agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-05 | [This text should be read in romana] |
«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate... Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»
(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov») Citind È™i analizând viaÈ›a familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poÈ›i să nu te gândeÈ™ti că această familie, practic s-a autodistrus. Autorul a reuÈ™it să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes. Arina Petrovna, deÈ™i femeie fiind, era capul familiei. Aspră È™i deprinsă să facă totul după capul ei, își administra singură, fără a da socoteală nimănui, întinsa moÈ™ie a Golovliovilor. Trăia departe de lume într-o mare zgârcenie, nu făcea prietenie cu vecinii, în schimb era foarte linguÈ™itoare pe lângă autoritățile locale. Avea îndeobÈ™te o fire neatârnată È™i neîngăduită, s-ar putea spune chiar tiranică, dealtfel își putea permite să fie astfel, în bună parte pentru faptul că în toată familia Golovliovilor nu se găsea nimeni care să i se împotrivească. Arina Petrovna a economisit È™i a tot adunat avere, a flămânzit făcând totul pentru familie, în numele familiei... Dar în realitate ea nu avea famile. Familia era doar un cuvânt gol «ca arama sunătoare», o firmă în spatele căreia își făcea socotelile. Această mamă, în loc să-È™i consolideze familia, a destrămat-o, a ruinat-o. Bărbatul Arinei Petrovna – Vladimir Mihailâci Golovliov era un om uÈ™uratic È™i cam beÈ›iv (de aceea Arina Petrovna spunea deseori despre dânsa că nu-i nici văduvă È™i nici femeie cu bărbat...), ducea o viață trândavă È™i deÈ™artă, mai tot timpul stând închis în cabinetul său È™i imitând cântecul cocoÈ™ilor, graurilor È™i a altor păsări È™i animale sau scriind versuri «fără perdea». Pe Arina Petrovna o numea «zgripÈ›uroaică» È™i «satană», iar ea pe el: «moară stricată» È™i «balalaică hodorogită». Doi dintre copiii ei, mezinul Pavel Vladimirici (față de care era mai mult sau mai puÈ›in indiferentă) È™i fiul cel mijlociu Porfiri Vladimirici (de care parcă mai mult se temea decât îl iubea) aveau slujbe la Petersburg. Pe ceilalÈ›i doi: fiul cel mare Stepan Vladimirici (cunoscut în familie sub numele de «Stiopca-tontul» sau «Stiopca-poznaÈ™ul») împreună cu Anna Vladimirovna erau socotiÈ›i de către Arina Petrovna o «pacoste», nu îi putea suferi deoarece semănau cu tatăl lor È™i nu le era îngăduit să se amestece în treburile gospodăriei, nu-i făcea plăcere nici măcar să pomenească despre ei. Arina Petrovna de fapt nu iubea pe nici unul dintre copiii săi, câteodată unuia dintre ei, îi acorda atenÈ›ie formală. Era normal ca È™i copiii, crescând într-o asemenea atmosferă să nu o iubească pe ea. ToÈ›i membrii familiei se urau între ei, iar cuvintele ca «tont», «neghiob», «prost», «nemernic» È™i altele la fel de «mângâietoare» erau nelipsite din casa lor. De aceea atunci când îi moare fiica, Anna Vladimirovna îi scrie fiului său mezin Profiri Vladimirici: «Soră-ta a trăit ca o destrăbălată È™i a murit ca o destrăbălată, lăsându-mi în cârcă doi plozi». Cu toate că pe aceÈ™ti «plozi» (două fetiÈ›e gemene, Anninka È™i Liubinka) le băga undeva într-o odaie în curte, dându-le în grija chioarei babe PalaÈ™ca, Arina Petrovna povesteÈ™te cunoscuÈ›ilor ce mare e mila Domnului, care i-a luat o fată È™i i-a dat două în schimb. La fel se comporta È™i cu fiul său cel mare Stepan Vladimirici care era exact tipul biblicului fiu risipitor – primindu-È™i partea după patru, cinci ani se trezeÈ™te complet ruinat È™i singura lui cale era – înapoi spre Golovliovo care nu era nici pe departe «sânul» la care să te întorci, ba dimpotrivă tânăra generaÈ›ie (Anninka È™i Liubinca) nu È™tiau cum să scape de acolo. ÃŽntorcându-se acasă Stepan Vladimirici este conÈ™tient că nu se va tăia «viÈ›elul cel gras» È™i că nimeni nu-i va pune un inel scump pe deget, nici o mantie nouă pe spate, nici încălțăminte nouă nu va primi, de aceea repetă într-una «заест», «заест», «заест» (mă va mânca)... Și Arina Petrovna într-adevăr îl «mănâncă» – practic își ucide fiul, pe Stiopca-tontul, singurul care ar fi fost în stare s-o iubească. De atunci moÈ™ia Golovliovo însemna moarte, o moarte care stă la pândă după o nouă jertfă. O moarte care atârna peste capul celor din familia Golovliov asemenea «sabiei lui Damocles». Golovliovo a devenit mormânt pentru cei ce se întorceau acasă È™i se întorceau doar aceia care nu aveau puterea de a se sinucide. Se întorceau deoarece altă ieÈ™ire nu aveau. Ultima se va întoarce Anninka, după ce a fugit spre libertate împreună cu sora ei Liubinka care se sinucide îndemnând-o È™i pe ea. Dar Anninka nu are putere de a bea paharul cu otravă È™i se întoarce să moară la Golovliovo. Moare ultima, dar moartea ei nu se deosebeÈ™te cu nimic de moartea celorlalÈ›i din familia Golovliov. Se spune că familia adunată la căpătâiul muribundului este lumânarea ce alină durerea trecerii dincolo, însă nici unul din familia Golovliov nu au avut parte de această alinare. Ce este mai dureros în această familie că tradiÈ›ia urii față de aproape se transmite de la o generaÈ›ie la alta. Profiri Vladimirici (cunoscut în familie sub poreclele: «IuduÈ™ca», «lipitoarea» sau «băieÈ›elul cel bun»), nu-È™i iubeÈ™te feciorii, pe Petenka È™i Volodenka, la fel cum nu-l iubesc nici ei pe el. Rămas singurul stăpân peste întreaga moÈ™ie Golovliovo (celălalt frate al său Pavel Vladimirici moare răpus de alcool la fel ca È™i tatăl său Vladimir Mihailâci) el se comportă la fel de tiranic precum răposata deja, Arina Petrovna. Din cauză că nu vrea să-È™i ajute fiii risipitori aceÈ™tia mor: Volodenka se sinucide, iar Petinka moare în drum spre închisorile Siberiei, iar pe cei doi fii nelegitimi îi trimite la orfelinat, neinteresându-se niciodată de soarta lor. Și totuÈ™i acest om – Porfiri Vladimirici, acest IuduÈ™ca este cel mai religios dintre toÈ›i eroii romanului. Este tipul miilor de oameni, din toate timpurile care își spun «buni creÈ™tini». Toate crimele sale (altfel nu poate fi denumită politica sa în relaÈ›iile cu membrii familiei) sunt însoÈ›ite de molitfe, mătănii, lumânări È™i candele aprinse, parastase È™i pomeniri. Amintind după fiecare cuvânt numele Mântuitorului È™i făcându-È™i semnul crucii, el își trimite copiii «carne din carnea lui È™i sânge din sângele lui» spre orfelinate È™i spre moarte. De abia în al doisprezecelea ceas, acest om religios își dă seama că nu e creÈ™tin, aflându-se cu un picior în groapă realizeză că nu nu fiii săi au fost fiii risipitori ci el, tatăl lor a fost un tată risipitor care a risipit dragostea părintească, dragostea față de aproapele său, a risipit acele sentimente de care ar fi avut atâta nevoie acum. Abia în ultima clipă conÈ™tientizează că întotdeauna, din fragedă copilărie «cele sfinte» au fost pentru el un obiect de meticuloasă cinstire, de o cinstire pur rituală, ca de adevărat păgân. ObiÈ™nuia ca în ajunul vinerii mari să invite preotul la el acasă, să asculte citirea evangheliei, să suspine, să ridice mâinile spre cer, să se bată cu fruntea de pământ, să însemne cu cocoloaÈ™e de ceară pe lumânare numărul evangheliilor citite, dar de înÈ›eles nu a înÈ›eles niciodată nimic din toate acestea. Numai atunci când o văzu pe Anninka bolnavă, răpusă de o boală la plămâni, abia atunci când această copilă – ultimul reprezentant al tinerei generaÈ›ii a familiei Goloviov se stingea înnecându-È™i durerea în vodcă, acest părinte risipitor înÈ›elese că în evanghelie se vorbeÈ™te despre o judecată sângeroasă «săvârÈ™ită de o nedreptate fără seamăn împotriva Adevărului.» Această descoperire a produs în sufletul lui o deznădejde chinuitoare. ÃŽntreg trecutul său alimenta această deznădejde. Nu putea să-È™i aducă aminte de trecutul său. L-a uitat. Știa doar atât că în el era ceva îngrozitor, dar ce anume?.. Nu putea să-È™i amintească, dar nici să uite nu putea. «Pe toÈ›i I-a iertat! (...) Și nu numai pe cei care I-au dat să bea atunci fiere È™i oÈ›et, dar È™i pe cei care mai târziu, uite azi È™i mâine, È™i în vecii vecilor, vor duce la buzele Lui oÈ›et amestecat cu fiere... E groaznic! Ah, ce groaznic!» – își spunea cu glas tare, plimbându-se prin odaie, cu paÈ™i mari, frământându-se È™i suferind de chinuri cumplite faÈ›a i se acoperă cu broboane mari de sudoare. «Trebuie să mă ierÈ›i!», spuse nepoatei sale care i se aruncă la piept È™i-l îmbrățișă cu mare putere «Pentru toÈ›i... pentru tine... È™i pentru cei care nu mai sunt... Ce este? Ce s-a întâmplat? (...) Unde sunt... toÈ›i?» ÃŽn aceeaÈ™i seară Porfiri Vladimirici privind îndelung la lumina slabă a candelei chipul Mântuitorului cu cunună de spini, ieÈ™i tiptil din casă numai în halat È™i încălÈ›at în papuci de casă porni prin vânt È™i vijelie, călcând în băltoace se îndreptă spre casa unde Tatăl său îl aÈ™tepta pentru a-i da «odihna veÈ™nică». |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy