agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-16 | | Plecasem la cumpărături. Era un fel de sărbătoare când mergeam cu bunica în oraș să-i cumpărăm unchiului meu tot ce aveam voie să-i trimitem... acolo, unde era. Nu-mi plăcea să rostesc cuvântul acela care le făcea pe mama și pe Jenița să plângă. Plângeau, și cu toate acestea mă mira de fiecare dată cum puteau să amestece așa de bine durerea cu un fel de mândrie atunci când răspundeau vreunei curioase că... „uncu’Titi” este deținut politic... Nu-mi aduc aminte decât că am cumpărat multe, multe, multe țigări Mărășești. Când i-am cerut Jeniței să-mi cumpere un măr mi-a răspuns, cu un glas gâtuit de necaz, că nu mai are bani decât de întors acasă. Atunci am întrebat-o, cu ochii la toneta de pe trotuar, dacă ne-ajung banii pentru un loz. I-au apărut două luminițe ștrengare în ochi și-a acceptat fără să stea pe gânduri. În momentul acela am cunoscut-o pe bunica mea, cea care nu avea mai mulți ani decât aveam eu, adică... vreo „tei”. „Tei” lei costau și lozurile din pungile de hârtie, hârtie pe care nu am înțeles niciodată ce era desenat. M-am apropiat de măsuța în fața căreia stătea plin de importanță un bărbat bătrân, precum moșii din povești, dar fără barbă. Mi-a întins punga și când i-am spus că nu le văd, a răsturnat toate lozurile pe masă. Atunci, pentru prima oară de când îmi aduc aminte, cu mâna plimbându-se deasupra lor, cu ochii închiși, m-am concentrat să găsesc lozul care să-i aducă măcar puțină bucurie Jeniței, bucuria că poate să-mi cumpere mărul , bucuria că poate să-i ducă și mamei ceva și lui tata-mare și puținilor vecini de pe strada pe care mama a numit-o „Câmpului” și așa a și rămas, stradă înființată de noi, la marginea celui mai frumos câmp pe care l-am văzut eu vreodată – frumos în toate anotimpurile. Fără să ezit am luat lozul, i l-am întins vânzătorului să mi-l rupă, l-am deschis fără emoție, dar curioasă să văd dacă „simțisem” bine și... triumfătoare că nu erau multe litere scrise pe el, i l-am dat Jeniței. Cu lacrimi în ochii care mă priveau lung și parcă cu mai multă atenție decât până acum, mi-a citit: una sută lei. Am înțeles că era într-adevăr sărbătoare pentru că puteam s-o luăm de la capăt și să intrăm în toate magazinele, iar acum chiar să cumpărăm, nu doar să ne uităm! Nu contează ce și câte am cumpărat, nici că Jenița m-a pus să car o plasă, contrar obiceiurilor ei, a contat doar că am fost în stare să-i fac fericiți, chiar numai pentr-o clipă pe cei dragi mie, cei de care eu imi propusesem să am grijă! Ajunse acasă, am împachetat în hârtie albastră tot ce-i cumpărasem lui „uncu’Titi” și ca-ntotdeauna am desenat cu creionul chimic, într-un colț al pachetului, o inimioră, cam mică, e-adevărat, față de dragostea ce i-o purtam unchiului ce-l știam numai din tabloul de deasupra patului meu și... n-am uitat să pun și mărul care-mi schimbase viața, mărul care mă dusese peste ani, la vârsta bunicii.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate