Texte publicate anterior:

0. Motivație: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161333/index.html
1. O Poveste postmodernistă: http://www.agonia.ro/index.php/essay/157964/index.html
2. Este Realitatea o Târfă?: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161334/index.html
3. Este Existenta reala? - Context cultural european-occidental si Budismul:
http://www.agonia.ro/index.php/essay/161834/index.html
4. Marșul triumfal (peste limite) al Empirismului pozitivist: Fizica cuantică, Logicile paraconsistent, Tehnoștiința și Postumanismul (Partea I-a)
http://www.agonia.ro/index.php/essay/164051/index.html
5. Marșul triumfal (peste limite) al Empirismului pozitivist: Fizica cuantică, Logicile paraconsistent, Tehnoștiința și Postumanismul (Partea II-a):
http://www.agonia.ro/index.php/essay/171930/index.html
6. Auto-deconstrucție: http://www.agonia.ro/index.php/essay/172669/index.html
7. SimÈ› intern: http://www.agonia.ro/index.php/essay/173240/index.html


I. Preambul

Trec peste și intru direct în subiect.

II. Sistem de gândire

Un sistem de gândire este caracterizat de codul său genetic și de longevitate.

Codul genetic este dat de premisele care sunt adoptate a priori.

Longevitatea este dată de consecvența/coerența aplicării, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferență.

Atenție: după cele ce le voi expune în continuare, longevitatea va fi amendată.

Premisele trebuie să fie adevărate.

Setul de reguli de inferență (ca, dealtfel și premisele) pot fi explicit formulate de la început (îndeosebi în cazul sistemelor de natură științifică și, mai ales, matematică), sau ele se pot constitui si releva (și nu revela) pe parcurs (mai ales în cazul sistemelor cu tentă filosofică , artistică și, îndeosebi, religioasă).

III. Voi spune

Voi spune că orice sistem de gândire (și un astfel de sistem poate fi extrapolat de la unul individual, la cel al unui de grup restrâns și până la unul aparținând specificului unui întreg context cultural) presupune:

1. Din partea autorului-creator:

(a) aplicarea unei de-construcții încercând să foreze cât mai adânc în propriul EU
(individual sau colectiv). O de-construcție care să depășească senzațiile (cutanate, vizuale, auditive, olfactive, gustative, vestibulare, kinestezice, organice, de durere) care conduc la tipurile actuale de percepții umane unanim acceptate azi de psihologia convențională [1]. O de-construcție bazată pe un simț interior zic extrem-orientalii, dar și noi, occidetalii, mai ales în ultimul timp [2]. Dar nu numai; există, în mod surprinzător poate pentru unii dintre noi, o întreagă tradiție teologică legată de "simțul interior", din care fac parte gânditori ca: Origen, Augustin, Cassian, Thoma d'Aquino, Grigore cel Mare, etc.. O atenție deosebită o dă Kant "simțului interior" și nu atunci când vorbește despre el ca atare, ci când se referb la "apercepție", etc.). "Simț interior" prin care senzatia/simtirea "unei prezențe" poate conduce nemijlocit la o "percepție pura". Și care, potențial, îl posedă, cel puțin, orice ființă umană, dar care poate fi activat doar de unii mai privilegiați. "Percepție pură" prin care se asertează - de către autorul (individual sau colectiv) - "adevărul" unor premise (cod genetic). Vă rog să comparați dacă, cumva, Derrida vorbește despre acest "simț interior" în cadrul "deconstructivismului" pe care, cu frenezie, îl promovează [3]. Însă despre el, întreaga gândire extrem orientală nu obosește a vorbi, de la începuturi și până azi, în continuu . A se vedea, în acest sens, de exemplu, excepționalele 'Dialoguri' ale lui Krishnamurti cu personalități occidentale marcante [4], dialoguri dintre care se detașează net cele purtate cu David Bhom [5], precum și cele spuse de Jean Klein [6], Sri Nisargadatta Maharaj [7], Deepak Chopra [8], Sogyal Rinpoche [9] etc. . În paranteză trebuie spus că se uită prea repede ceea ce, în cadrul contextului cultural European-Occidental, re-descoperă Husserl prin "metoda reducției fenomenologice" [10];

(b) în acest fel apare și se formulează/exprimă (explicit sau nu) premise absolut
noi;

(c) urmează o construcție. Construcție care fixează, fără excepție, un set de reguli
de inferență de asemenea absolut nou. Set de reguli de inferență care, uneori, nu ascultă de nici un fel de logică larg acceptată la un moment dat. Set de reguli de inferență care, în anumite cazuri, își relevă "logica" proprie abia peste veacuri (e.g. "Logica dinamică a contradictoriului" - Lupasco [11] ce pare a se potrivi, într-o oarecare măsură, sistemului lui Heraclit - numit, la vremea sa , "obscurul"; dar o astfel de logică "pare" numai a se potrivi gândirii heraclitiene - și, ca întotdeauna, aparența înșeală; de fapt, gândirea lui Heraclit își găsește pe deplin "logica" proprie numai în "Logica buddhistă" [12]).

2. Din partea consumatorului obișnuit:

(a) încercarea (conștientă sau nu) de a-și de-construi propriul sistem de gândire (în
mod similar cu cel sugerat de Liiceanu în cazul lui Hidegger [13]: 'Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Hidegger confecționarea unui vehicul. Cine va putea să se îmbarce în el… va sfârși prin a aprecia rigoarea și coerența discursului…Invers, cine nu va avea curajul sau dorința să facă acest lucru…va socoti…că are de-a face cu un delir verbal și nicidecum cu un gând perfect controlat") pentru a-l înțelege pe cel specific lui (1);

(b) încercarea (tot conștientă sau nu) de aplicare a unei noi de-construcții pentru a
"de-conspira" premisele și setul de reguli de inferență utilizat de (1).

(c) intrarea (a se lăsa "furat") în/(de) sistemul de gândire al lui (1).

3. Din partea interpretului-obișnuit (critic de profesie),

(a) aplicarea unei de-construcții ca în cazul (2a);

(b) urmează o nouă de-construcție ca la (2b);

(c) finalizarea se realizează printr-o re-construcție; o re-construcție care nu schimbă însă
premisele autorului respectiv, ci - eventual - le pune numai în evidență; utilizând însă un set de reguli de inferență cât mai apropriat de "logica" consumatorului obișnuit. În acest mod "alteritatea" reciprocă autor-consumator obișnuit se potențeză/estompează facilitându-se o comunicare inter-subiectivă fără ca "subiectivitatea" fiecărui actor să fie anulată definitiv (de fapt și aceasta este potențată/estompată), ajungându-se astfel la un fel de stare de "echilibru" care permite inter-comunicarea printre altele și prin limbaj (în orice caz nu o tras-comunicare ca cea de gen Jung pe bază de "arhetipuri" comune tuturor contextelor culturale; și care tinde să reînvie visul iluzoriu al modernității legat de "universalitate" și, în consecință, de "obiectivitate" anulând complet "subiectul").

4. Din partea interpretului-creator:

(a) tot aplicarea unei duble de-construcții ca la 3(a,b);

(b) în cadrul celei de a doua de-construcții se "umblă" și la premise;

(c) În final, în cadrul re-construcției, uneori, se propune și un nou set de reguli de
inferență.

Aici apar sub-tipurile:

4.1. interpret - creator tradițional care "umblă" la premisele altui autor - creator fără
însă a le modifica în mod fundamental (îmbogățind, de fapt, setul acestora). Ca în cazul, de exemplu, a întregii pleiade de filosofi iluștrii din contextul nostru cultural (occidental), care au urmat după presocratici ;

4.2. interpret - creator de-mistificator care, de regulă, alege un cuplu {"premise autor
X1 - premise autor X2"}. În care "premise …X1" sunt premisele larg acceptate de "istoria" unei tradiții până la un moment dat, iar "premise…X2" aparțin unui autor care a fost ocultat de "istoria" tradiției până la momentul respectiv. Un astfel de interpret (de-mistificator) schimbă "accentul", inversând practic poziția elementelor cuplului și propunând astfel abandonarea "premiselor autorului X1". Și, uneori, îmbogățind și setul premiselor lui X2. În acest fel se urmărește ca "istoria" tradiției să fie forțată să ia o nouă direcție. Evident, în acest caz, într-o abordare mai sofisticată, locul "cuplului" îl poate lua un "n-tuplu". Ajungându-se astfel la un joc combinatoric al permutărilor extrem de complicat și greu de stăpânit. Mai mult, se poate ajunge la încercări de conturare a unor "metafizici transculturale". Sau bazate numai pe "diferențe" (care nu însemnă nici "contradicții" și nici "complementarități" ci doar facilitarea unei comunicări "inter-subiective", în cazul "mondializării", așa cum se sugerează la punctul (3.c.)). Notați: aici poate apare o "deviere" postmodernistă. Care, deși proclamă "moartea" oricărei metafizici, introduce furișat, pe ușa din dos (păcălindu-se și păcălindu-ne), o "metafizică a textului" = "hiper-text". În măsura în care acesta ("textul") se "obiectualizează" (și nu "obiectivizează"). Așa cum, extrem de sugestiv, spune Mircea Cărtărescu:
'Hipertext și hiperlume
Ce nu-ncape-n minți de gips
El ["Hipertextul" n.n. G.M.] doar s-a salvat din spume
Din iluzie ["text obiectualizat" dar considerat iluzoriu din moment ce realitatea ultimă este "hipertextul"= "Logosul Divin" al lui Hraclit n.n. G.M.], eclips.' (M. Cărtărescu, 'Totul este scriitură' din epopeea Levantul).
Dar aici este mult de discutat și o voi face altă dată.
Cred că nu greșesc dacă extind sub-tipul (4.2.) și la cazul în care elementele: "premise…X1" și "premise…X2" (cu o eventuală extensie: ' ,…"premise…Xn" ') aparțin unor autori colectivi, mergând până acolo încât X1 și, respectiv, X2 (,…Xn) să fie considerați autorii colectivi care au creat și creează specificitatea unor contexte culturale diferite.

4.3. interpret - creator demistificator dar care "mistifică" și care procedează
"aparent" ca în cazul (4.2.). Dar, sub "masca" promovării setului "premise…X2" îl "mistifică" pe acesta. Este cazul unor "hermeneuți" postmoderniști (și ei - se poate spune - că practică tot un fel de "hermenutică"). Dar "deforormând" acest set. În sensul că nu se urmărește "îmbogățirea" lui (de exemplu, Nietzsche - principalul precursor al postmodernismului - introduce o "deformare" a premiselor lui Heraclit), ci reducerea la o singură premisă: considerarea Realității "empirico-pozitivistă" ca singura Realitate. Rezultatul ultim al acestei, de fapt, mistificări - practicate de postmodernști - fiind nu schimbarea sensului "istoriei" tradiției, ci o încercare de "înghețare" a "istoriei" într-un prezent continuu, la nivelul realității empirice "macro" (un ACUM și AICI deformat). Singura luată în considerare, fără să se țină seama de faptul că o astfel de "înghețare" își are rădăcinile în cadrul altei realități (nivel al acesteia). Las cititorul singur să analizeze ce se întâmplă atunci când "cuplul" este înlocuit cu un "n-tuplu".

Ar mai fi poate de discutat cazul unui Aristotel (Platon, de exemplu, fiind totuși un "tradiționalist"), Kant, Nietzsche, Wittgenstein sau Husserl care au "rupt" tradiția presocratică "umblând", în mod fundamental și la premise. Lucru care se întâmplă și în cadrul altor contexte culturale cu îndelungată tradiție. În toate aceste cazuri putându-se vorbi despre adevărați "autori-creatori" de filosofie. Prin urmare, acest tip pare a putea fi redus la tipul (1). În subsidiar trebuie să accentuez că, cel puțin, în cazul lui Aristotel, nu pun în discuție "răul" sau "binele" care l-a făcut orientând, pentru urmași, filosofia - poate fără să vrea - către materialism (devenit, peste secole, "vulgar") și știință (acum "tehno-știință")- lucru care îl voi discuta altă dată - ci constat numai originalitatea acestuia, prin "fracturarea" tradiției pe linia presocratică. Evident că aici se poate discuta cât de "original" a fost unul și altul dintre cei enumerați și alții asemenea.

Cred că mai trebuie să accentuez faptul că simțul interior intervine nu numai în cazul (1). Cel puțin în sensul că el trebuie (cu excepția cazurilor (1) și (4.3.) ) să "rezoneze" cu percepția pură a autorului (generic) ales pentru a fi promovat sau "înțeles".


IV. Adevărul premiselor

Și acum sunt pregătit să fac ultimul pas. Și anume să încerc să vorbesc despre "adevărul" premiselor unui sistem de gândire.

Referindu-mă la filosofie, voi spune clar, de la început, că în calitate de "filosof debutant" (vorba lui Husserl [14]), afirm următoarele:

1. Cu tot respectul pentru cei "pertinenți" (i.e. filosofii noștri de meserie, "scolastici"), voi fi atât de im-"pertinent" încât să mi se pară "adevărat" ceea ce mi se revelă (și nu relevă) ca "evident". Sau, de la Descartes citire: să 'nu accept niciodată un lucru ca adevărat, pe care să nu-l fi recunoscut în mod evident ca adevărat' (Descrtes, [15] );

2. Rejectez categoric - drept o aserțiune care contrazice bunul simț - o afirmație de genul 'ceea ce există prin natura sa reprezintă un aspect ontologic (s.n. G.M.), iar faptul că acesta este cunoscut ca atare reprezintă un altul epistemologic (s.n. G.M.)' făcută, adesea, de cei specializați în filosofie din contextul nostru cultural. Dimpotrivă, consider că 'orice ontologie este stabilită prin cunoaștere și, la rândul său, cunoșterea este de natură ontologică' [16] . Mai clar, consider că noi cunoștem doar în măsura în care, ontologic, dispunem de abilități senzitive - și aici nu mă refer numai la simțurile unanim recunoscute de psihologia convențională, ci și la simțul interior despre care am vorbit anterior. Mai adaug că afirmația mea, departe de a fi originală, este în consonanță deplină cu una similară pe care se bazează întregul context cultural Extrem-Oriental dar și European-Occidental, așa cum am arătat anterior ;

3. Cu cât simțul interior al unei ființe umane forează mai adânc dincolo de realitatea cotidiană (macro-empirică) cu atât se aproprie mai mult de adevărul absolut (fără însă a-l atinge) pe care îl poate exprima prin premise ce stau la baza unui sistem de gândire. Evident că puțini oameni își propun explicit să realizeze un "sistem de gândire" plecând de la premise clare ; cum, probabil, unii oamenii se pot apropria - mai mult sau mai puțin - de adevărul "absolut" fără a simți nevoia să comunice acest lucru.

4. Ca un corolar al celor afirmate anterior, pot spune acum că disocierea între "adevăr" (grade de "adevăr") și "realitate" (niveluri ale "realității") este iluzorie. Cum tot iluzorie este și identificarea "adevărului" (relativizat) cu "realitatea macro-empirică" cum face postmodernismul. Pierzând din vedere faptul că "advărul" și "realitatea" - fie ea și cea de la nivel macro-empiric - formează, de fapt, un cuplu indisociabil. Iar o astfel disociere se datorează numai "analicității" exacerbate specifice contextului nostru cultural (European-Occidental). Și care conduce, în acest caz, pur și simplu la un nominalism fără acoperire atunci când vorbim, în mod separat, despre "adevăr" și despre "realitate". "Analicitate" complet străină, altor contexte culturale, mai mult sau mai puțin cunoscute de noi, cum ar fi cel Extrem-Oriental (dar și altele, e.g. cele puse în evidență de scrierile unui Mircea Eliade sau cele ale unui C. Levi-Strauss, etc..). În acest sens, iată - drept un exemplu sugestiv - ce spune un gânditor contemporan de origine japoneză:
'Dacă unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: "Ești muritor pentru că…", va replica "Berabome!" ("Ești idiot!") înainte ca acesta să-și fi putut termina fraza. Raționamentul analitic este insuportabil, prea greu pentru orientali, din cauza învățăturii intuitive tradiționale….Se cuvine să exprimăm numai concluzia, în mod sintetic și în cuvinte precise și cât mai puține cu putință' [17], citat ce ne amintește de "judecățile sintetice a priori" ale lui Kant.


V. Revenire

Revin acum asupra "longevității" (unui sistem de gândire) pentru a nuanța cele afirmate deja în legătură cu aceasta. Amintesc că am spus: 'Longevitatea este dată de consecvența/coerența în aplicarea, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferență'. Acesta este însă numai un prim aspect al ei. Cel legat de extensiunea (pe orizontală - cantitativă) a numărului de propoziții valide emise în cadrul sistemului. Cel de al doilea aspect, dat de intensiunea (pe verticală - calitativă) a propozițiilor valide emise, depinde însă de adâncimea inciziei realizate de percepție care poate fi numai superficială - atunci când rămâne la nivelul senzațiilor obținute prin simțurile comune (nivelul macro-empiric al realității) - sau poate fi din ce în ce mai profundă - atunci când intervine simțul interior.

