1.Verticala până la interstițiile divine percepute ca judecată, purgatoriu și catharsis, înglobează în structura ei obstacole, iar fiecare obstacol înlăturat mai creează o treaptă, căci pe Pământul mâncat de imoralitate, tare și desfrâu rămân stigmatizații și proscrișii.

2.Dacă ne multiplicăm eflorescențele de entuziasm, creatoare de stări optime, atunci când ne căutăm pe noi înșine în ceilalți, pătrundem în lăuntricul lumii, de unde extragem comori generatoare de resurse, vitalitate și vigoare.

3.Ne revigorăm ființa alterată de tumult, spleen și idiosincrazii, ascultând freamătul tăcerii ce vibrează în ritmul dureros al rănilor, simțim cu sufletul efemeritatea vieții, întrezărim nefiindul în amurguri de vise, în zborul ce sucombă, în clipe dilatate și neînțelese, în dorul înrobit de profanarea intimității și în rătăcirea prin labirintul tenebrelor.

4.Iubitul(a) acaparează tot timpul, este trecut, prezent și viitor, iar dacă ar pleca, ți-ai pierde substanța sensului existențial, ai deveni umbră ce s-ar volatiliza, căci iubirea este oxigen, îți curge ca un drog prin vene.

5.Nimicul creează marele gol cu dimensiuni de neant, ce inversează propagarea luminii și aduce întunericul în esențele ființiale, care se micșorează până devin corpusculi invizibili, dar a căror energie pură influențează benefic metabolismul.

6.Minciuna, în absența adevărului, creează o prezență cu consistența simulacrelor, și, transpusă în cuvinte onctuoase, ce ocolesc realitatea, pătrunde într-o lume ca un puzzle, a căror cioburi existențiale sunt lipite la întâmplare, fără o logică intrinsecă.

7.Viața omului e o strună, când prea întinsă riscând să fie ruptă de nefiind, când dezacordată, iar sonoritățile ei sunt disonante, afectate de dezechilibre și dezarmonii.

8.Uneori, ușile care dau spre realitate se blochează, cauzele fiind ruperea de lume, izolarea de social și aplecarea, apetența către ireal, și pot fi deschise doar cu cheia rațiunii.

9.Lumea reală este creată din interferarea lumii spirituale cu a lumii lăuntrice și își mărește dimensiunile prin extinderea intervalului existențial, iar spiritul divin îi cicatrizează rănile și o purifică de zgură, mâzgă și mizerie.

10.Penitența purifică corpul prin lacrimile spiritului, iar rugăciunea deschide calea mântuirii și închide porțile răului prin iertarea păcatelor, care, decojite de pojghița lubricului și a frivolității, descoperă în miezul lor, nealterate, virtuțile.