Să știi, dragul meu, că nu am intrat în pădure ca să mă rătăcesc, ci ca să mă regăsesc. Știam foarte bine cum să ajung acasă, pentru că din poiana în care m-ați găsit am văzut coamele dealurilor pe care le cunosc și care mi-au redat imediat simțul de orientare. Trebuia să merg spre coama Gruiului, drept înainte, să trec râul pe puntea de la Prunduri și să țin dreapta pe mal până la cărarea pe care venisem. M-ați adus acasă mult mai întortocheat, pe la Puntea Strâmbă. Nu dau vina pe tine, că tu nu cunoșteai nici cât mine locurile, dar oamenii din sat, Gruiță și Văsâi, care umblă pe toate coclaurile, nu știu de ce n-au ales un drumul mai scurt pe care îl știam eu. Nu mai aveam tăria să ripostez și m-am lăsat dusă ca un copil. Poate că cei doi oameni din sat care veniseră cu tine chiar asta au vrut, să mergem cât mai mult prin noapte unul lângă altul și tu, din când în când, să mă ți peste umeri, chiar să mă strângi lângă tine și să mă întrebi dacă nu mi-e frig. Gruiță și Văsâi mergeau înaintea noastră la vreo zece metri și nu grăbeau pasul, dar nici noi nu ne străduiam să-i prindem din urmă. Încercam să-mi închipui că sunt fiica ta chiar dacă fiorului, care-l simțeam la fiecare atingere a ta, mă făcea să mă aprind și doream să te sărut. La un moment dat m-am oprit, tu m-ai strâns lângă tine și m-ai întrebat, pentru a nu știu câta oară, dacă mi-e frig. Trebuie să-ți amintești momentul acela. Te-am prins de mijloc și tu te-ai întors spre mine, desigur aveai pretext să-mi așezi mai bine pătura peste umeri, dar poate te-ai întors anume ca să-mi strivesc sânul de pieptul tău. Te-am mințit spunându-ți că mi-e totuși puțin frig, când eu, de fapt, mă aprindeam. Și tu ai simțit ceva pentru că ți-ai schimbat respirația. Nu prezența celor doi oameni care nu erau prea departe de noi, ci gândul acela ciudat că trebuie să mă consider fiica ta, m-a făcut să mă stăpânesc și să nu te sărut și să nu-ți cer să faci dragoste cu mine.
Am ajuns în sat aproape de miezul nopții, când puteam să ajungem cel puțin cu o oră mai repede. Dacă mai dura mult drumul nostru prin noapte nu știu ce mă făceam. De fapt, de ce ați plecat să mă căutați? Oricum mă întorceam acasă. O iertasem pe mama, dacă era necesar lucrul acesta, mai bine zis, m-am împăcat cu gândul că tu ai venit nu pentru a mă îndrăgosti eu de tine, ci pentru a o salva pe mama, pentru a se îndrăgosti ea de tine. De mai bine de 7 ani rămasă văduvă și în ciuda faptului că pare foarte întreprinzătoare, devenise o femeie neajutorată, energia care-i revenise se datorează ideii unchiului Aurel de a te aduce să faci barajul și turbina ca să aduci curent electric și apă în casa noastră. Ea te cunoștea din tot ceea ce îi spusese unchiul despre tine și, acum îmi dau seama, vorbiseră și despre posibilitatea de a se recăsători cu tine. Nu cu mult timp înainte de a pleca unchiul, surprinsesem o discuție între ei. Mama râdea spunându-i:
- Nu te mai gândi la așa ceva, Relule, e o diferență de 5 ani între noi, dar mă amuzează faptul că zici că s-a uitat mult la fotografia mea făcută înainte de a mă mărita.
- Ei! Ce sunt 5 ani? Tu ești încă tânără, l-am auzit pe unchiul spunând aproape revoltat.
N-am înțeles prea bine despre ce era vorba și am dat buzna în casă să-i sar în ajutor unchiului și eram sigură că despre diferența între ei se vorbea, era tot de 5 ani. Cât despre faptul că cineva i-a admirat fotografia, lucrată chiar de tata când îi făcea curte, mi se părea un lucru firesc.
- Ești tânără, mami, ești foarte tânără! Am strigat eu cu entuziasm. Știi ce-au zis colegele mele când ai fost să mă vizitezi la pension? Am întrebat retoric și am sărit s-o sărut adăugând convingător: Că ești sora mea!
Mamei i-au dat lacrimile atunci, n-o mai văzusem de multă vreme plângând. În privința asta semănăm cel mai mult – ne ascundem când plângem, fie de necaz, fie de bucurie. Atunci se bucura, m-a îmbrățișat. Am stat îmbrățișate ca înaintea plecărilor mele de acasă.
- Fata a crescut, s-a făcut mare, l-am auzit iar pe unchiul.
- Da, s-a făcut mare și înțelegătoare, a mai spus mama sărutându-mă încă o dată.
Poate s-au gândit că eu am ascultat toată discuția lor și toată bucuria ce mi-am manifestat-o a fost ca o aprobare care-mi dovedește înțelegerea situației ei de văduvă tânără.
Ooo! Atunci habar nu aveam despre ce au discutat, dar în pădure am asociat toate, am devenit, într-adevăr, înțelegătoare.
Mai întâi mi-am amintit că tu ai fost coleg cu unchiu, deci aveți aceeași vârstă. Mama fusese alarmată de diferența de ani dintre tine și ea. I se părea prea mult o diferență de 5 ani, dar o încânta faptul că tu îi admirai fotografia. O fotografie foarte naturală și apropiată în foarte mare măsură de realitatea de azi; mama a rămas la fel de frumoasă, e la fel de tânără și cred că e conștientă de lucrul ăsta. Mama are 38 de ani și tu 33. Ei și? Știu că va putea trece peste astfel de prejudecăți.
M-am gândit apoi la diferența dintre noi. 16 ani! E mult? Ar trebui să mi se pară mult. În aceeași ordine de idei, îți mărturisesc că, mai târziu, când am aflat data ta de naștere, m-am bucurat că diferența nu e chiar de 16 ani, ci doar de 15 ani și jumătate.
Oare pot să te iubesc ca pe un tata. Adevărul e că aveam nevoie de un tată, am simțit nu o dată această nevoie. O, dar nu atunci în pădure!
Imediat cum am ajuns la râu n-am putut să fac baie, chiar dacă soarele începuse să strălucească mai cu putere, apa cristalină a râului mi se părea rece. M-am întins pe pătura pe care o adusesem cu mine foarte aproape de apa râului. Soarele mă dezmierda cu razele lui și râul îmi șoptea ceva liniștitor, voiau parcă să mă adoarmă. Purtam imaginar un dialog cu tine. „Te aștept. Ai să mă găsești?“, te întrebam. „Da! Te găsesc. Am să vin și am să mă așez lângă tine. Îmi place și mie susurul râului“, îmi spuneai tu. Și totul a fost atât de plăcut până când s-a ivit gândul că tu n-ai să vii. „E un mincinos. Nu se ține de cuvânt, mi-am zis, fără să știu câte probleme ridică recrutarea oamenilor pentru muncă la turbină. Gândul ăsta că m-ai mințit, că îți bați joc de mine, a venit parcă odată cu adierea unui vânt de toamnă ce-a făcut pădurea să se frământe. Am simțit freamătul ei și în pieptul meu.
M-am ridicat de pe pătură, m-am dezbrăcat, am rămas goală. Și chiloții cu dantelă, cu care venisem numai pentru tine, îi dădusem jos. Am intrat așa în râu, apa nu-mi ajungea nici până la sâni și nu-mi mai părea rece. Știu să înot, dar am preferat să merg cu sânii la suprafață apei ca să mi vadă careva, vreun bărbat care va trece pe acolo. Mi-am amintit atunci de bunica mea, Zenovia. Pe ea o văzuse scăldându-se goală Mihaly. În ziua în care o violase a urmărit-o crezând că se va scălda. A stat ore întregi în holda de cucuruz ca s-o aștepte, dar ea a trecut pe cărare și nu s-a mai oprit să se scalde.
Am ajuns pe malul celălalt cu gândul la Zenovia. Nici țipenie de om, nu avea cine să mă vadă. Nu am eu norocul bunicii mele, m-am zis. Am vrut să intru în pădure, dar regretam pătura și hainele lăsate pe malul celălalt. M-am întors să le iau și în râul mă jucam cu tâțele săltându-le să fie, și când mă aplecam, tot deasupra apei. La un moment dat am avut impresia că mă vezi, mi-ar fi plăcut. Pe mal nu era nimeni, poate mă privește cineva din holdă. M-am întins goală pe pătură cu picioarele crăcănate. Razele soarelui nu reușeau să mă mai încălzească. Am început să dârdâi și pătura am răsucit-o în jurul trupului meu gol. M-am învelit toată, nu din prudența de a nu fi prea vulgară, ci din cauza frigului. Sigur, era mai bine dacă mă îmbrăcam și plecam acasă, dar parcă râul nu mă lăsa. Spre malul unde stăteam eu, apa era mai mică și trecea peste niște pietre făcând un șipot care șușotea. M-am mai încălzit puțin și stăteam nemișcată ascultând iar șoaptele râului. Cât am stat așa nu pot să-mi dau seama. Mă consideram tare nefericită și eram sigură că pe mine n-o să mă iubească nimeni. Oare de ce unii credeau că mă asemăn cu Zenovia. Da, oamenii mai bătrâni din sat care au cunoscut-o așa cred, că sunt ca ea. În vara trecută nana Rafila, când mă întorceam de la doamna preoteasă, chiar în fața bisericii, mă oprește și-mi spune: „Vai, ce mare te-ai făcut, dumișoară, și sameni tot mai mult cu Zenovia. Nu numai eu zâc așe, tătă lumea zâce, muieri ori bărbați, care or cunoscut-o, că ești leită Zenovia. La tăte sameni, dumișoară, nu numai la ochi, la păr, la grumaz ori la mers, la tăte.“ Constatarea asta, dacă mi-ar fi spus-o altcineva, nu nană Rafila, m-ar fi supărat, dar știam că ea are o stimă deosebită pentru Zenovia.
E greu a dezvălui adevărata față a bunicii mele, Zenovia. Deși am fost anul trecut la Praha cu mătușa Emma pentru a definitiva moștenirea ultimelor „rămășițe“, eu am găsit pretextul cercetării urmelor lăsate de Zenovia în perioada când a locuit acolo, n-am aflat însă mare lucru și, să fiu sinceră, nici n-am prea vrut pentru că mi-era frică să nu aflu ceva care să distrugă legenda de care a fost înconjurată. Mătușa Emma, parcă presimțise că va muri curând, era interesată de partea ce se mai cuvenea moștenitorilor din averea Zenoviei, în afara banilor care de mult au fost împărțiți. Mătușa a aflat poate mai multe despre sora ei mai mare de la cunoștințele din Praga, dar mie mare lucru nu mi-a spus, mi-a dat toate actele din care reieșea că notarul vinde apartamentul din Mala Strana și mie mi se cuvine o treime din bani, iar dacă nu se vinde îmi va trimite 7000 de coroane în fiecare an. I-am cerut lămuriri mătușii, nu știam că Zenovia mai avusese un apartament mare în unul dintre cele mai vechi cartiere pragheze. „Mihaly are și el doi nepoți, ei ar fi trebuit să aibă dreptul la jumătate și tu la jumătate, dar testamentul Zenoviei zice să se vândă casa și nepoții să împartă banii între ei în părți egale. Nu-i prima greșeală a ei, asta-i fleac“. Ce alte greșeli a făcut încă nu știu și, zic ca mama, nu mă interesează. Nu pot s-o judec în vreun fel, nu vreau nici să-i scuz greșelile grosolane pe care le-a făcut, dacă într-adevăr le-a făcut. Tata n-a apucat să-mi spună prea multe despre ea, iar mamei nu cred că i-a spus pentru că pe ea nu o interesa trecutul familiei, îl considera cel puțin dubios și credea că neștiind prea multe e mai cinstit. Atitudinea mamei se datorează desigur educației primite în familia ei. Mi-am amintit acolo în pădure de vorbele nanei Rafila care până atunci nu le luasem în seamă: „Dragostea pentru bărbații ei o făcut-o pe Zenovia să greșească oareșicum neamurilor ei de aici“. Neamurile erau fiul ei, adică tata, părinții și primii ei socri. Cum e să greșești din dragoste?, mi-a venit să întreb. Ce rău îmi pare că n-am cunoscut-o. N-am cunoscut-o nici pe cealaltă bunica, pe Oprița, mama mamei, pentru că a murit când aveam doar câteva luni, dar știu mai multe despre ea decât despre misterioasa Zenovie.
