Mai toată după-amiaza am stat cu o carte în mînă, dar n-am învățat nimic. Din cinci în cinci minute, mă uitam pe fereastră să văd dacă s-a întunecat. Gabi a trecut pe la noi de cîteva ori, simțindu-l și pe el neliniștit. Afară începe să se întunece, iar eu trebuie să merg să mă „prepar”. Cojocul l-am ascuns după cotețul găinilor, fesul și funinginea fiind la mine.
- Cred că trebuie s-o iei din loc. S-a întunecat destul și pînă te aranjezi tu, se face tocmai bine. Să sperăm că n-o să aibă nimeni nevoie la budă, că se duce totul de rîpă. Vezi că-l trimit afară pe Grasu, peste vreo zece minute. Hai să ieșim amîndoi acum, mă încurajă Doru, care văzuse că sunt cam fără tragere de inimă. Și nu mai fi așa băligos !
Am ajuns neobservat în curticică, am luat cojocul pe mine, mi-am pudrat fața cu funingine și m-am pus pe așteptat, după ce mi-am îndesat și fesul bine pe cap. Așteptarea mea nu a fost de durată, pentru că după cîteva minute, l-am văzut pe Gabi ieșind din casă, luîndu-și papucii pe picioare, îndreptîndu-se șovăielnic spre mine. Mișcările lui sunt parcă trase cu încetinitorul, se uită de jur-mprejur...
Deschid un pic ușa, care începe să scîrțîie, făcîndu-l pe Gabi să rămînă nemișcat. Cîteva clipe amîndoi stăm încremeniți, apoi deschid ușa de tot și ies afară, acompaniat de alte scîrțîieli, care-l fac pe verișorul meu s-o rupă la fugă, urlînd :
- Tatii, e cineva în weceu !...
Am văzut cum zburau în urma lui papucii, iar el se repezea spre ușă, mai s-o dărîme.
M-am luat și eu după el, iar în dreptul ferestrei, l-am văzut pe Boață cu gura strîmbă și privirea răvășită, atîrnat de gîtul unchiului, repetînd întruna :
- E cineva în weceu...e cineva în weceu !...
Doru se prăpădise de rîs.
Fără să-mi dau seama cum arăt, am intrat și eu în casă așa “machiat”.
- Uite-l ! țipă Gabi, a intrat aici.
Unchiul a pus mîna pe cutia de table și era cît pe-aci să-mi ardă una, dacă nu sărea Doru între noi.
- E George domn’le, nu-l mai cunoști ?
- Care George, măi ?
- Geo !
Trezit din buimăceală, îmi dau fesul jos de pe cap și abia reușesc să articulez :
- Eu sunt , unchiule, puțin deghizat...
- Mie să știți că nu-mi plac astfel de glume. Plecați imediat în camera voastră și să vă fie rușine ! O să-i spun și lui Voicu, să vedem el ce părere are de purtarea ta. Credeam că tu ești mai cuminte.
- Sincer, îmi pare rău. Te rog să mă ierți, unchiule.
Pe Doru tot îl pufnea rîsul.
- Ce ți-am spus eu, Geo, că nu pierd clasorul !
- Hai măi Dorule, lasă-mă și tu cu clasorul tău. Bine că n-a pățit ăla micu ceva.
Dimineața am recuperat papucii, unul de lîngă cișmea, iar celălalt de pe cotețul găinilor, semn că Gabi avusese un start fulminant aseară !

Toamna anului 1969 a fost una frumoasă. Zilele erau luminate de un soare călduț, iar cerul, de un albastru sticlos, fără urme de nori. Doar frunzele plopilor aveau o culoare galben-arămie, ce se scuturau în bătaia vîntului ca niște confeti uriașe, ceilalți copaci păstrîndu-și încă frunzele verzi. Este sîmbătă, 14 octombrie și toți suntem în curtea liceului așteptînd autocarele să mergem la București. Vremea nu mai este așa frumoasă, bate un vînt rece și cerul s-a acoperit de nori întunecoși. Plecăm din Targoviște pe la nouă. Stau chiar în spatele Luciei, avînd astfel ocazia să o privesc fără să fiu observat. Nu mai are părul strîns în codițe, ci acesta îi cade pe umeri, în bucle mari, făcîndu-l să pară și mai blond. A început să picure o ploaie deasă, timpul care a trecut de ieri și pînă azi, fiind parcă mare cît un anotimp. S-a făcut frig, printre picăturile de ploaie amestecîndu-se și cîțiva fulgi de zăpadă. Pînă la București ne oprim pentru cîteva minute la pădurea Vlăsia, ajungînd la Tîrg după aproape două ore de mers.
- Cine vrea să se despartă de grupul nostru, o poate face, dar să nu întîrzie la autocar mai tîrziu de ora trei și jumătate, ne-a avertizat dirigintele nostru.
Hotărăsc să vizitez singur expoziția, lăsînd la urmă standul SUA, fiind după mine cel mai interesant.