agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2760 .



Oameni și vremuri 8
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [inocentiu ]

2019-11-08  | [This text should be read in romana]    | 



Niciuna dintre speranțele celor care au ascultat în acea noapte de 23 august Proclamația către țară a regelui nu s-a îndeplinit. Prizonierii de război n-au fost eliberați, ba, dimpotrivă, au fost luați alții și după această dată. Or fi fost ei, și rușii, sătui de război și s-ar fi întors bucuroși pe la casele lor, dar Stalin a convenit cu ceilalți conducători ai coaliției să lupte împreună până la victoria finală, și aceea va fi numai după ce Berlinul va fi ocupat de ei. Așa că englezii și americanii veneau dinspre vest, iar Armata roșie înainta dinspre est. Care vor ajunge primii?
Veștile ajungeau cu greu pe teritoriul României. Postul de radio București fusese bombardat și distrus de artileria germană. Au început să emită studiourile de ajutor de la Bod, de la Sinaia și câteva instalate în București. Dar acestea se prindeau greu având frecvențele pe unde scurte. De-abia, spre sfârșitul lui august, s-a aflat că Parisul a fost eliberat, cu toate că evenimentele de acolo se întâmplau cam în același timp cu cele din București. Da, dar acolo cei care au adus victoria împotriva Wermachtului au fost luptătorii Forțelor franceze libere. Orice s-ar întâmpla, spunea Charles de Gaulle, în 18 iunie 1940, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge. Și nu s-a stins. Au folosit-o cei care s-au organizat în așa numitul maquis. Aici, în această organizație, activau cetățeni de toate vârstele, de toate profesiile, deopotrivă bărbați și femei care au organizat sabotaje, deraieri de trenuri, cei care se pricepeau au confecționat acte false, alții au organizat acțiuni pentru eliberarea unor prizonieri de război și i-au trecut clandestin frontiera pentru a ajunge în Anglia. Electroniștii au confecționat aparate de radio-recepție și radio-emise pentru a se putea ține legătura cu anglo-americanii și cu Forțele franceze libere conduse de generalul de Gaulle. Mulți din rândul maquis-ului au fost prinși de Gestapou și executați, dar ceilalți au continuat lupta.
Toate acestea au culminat cu insurecția parizienilor care la 25 august a determinat capitularea trupelor germane. Nu s-a mai putut pune în aplicare ordinul dat de Hitler: capitala franceză nu trebuie să cadă în mâinile inamicului decât ruinată complet prin demolarea sistematică a podurilor și a clădirilor.
Generalul Eisenhower , comandantul coaliției anglo-americane, ar fi vrut să ocolească Parisul pentru a ajunge cât mai repede la Berlin, pentru a-l cuceri înaintea sovieticilor.
Dar și sovieticii înaintau destul de repede. Au avut, însă, timp să facă în România lucruri despre care locuitorii își vor aminti cu groază decenii la rând.
Gara comunei Loamneș nu era un important nod de cale ferată. Totuși, aici erau câteva linii pe care puteau aștepta trenurile, mai puțin importante, ca să facă cruce cu cele care aveau prioritate. Locuitorii satului au avut parte nu de clipe de coșmar, ci de nopți întregi, la rând. Din trenurile, cele mai multe de marfă, pline de ostași sovietici, care rămâneau peste noapte, așteptând pe câte o linie moartă plecarea, coborau grupuri, grupuri, înarmați cu pistoale automate atârnate de gât și luau pe rând casele, cotrobâind în voie prin ele. Bieții oameni n-aveau cum să se opună, degeaba lăsau seara câinii dezlegați prin curte pentru a o apăra, pentru că erau împușcați. Victoria și cei doi copii ai săi tresăreau la fiecare împușcătură auzită. Cei mici au început să plângă.
- Tăceți, dragii mamei, tăceți! Dacă plângeți o să vă audă și o să intre peste noi.
- Și ce-or să ne facă, mamă, or să ne împuște?
- Nu, draga mamei, nu. Dar e mai bine să nu intre. Haideți să ne rugăm.
În întunericul care-i înconjura s-au lăsat în genunchi. Se auzeau doar șoapte, aproape imperceptibile.
Înger, îngerelul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine... era glasul tremurat al celui mic. Tatăl nostru care ești în ceruri... șopteau celelalte două glasuri, ale mamei și ale fetiței.
Printr-o îngustă crăpătură a ușii se zărea o lumină ce venea de la lanterna unui soldat rus care o învârtea în toate părțile. S-a auzit clanța ușii pe care a apăsat cineva. Apoi un zgomot urmat de o voce „iopfoi dușu mati”. Părea a fi o înjurătură spusă cu năduf. Desigur, se gândi Victoria, un soldat rus s-o fi împiedicat de unul din lemnele ce erau în bucătăria de vară, pe unde se intra în camera în care stăteau ea și copiii. N-a mai încercat nimeni la ușă. Probabil, și-a spus mai târziu ea, s-or fi gândit că ușa ducea într-o magazie de lemne, și au plecat.