De altfel, trebuie să-ți mărturisesc că ei nu i-am spus niciodată altfel decât Zenovia, pentru că toată lumea îi spunea pe nume, chiar și tata.
Nană Rafila mi-a spus cele mai multe lucruri despre bunica mea. Au fost bune prietene în tinerețe. De la ea am aflat că Zenoviei îi plăcea să se scalde goală, dar se ferea de lume. N-a văzut-o decât Mihaly din holda de cucuruz de lângă râu.
„Oare tu, dacă mă vezi, mă dorești atât de mult? Cum pot să mă asemăn cu Zenovia, dacă nu sunt dorită?“ mă întrebam și susurul râului nu-mi dădea nici un răspuns.
M-am hotărât să stau până vei veni tu, dar nu pe malul unde eram, ci pe malul celălalt unde posibilitatea de a fi văzută era și mai mică. „Dacă mă găsește aici alt bărbat, nu tu, eu aș proceda ca Zenovia?“ Nu găseam nici vreun răspuns. M-am dezvelit rămânând tot goală, mi-am strâns toate lucrurile în pătură și am trecut iar prin râu pe malul celălalt, ținând pătura adunată deasupra capului, de data aceasta cât am putut de repede.
Ajunsă pe mal, mi-am frecat pielea bine cu ștergarul, că mi se făcuse ca de găină, m-am îmbrăcat, mi-a tras și șosetele în picioare și m-am întins iar pe pătură. Razele soarelui reușeau să mă încălzească și să mă liniștească. Nu mai auzeam șoșoteala răului, dar auzeam, din când în când, freamătul pădurii.
Stăteam paisible, relaxată și mă gândeam la Zenovia și mă certam că n-am fost atât de curajoasă să întreb pe tușa Emma mai multe despre ea. Tușa îmi limita investigațiile la averea Zenoviei, de care eu, îmi spunea mereu, trebuie să mă bucur. Aș fi vrut să seamăn cu ea, să mi se întâmple și mie ce i s-a întâmplat ei. Deodată aud un fâșiit prin iarbă aproape de mine, dar nu mă speri, închid ochii și aștept. Nu puteam să-mi imaginez că ești tu, dar credeam că e un flăcău din sat. „Bine ar fi să fie Septimiu, fiul cel mare al popii“. Am gândit la asta doar câteva clipe și m-am speriat. Mi-am dat seama atunci că mă asemăn cu Zenovia căci am sărit și am urlat cât m-au ținut plămânii: Nuuuu!
Doamne, cât am putut să fiu de proastă, de penibilă. Zenovia nu s-ar fi speriat de un iepure. Sărăcuțul, cât de speriat o fi fost el de sperietura mea. A fost un biet de iepure care se apropiase de mine prin ierburile de pe malul râului și mie mi-era teamă că vine un bărbat și mă violează.
În loc să râd de mine, am început să plâng. Mi-am pus pătura peste umeri și am plecat spre pădure, să mă ascund. Inima și mintea mi-erau năpădite de iubirea pentru tine, dar știam că trebuie să fac ceva ca să nu fiu năpăstuită. Mi-am amintit că nană Rafila îmi spunea că Zenovia, după ce a crezut că la ucis pe Mihaly, a umblat și ea năucă prin pădurea asta. Aici și-a găsit liniștea și s-a hotărât ce să facă. Eu mergeam bezmetică și nu știam ce hotărâre să iau. Dar era simplu: ori mă întorc acasă și îți sar pur și simplu în brațe și-ți mărturisesc că te iubesc ca o zăludă, ori rămân în pădure să te aștept pentru că eram sigură că mă vei căuta. Poate vii împreună cu mama și atunci am să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat, cum, de fapt, am și procedat când ai ajuns cu cei doi săteni la mine.
Știam că m-am rătăcit și nu-mi păsa, am văzut că sângeram la piciorul stâng, probabil mă zgâriasem într-un mărăciniș, dar nu mă durea, auzeam tot felul de foșnete și croncănituri ciudate de păsări de pradă, dar nu mi-era frică, mergeam la întâmplare spunându-mi că nu trebuie să mă mai gândesc la tine decât ca la un viitor tată vitreg. Deodată mi-am dat seama cât de mult greșesc și că trebuie să mă întorc acasă și să-mi cer scuze că am întârziat și să mă prefac că nici nu-mi amintesc de promisiunea ce ai făcut-o că vii la râu. Am crezut chiar cu adevărat că tu nici n-ai precizat, de fapt, când anume vei merge la râu, poate într-o altă zi. Oare chiar ți-am spus că te voi aștepta? Deja devenisem și mai confuză, dar hotărârea era luată: mă voi întoarce acasă și mă voi preface că nimic nu s-a întâmplat. Am să-l fac pe Septimiu să se apropie de mine. M-am și întors, adică am luat-o înapoi crezând că reușesc să ies din pădure și să pornesc spre casă.
Am ajuns năucită de gânduri într-o poiană, am ajuns, aș spune, la timp pentru că mintea începuse să mi se limpezească și totodată răcoarea din pădure părea să-mi pătrundă în oase, dar, ceea ce era mai rău, o frică îmi cuprindea inima. „N-ai să mă găsești niciodată, nici tu, nici mama, nimeni. Am să mor peste noapte aici de frig și de frică.“ Așa gândeam când am făcut primii pași în poiana care răsărise parcă din senin în fața mea. Prima bucurie mi-au dat-o razele soarelui care încă mai încălzeau, apoi vântul care încetase să mai bată. Am așezat pătura pe o iarbă mătăsoasă și m-am întins iar pe ea să mă odihnesc și să prind cât mai multă căldură.
Uitându-mă după soare, că îl doream cât mai strălucitor și mai încălzitor, mi-am dat seama că se îndrepta spre apus. Așa întinsă pe pătură, zăresc culmile dealurilor și recunosc imediat Gruiu. Am sărit în sus de bucurie. De acum mi-era clar cum să ajung acasă, dar n-am plecat. Trebuia să mă lămuresc cu toate și prima impresie pe care am avut-o a fost că a trecut multă vreme de la sosirea ta, parcă nu a fost doar cu ceasuri în urmă, ci cu luni și chiar ani. Iubirea pentru tine o trăisem. O iubire pentru inimă a fost. Așa am numit-o și mi-am amintit de lecțiile doamnei Eskenasy despre iubire. Doamna aceasta pe care unii o credeau evreică, alții englezoaică, iar ea a spus, când a întrebat-o cea mai îndrăzneață dintre colegele, că numele ei e derutant, i l-a „împrumutat“ soțul, dar ea e franțuzoaică din Teneriffe și, de fapt, nu contează de ce nație ești. Era, fără doar și poate, cea mai inteligentă dintre profesoarele noastre care, la așa zisele lecții pentru viață, știa să spună ceva interesant. Ea ne-a făcut o „clasificare a iubirilor“ și noi o ascultam cu gurile căscate. Parcă o auzeam acolo în pădure: „Iubirile, vă veți da seama mai târziu, domnișoarelor, sunt de patru categorii, iubirea prin inimă, iubirea prin minte, iubirea misterioasă și iubirea completă care e și prin inimă și prin minte, dar își păstrează și misterul.“
Acolo, în pădurea de dincolo de râu, mi-am dat seama ce prostuțe eram toate că n-am lăsat-o pe madame Eskenasy să analizeze toate formele iubirilor și am sărit cu tot felul de întrebări puerile, luându-ne după José, tupeista noastră colegă. Și eu am avut îndrăzneala s-o întreb, să nu râzi de mine, dacă dragostea doare. Eu eram convinsă că nu doare, chiar dacă citisem și despre iubiri dureroase, majoritatea romanelor de dragoste erau cu multe descrieri ale săruturilor și îmbrățișărilor voluptuoase și plăcute, dar nu mă credeam tocmai o cunoscătoare. Am avut surpriza s-o aud pe madam Eskenasy că spune: „Da, draga mea, de foarte multe ori doare“. Eu am rămas uimită, dar José a sărit imediat și a contrazis-o, mărturisind apoi tuturor că ea e îndrăgostită, că iubește pe un vecin al ei și chiar noaptea îi deschide fereastra să intre la ea și totul e atât de încântător. Toate am rămas cu gura căscată și cred că toate o invidiam atunci pe José. Profesoara nu și-a pierdut cumpătul, a întrebat-o, deși sunt sigură că știa, câți ani are. Colega noastră era cu doi ani mai mare decât noi celelalte, împlinise 18 ani, o și porecliserăm „la vieille fille“, era cea mai bătrână din pension, era și cea mai elegantă. Locuia în Tour și părinții au adus-o doar acum doi ani la pensionul nostru. Ea mergea acasă des și acum am înțeles toate de ce. Profesoara a știut cum s-o întrebe încât José a ajuns să spună că vecinul e un prieten al tatălui ei, că e căsătorit și are și un băiețel de cinci ani. „Dragostea asta o să doară rău de tot. Când vei rămâne cu fereastra deschisă și el n-are să mai vină, ce-ai să faci?.“ Lui José i-a pierit glasul. S-a făcut liniște în sală și chiar atunci a intrat cuisiniera [bucătăreasa] să ne anunțe că suntem așteptate la masă. Mi-am amintit în pădure și de prânzul pe care l-am luat atunci, când profesoara s-a așezat cu noi la masa lunga unde încăpea toata clasa, a stat chiar lângă José și eu s-a nimerit să stau chiar în fața lor și-am putut auzi ce-și spuneau. Cu câtă prietenie i-a vorbit madame Eskenasy și-am înțeles că José trebuie să se gândească la viitorul ei. Amândouă au căzut de acord că dragostea poate să distrugă viitorul. José, avea dreptate madam Eskenasy, era o fată de viitor, frumoasă, inteligentă și manierată. Ea mânca cel mai frumos dintre noi. Toate ne luam după ea.
Nu-mi păsa atunci de ce dragostea poate să nimicească viitorul, dar acum ideea asta mă roade. Zenoviei nu i-a distrus nici un viitor și ca ea mai rar, am gândit eu. Mi se făcuse foame, probabil pentru că mi-am amintit și ce am mâncat la masă împreună cu profesoara noastră. Mi se făcuse foame și nu mai puteam gândi. La marginea poienii am văzut un tufiș. M-am ridicat să văd dacă nu cumva sunt mure. Într-adevăr erau și am mâncat cât am putut și mi-am potolit foamea.
Soarele scăpăra peste buza pădurii și-am vrut să stau liniștită și să mă gândesc la tine. Dragostea pentru tine oare o să mă doară ? Nu, n-am să sufăr, pentru că am să respect „rețeta“ doamnei Eskenasy: „În dragostea, ca să nu te doară, trebuie să pui câtă inimă, atâta minte.“ Dar am să știu eu să fac amestecul ăsta de sentiment și inteligență și să nu știrbesc nimic din misterul iubirii care m-a cuprins? Și iar m-am gândit la Zenovia și liniștea căutată n-o găseam. Oare ea ce-a gândit în pădurea asta? De ce spune nană Rafila că aici s-a liniștit?
Am stat cu ochii închiși o vreme și când i-am deschis mi s-a părut că soarele sărută pădurea și doi stejari din marginea poienii se îmbrățișează. Sunt aproape sigură că nu erau atât de aproape unul de altul, când am intrat în poiană, că nu-și împreunau ramurile ca acum. Unul era puțin mai înalt, ești tu, mi-am zis, și parcă cuprindea cu ramurile exterioare, ca două brațe, pe stejarul mai mic, am numit-o stejerița, asta sunt eu, mi-am mai spus.
