Juan Tomás. Se ridică zicând: Mergi cu Dumnezeu!
Și Kino spuse: "Mergi cu Dumnezeu!" și nici măcar nu-și ridică privirea căci cuvintele purtau în ele o răceală ciudată.
Mult timp după ce plecă Juan Tomás, Kino rămase cugetând pe preșul de dormit. Îl învăluise o dată cu somnul o disperare cenușie. Toate drumurile îi erau oprite. În minte auzea doar muzica întunecată a dușmanului. Simțurile îi erau mai treze ca niciodată, dar gândul îl purta la comuniunea adâncă cu tot ce există, acest dar pe care îl moștenise de la ai săi. Auzea fiecare sunet, oricât de mic, al nopții care se închega, tânguirea somnoroasă a păsărilor care se cuibăreau, dragostea ca de agonie a pisicilor, izbirea și retragerea vălurașelor de pe plajă și șuieratul simplu al depărtării. Și putea să simtă mirosul ascuțit al varecului (iarbă marină de culoare maronie) lăsat de mareea ce se retrăgea. Lumina vie a focului de surcele făcea ca desenul de pe preșul de dormit să țopăie înaintea ochilor săi vrăjiți.
Juana îl privea îngrijorată, dar cum îl cunoștea, știa că-l ajută cel mai bine tăcând și fiind alături de el. Și, ca și când ar fi auzit și ea Cântecul Răului, se lupta cu el cântând în șoaptă melodia familiei, a siguranței și căldurii și sfințeniei familiei. Îl ținea pe Coyotito în brațe și-i cânta cântecul, ca să țină răul departe, și vocea ei înfrunta curajoasă amenințarea muzicii întunecate.
Kino nu se mișcă, nici nu ceru să i se aducă cina. Juana știa că o va cere atunci când va avea nevoie de ea. Ochii îi erau vrăjiți, iar ei simțea răul care pândea încordat undeva, în afara căsuței de stuf, simțea făpturile întunecate care se strecurau aștep-tându-l să iasă afară, în noapte. Totul era plin de umbre și înspăimântător, și cu toate acestea îl ademe-nea, și-l amenința, și-l provoca. Își strecură mâna dreaptă în cămașă și-și pipăi cuțitul; ochii îi erau larg deschiși; se ridică și porni spre pragul casei.
Juana vru să-l oprească; își ridică mâna ca să-l oprească, și gura i se căscă de groază. O vreme Kino privi în întuneric, apoi păși peste prag. Juana auzi un pas grăbit, o luptă înfundată, lovitura. Pentru o clipă, îngheță de groază, apoi buzele îi scoaseră la iveală dinții, ca ai unei pisici. Îl așeză pe Coyotito pe pământ. Apucă o piatră de la vatra focului și se năpusti afară, dar totul se sfârșise. Kino zăcea întins pe jos, chinuindu-se să se ridice, și lângă el nu era nimeni. Numai umbrele și izbiturile grăbite ale valurilor și șuieratul depărtării. Dar răul era pretutindeni în jur, era ascuns în spatele gardului de stuf, era cocoțat pe casă, în umbră, plutea în aer.
Juana își aruncă piatra și-și petrecu brațele în jurul lui Kino și-l ajută să se ridice în picioare și-l sprijini până ce intrară în casă. Sângele i se prelingea din păr și pe obraz avea o tăietură lungă de la ureche și până la bărbie, o tăietură adâncă, sângerândă. Iar Kino era doar pe jumătate treaz. Își scutura capul dintr-o parte în alta. Cămașa îi era sfâșiată și hainele pe jumătate smulse. Juana îl așeză pe preșul de dormit și, cu fusta ei, îi șterse de pe față sângele care se-nchega. Îi aduse de băut pulque într-un ulcior mititel, iar el încă își mai scutura capul ca să alunge întunericul.
— Cine? întrebă Juana.
— Nu știu, spuse Kino. N-am văzut.
Acum Juana aduse ulciorul cu apă și-i spălă tăietura de pe față, în timp ce el privea năuc într-un punct fix înaintea lui.
— Kino, bărbate, strigă ea, și ochii lui priveau țintă dincolo de ea. Kino, mă auzi?
— Te aud, spuse ei cu o voce îndepărtată.
— Kino, perla asta aduce rău. Hai s-o distrugem înainte să ne distrugă ea pe noi. Hai s-o strivim între două pietre. Hai să — hai s-o aruncăm înapoi în mare unde-i este locul. Kino, aduce numai rău, aduce numai rău!
Și la vorbele ei, lumina se întoarse în ochii lui Kino, astfel că acum străluceau aprig și mușchii i se încordară iar voința i se întări.
— Nu, spuse el. Voi lupta. Voi învinge. Vom putea să ne-ncercăm norocul. Pumnul său izbi preșul de dormit. Nimeni n-o să ne ia norocul, spuse el. Ochii i se-mblânziră, apoi atinse ușor cu mâna umărul Juanei. Ai încredere în mine, spuse el. Sunt bărbat. Și chipul îi deveni viclean. Dimineață ne vom lua barca și vom trece marea, iar apoi munții, până vom ajunge în capitală — tu și cu mine. Nu ne vom lăsa înșelați. Doar sunt bărbat.
— Kino, spuse ea cu glas înecat, mi-e teamă. Un bărbat poate fi ucis. Hai să aruncăm perla înapoi în mare.
— Taci, spuse el aprig. Sunt bărbat. Taci. Și ea tăcu, pentru că vocea lui suna a poruncă. Hai să dormim nițel, spuse el. Când se luminează de ziuă vom porni la drum. Nu ți-e frică să mergi cu mine?
— Nu, bărbate.
Atunci ochii lui o priviră cu blândețe și căldură, iar mâna îi atinse obrazul.
— Hai să dormim nițel, spuse el.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!