A doua zi dimineață, oamenii au ieșit cu sfială din case. S-au uitat înspre gară. Pe linii nu mai era niciun tren. Au răsuflat ușurați, rușii plecaseră. Deocamdată nu mai era niciun pericol.
La șipotul de pe uliță, de la intrarea în curtea școlii, femeile, care veniseră cu căldări ori cu ulcioare după apă, nu se mai dădeau duse. Aproape nu-și dădeau rând, fiecare vroia să zică ce s-a întâmplat în puterea nopții prin casele lor. Ana lui Dordea spunea cum un soldat rus a înșfăcat și a băgat în raniță ceasul deșteptător. Nu-i bai, zicea tot ea, că avem cocoșul care oricum cântă când se face ziuă, precum și la miezul nopții, ba și la amiază cam odată cu trenul care șuieră în gară la ora 12. Îi mai rău că vreo doi s-au suit în pod și au luat de acolo bucata de slănină pe care mai aveam de la porcul din anul trecut.
- Din podul nostru a luat, zise Oara lui Trifan, garnița cu unsoare.
- La noi, știți că avem cotețul găinilor destul de aproape de casă, una, auzind gălăgie, a cârâit. Atât le-o trebuit rușilor, le-au luat pe toate, le-au sucit gâtul și le-au băgat în niște saci pe care îi aveau cu ei, își dădu rând Savestița lui Șofronea.
- Nouă ne-au luat de pe sobă cratița cu tocană de crumpene în care era și carnea unui cocoș tăiat ieri. Era încă destul de caldă. Sta-le-ar în gât, să le stea! Ce mai pun eu azi pe masă copilașilor?
- Fost-au și la dumivoastră, doamnă învățătoare ?
Numai atunci și-au dat seama că Victoria stătea și ea, la rând, să ia apă. I-au făcut loc în față.
- Au fost, dar numai până în fața ușii și au plecat.
- Cum așa? De ce?
- Ne-a ajutat Cel de sus.

Copiii-i erau tot mai speriați de câte ori se apropia seara. Nu puteau dormi după ce se culcau. Tresăreau la orice zgomot ce se auzea de afară. Oare s-or fi întors rușii?
S-a gândit atunci că ar fi bine, că tot n-a început școala, și nu se știe când va începe, să meargă în satul ei. Acolo, în Ruși, vor sta în casa lor zidită cu atâta trudă de Nae și ea. Copiii vor putea merge ziua la bunici, se vor juca cu cățelul Leu, vor putea să meargă, în zilele când este voie de la primărie, la via lor, să mănânce pe săturate struguri, care, sigur, au început a se coace, prune văratice, și din acele piersici, mici și parfumate, care pe la ei se numesc moroanțe. Drumul l-au străbătut pe jos. Erau doar șapte kilometri, pe câmp prin Capul Dealului. Fetița, fiind mai mărișoară, mergea bine pe lângă ea. Băiețelul rămânea mereu în urmă ba culegând câte o floare, ba uitându-se după câte un iepure, care sărea pe neașteptate din culcușul său și apoi se îndrepta în grabă spre linia orizontului. Ba, odată, i s-a părut că vede o căprioară.
- Hai, Nuțule, hai mai repede, că ne apucă noaptea!
- Stați un pic, că oi veni după ce oi vedea în ce parte a luat-o iepurele.
Din când în când, mama, ca să-l impulsioneze, scotea câte-o bucată de zahăr cubic și i-o arăta de departe. Atunci copilul grăbea pasul și chiar fugea. Dar fuga îi era îngreuiată de un săculeț legat pe sub burtă și mascat de cămeșuță și pantalonași. Erau acolo multe monede de argint de cinci mii și de două mii de lei pe care le-a primit după moartea lui Nae de la Grupul 90 vânători de munte, reprezentându-i solda pe câteva luni.
Au ajuns, după câteva ceasuri, pe calea ce intra în sat din locul numit Cânechi. De aici se vedea, ca-n palmă, șoseaua națională și casele înșirate de-o parte și alta a ei. A lor era cea mai frumoasă, vopsită într-un alb strălucitor. A fost văruită pe din afară și pe dinăuntru, conform contractului de închiriere. S-a bucurat atunci că va fi bine îngrijită și că va primi și bani, destul de mulți, drept chirie. Chiriașul era inginerul șef al Uzinelor Malaxa care au fost refugiate aici, în Ardeal, de frica bombardamentelor americane asupra capitalei. În urmă cu nici o lună a primit o scrisoare din partea inginerului prin care era anunțată că, datorită împrejurărilor cauzate de război, este nevoit să părăsească localitatea. Cheile casei sunt la locul pe care l-au convenit împreună.
Au intrat în curte printr-o spărtură a gardului. Cheile casei erau la locul convenit pe o grindă mascată a acoperișului fântânii. Dar n-a mai fost nevoie de ele. Ușa de la intrare era spartă și scoasă din țâțâni. I-a trimis pe copii în grădină să se joace și să adune mere de pe jos, a intrat cu inima cât un purice în casă. În camera cea mare, din mijloc, era o grămadă mare de struguri rupți împreună cu coardele ce-i susțineau, călcați în picioare, iar alături excremente umane. Bufetul cel mare din bucătărie, cu trei uși de sticlă înrămate, lucrat cu migală de cumnatul Ion de la Olănești, era spart și cu încuietoarele aruncate pe jos. Ușa cea mare se vedea c-a fost forțată, probabil cu o baionetă. Masa mai stătea în trei picioare și niciun scaun nu le mai avea pe toate. Ar fi plâns, dar nu voia s-o vadă copiii. Nu-i va lăsa sa intre în casă. Vor pleca la bunici, numai de-ar fi plecat ofițerul rus care a fost încartiruit acolo. La un moment dat, simți că nu este singură. Ridică fruntea. În ușă era vecinul, bătrânul Calboreanu.
- Te-am văzut, Victorie, cum ai intrat în curte cu cei mici. E rău, dar putea fi și mai rău. Bine c-am rămas în viață. Să ne rugăm Domnului să ne ferească de dușmani. Nu mai stați aici, la drum, pe unde trec mereu rușii. mergeți la ai tăi în Gheurușa, acolo veți fi mai feriți.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!