Ar mai fi de discutat și momentul în care, în cadrul unui sistem de gândire, apar așa numitele "propoziții indecidabile" (nici adevărate și nici false). Dar, o prima discuție am purtat-o deja când am vorbit de Intuiționism.

De asemenea, lucrurile se nuanțează dacă intervin "Logicile paraconsistente" despre care, de asemenea, am discutat într-un text anterior.


_______________
[1] Golu Mihai, 'Bazele psihologiei generale', Ed. Universitară 2002.
[2] A se vedea, de exemplu, Basarab Nicolaescu, 'Transdisciplinaritatea', Ed. Polirom 1999: 'Diferitele niveluri de Realitate sunt accesibile cunoașterii umane grație existenței unor diferite niveluri ale percepției', Ion Petru Culianu, "Eros și magie în Renaștere', Ed. Polirom 2003: ' Sub numele de phantasia sau simț intern, spiritul sideral transformă [anumite mesaje] în fantasme perceptibile sufletului'. Tot despre "simț intern" vorbește și Mihai Drăgănescu în 'Profunzimile lumii materiale', Ed. Politică 1979. Poate este de mirare faptul că, în prezent, personalități larg cunoscute pe plan mondial, de origine română (cum sunt cele citate anterior), redeschid tocmai acum discuția despre un asemenea "simț interior". O ipoteză, cu totul neașteptată, aparține lui Eric Sanielevici. Și anume că unele denumiri toponimice din Transilvania, regăsindu-se în Rig Veda, ar putea certifica faptul că, printre "arienii" sosiți în India și care au influențat puternic doctrina "Yoga" (a se vedea Mircea Eliade, 'Techniques du Yoga', Ed. Gallimard 1975 - teză de doctorat) s-ar fi regăsit și unii "arieni" care au migrat din spațul Carpato-Dunărean. Această ipoteză ar putea explica și "influențele" și atracția Gândirii Indiene asupra unor Eminescu, Brâncuși, Blaga, Eliade, Culianu..
[3] Derrida Jacques, 'De la grammatologie', Ed. Minuit 1967;
'De Socrate à Freud', Ed. Flammarion 1980;'Mal d'archive', Ed. Galilée 1995; 'Psyché. Invention de l'autre', Ed. Galilée 1998; 'Sur Parole. Instantanés philosophiques', Ed. de l'Aube/France Culture 1999; etc., etc., etc..
[4] Krishnamurti Jiddu, 'The only revolution', Ed. Victor Gollancz Ltd. 1970; 'The awakening of intelligence', Ed. Krishnamurti Foundation Trust 1973; 'The wholeness of Life', Ed. Krishnamurti Foundation Trust, 1978.;
[5] Krishnamurti Jiddu, Bohm David, 'The ending of time', ed. Krishnamurti Foundation Trust, 1985.
[6] Klein Jean, 'Who Am I ?', Ed. Element Books Limited 1988.
[7] Sri Nisargadatta Maharaj, 'I Am That', Ed. Sudhakars Dishit, Bombay, India 1973.
[8] Deepak Chopra, 'Ageless Body, Timeless Mind', Ed. Three Riveres Press 1993.
[9] Sogyal Rinpoche, 'The Tibetan Book of Living and Dying', Ed. Rigpa Fellowship 1992.
[10] Husserl Edmund, 'Pure Phenomenology, Its Method and Its Field of Investigation. Inaugural Lecture in Breisgau 1917'. Tradusă în engleză la http://uly.edu/~rsand1/husserl
[11] Lupasco Stéphane, 'L'Énergie et la matière psychique', Ed.Jullard 1974; 'Logica dinamică a contradictoriului', Ed. Politică 1983.
[12] Scherbatski Theodor, 'Buddhist Logic (two volums)'. New York: Dover Pub. Inc 1962.
[13] Liiceanu Gabriel, 'Câteva repere', Notă introductivă la Heidegger Martin, Ființă și timp, Ed. Humanitas 2003
[14] Husserl Edmund, 'Meditații carteziene', Ed. Humanitas 1994
[15] Descrtes René, 'Principiile filosofiei', Ed. IRI 2000
[16] Manolescu Gorun, 'Despre sursele ontologice ale adevăratei cunoașteri în Buddhism și o paralelă Europeană', NOEMA, vol. II (1) 2003
[17] Sakurazawa Nyoti, Principe unique de la philosophie et de la science d'Extrême-Orient, Ed. Centre International Macrobiotique OSHAWA 1995