Șaradele pădurii m-au făcut din nou să închid ochii. Doream să adorm È™i să visez că vii în pădure È™i mă găseÈ™ti întinsă pe pătură. Te aÈ™ezi lângă mine È™i-mi spui că dragostea noastră nu doare, să nu mă mai frământ ca stejeriÈ›a, să am încredere în viitor. N-ai să faci ca Mihaly, n-ai mă violezi, vom merge acasă È™i la noapte te furiÈ™ezi în camera mea È™i ne voi iubi, vei proceda ca Dominique, o să-mi astupi gura cu un sărut când voi striga „a, a!“ ca José în prima noapte. Oare de ce n-am întrebat-o mai multe pe José? Mie mi-ar fi spus, È™tia cât o preÈ›uiesc. Am să-È›i povestesc cândva despre această Marie Josèphe Merlin, descendentă dintr-o familie de mari politicieni ai secolul trecut, colega cu cea mai mare personalitate, deÈ™i nu cea mai frumoasă, nu cea mai inteligentă, admirată È™i dispreÈ›uită în acelaÈ™i timp, care a devenit L′audcieuse José pentru toată lumea, chiar È™i pentru prefecta [È™efa supremă] pensionului. Nu era totuÈ™i exagerat de îndrăzneață. Rememorând ce mi-a povestit despre prima noapte cu Dominique, mi-am adus aminte că sunt însângerată la piciorul stâng È™i zgârietura începuse să mă usture. Nu mi-am dat seama cum am făcut-0 , dar am s-o mă spăl la râu. ÃŽmi propusesem să mai amân întoarcerea spre casă pentru a mă gândi ce să vă spun È™i să-mi iau rămas bun de la cei doi stejari îmbrățiÈ™aÈ›i. Privindu-i din nou mi se păreau triÈ™ti. M-am ridicat È™i m-am dus sub ei È™i-am băgat de seamă că stejarul cel mic avea o creangă uscată, foÈ™netul frunzelor se auzea ca un plânset. Se lăsa amurgul peste pădure È™i printre frunzele lor licărea prima stea. M-am întors la pătură furioasă. Cuplul stejarilor îndrăgostiÈ›i nu mai era acelaÈ™i. Stejarul cel înalt erai tot tu, dar stejeriÈ›a nu mai eram eu. Da, stejeriÈ›a, netăgăduit, era mama. AÈ™a trebuie să fie È™i gata, că eu am toată viaÈ›a înainte È™i poate că are dreptate madame Eskenasy dragostea nu trebuie să depindă doar de întâmplare, dragostea se poate È™i învăța. Am să învăț să-l iubesc pe Septimiu È™i poate reuÈ™esc. Cât de repede a învățat Zenovia să-l iubească pe Mihaly!
Iar mi-am adus aminte de Zenovia și stelele începeau să clipească una câte una și iar mi se făcuse frig. Mi-am pus pătura pe spate ca o țundră, i-am înnodat colțurile în jurul gâtului, mi-am aruncat o privire spre culmea Gruiului să fiu sigură că pot nimeresc drumul spre casă și, ieșind din poiană, am făcut primii pași prin desișul întunecat al pădurii. Atunci am auzit chiuitul lui Gruiță, l-am recunoscut și știam că mă caută și mi-am dat seama cât de mult am stat în pădure. Am alergat spre locul de unde chiuia și m-am întors iar în poiana pădurii nu de unde plecasem ci ceva mai încolo. Am văzut siluetele voastre și nu știam cine sunteți. Am strigat și când v-ați răsucit spre mine mi-am dat seama că cel de lângă Gruiță ești tu.
Doamne, nu știam ce să-ți spun. Explicațiile ce le-am dat, că am vrut să ajung la casa învățătorului din satul vecin care are o fată de-o seamă cu mine și că am luat-o drept prin pădure ca să scurtez calea și m-am rătăcit, au fost pentru săteni. Ei n-aveau nici o obligație să caute o zăludă ca mine.
- Să È™tii dumiÈ™oară că ne-am îngândurat rău. Am umblat două ceasuri pe lângă râu de la podu′ Bodanului până dincolo de Puntea Strâmbă È™i domn Toader era È™i mai spăriat È™i-l trimite pă Gruiță după Sâvu Pescaru ca să meargă pe râu în jos cu luntrea lui È™i noi pe țărmuri. Văsâi mi-a spus asta fără urmă de reproÈ™, parcă anume ca să aflu despre îngrijorarea ta.
- De azi sântem în sâmbrie la dom Toader, îi ține isonul și Gruița. Trăbă să-l ascultăm că ce zâce dumnealui îi poruncă pentru noi. Eu am plecat după Sâvu, da m-am întâlnit cu Rafila și ea, iscoditoare cum e, s-apucă să întrebe de ce nu v-am adus din pădure că știe de la Veta că n-ați ajuns acasă. Da de unde știi tu că-i în pădure m-apuc s-o întreb și eu. Măi, Gruiță, tu n-ai de unde să știi că dumișoara s-asamănă cu Zenovia, îmi zâce. Mai zâce și unde-i ascunsă luntrea, lângă Puntea Strâmbă, dară noi să căutăm prin pădure, nu pe râu. Și-o avut direptate, că uite, v-am găsit aici.
Da, poate are dreptate nana Rafila. Oare, într-adevăr, mă asemăn mult cu Zenovia? Cu întrebarea asta în minte am plecat, alături de tine, să ieșim din pădure. Mi-am dat seama repede că n-am să pot să-mi răspund la ea niciodată.