unii copii vor căsca , li se vor alungi buzele până-n colțul urechilor clăpăuge, vor deschide televizorul înjurând maturii ce au poftă de povestioare second hand ;
copiii mei sunt bine crescuți, vor pune mâna la gură, vor adormi devreme, vor visa animații nereușite; dimineața se vor trezi obosiți, dar fericiți.

povestea începe cu // legănocideța// și se sfârșește cum vreți voi, copii
poate ar fi plăcut să săriți coarda cu Mihaela - aia cu picioarele pâna-n gât – două linii paralele ce-i serveau drept mergătoare
sau, probabil, intimidați de fusta ei scurtă și evazată, preferați versiunea modern-fotbalistică a lui Miaunel și Bălănel.

oricum ar sta lucrurile, nu vă promit c-ar ieși vreo scofală din mixtura asta de animații răsuflate ; tot ce vă garantez e o mâzgăleală bună de citit și bocit când te-apucă melancoliile după vremurile de mult timp apuse.

ehe, dragii moșului – fie vorba între noi, ai babei era mai potrivit, dar, zău așa, unde ați văzut voi vreo poveste spusă de babe ? și cum spuneam, dragii mei, dacă deja v-ați plictisit să vedeți de-acu-ncolo dănțuială !
ziceam eu, pe-aici pe undeva, că finalul e-al vostru ; bine, bine veți zice- dar cuprinsul ? nerăbdători mai sunteți măi, puradeilor ! o să vină și-ăla…

voi ați vrut-o ! demult, pe când internetul nu era nici măcar o poveste fantastică (din aia cu făt –frumos google și sânziana yahoo), eram și eu un copil ca mulți alți amărâți ce priveau desenele de pe bulgari 1. și bulgarii ăștia erau minunați, ascultați ce spun și nu care cumva să-ndrăzniți să mă contraziceți; ce aschimodii animate priveam, asta nu-mi mai amintesc, în schimb n-aș putea uita nicodată feericul //legănoștideța// care încheia porția de copilărie în zilele binecuvântate cu energie electrică. cum, dealtfel, nu se cade să omit episoadele de dans /trenulețul/ și de interpretare pe două voci //legă-noci –de –ța , legă –noci- de –ța//. degeaba ne trimitea mama la culcare și ne spunea că, de fapt, legănocideța-ul nostru însemna //noapte bună, copii// - noi îi replicam noapte bună, noapte bună, dar n-a zis nimic de somn. atunci, tata ne prindea pe fiecare de câte-un picior ne rotea puțin până ne trecea pofta de cântat, ne băga sub plapumă și ne spunea // //.

și cum vremea poveștilor se scurge ca vântul și ca gândul, iată-ne ajunși în era postdecembristă cea încărcată de daruri zaharoase și desene japonoase (na, că nu mi-a ieșit!). copiii crescuseră ceva, ceva la trup, da’ la minte ioc. așadar, construiau grădinile suspendate ale lu Sandy Bell și jeleau trista soartă a copilei /puberei / adolescentei japoneze – că, de nu știați, animațiile acestea asiatice sunt niște buildungsromane televizate, iar maimuțoaicele cu ochii mai și cozi nesfârșite se nasc la debutul novelei și sfârșesc căsătorite, cu copii și tot tacâmul spre finalul de peste vreo sută de episoade. iar noi bâzâiam ca niște băzgăuni plezniți cu pliciul când mimozele pățeau câte ceva; tragedia era că aproape zilnic erau chinuite ba de câte-o mamă vitregă, ba de câte-o colegă invidioasă sau de câte-un iubit fără suflet și noi, școlărițele abia ieșite din spațiul pionierilor, înroșeam ochii mai ceva ca atunci când luam note mici; japono-mania căpătase proporții incomensurabile (ca s-o citez pe pițipoanca învelită-n foiță de staniol ce se fâțăia mai zilele trecute pe la Luxury show) – ne învoiam ultima oră de la școală ca să nu pierdem episodul în care el îi jura iubire veșnică sau pe cel în care își regăsea părinții după îndelungate și chinuitoare căutări; ehe, ce mai vremuri…

bag de seamă c-ați adormit cu toții așa că, indiferent de motivul somnolenței subite, mă retrag sub pilotă, îmi pun ceasul să sune devreme – să nu care cumva să pierd reluarea episodului 238 din //Spioanele//. noapte bună, copii!