agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-10 | [This text should be read in romana] | 1. “Romanul acesta va deveni probabil bestsellerul sfârÈ™itului de mileniuâ€. Abia m-am putut abÈ›ine să nu izbucnesc în râs. Mă întrebam câți oameni, la data publicării cărÈ›ii, în 1993, au crezut cele câteva cuvinte de pe coperta a patra. Câți nu au fost siguri că vor pune mâna pe o capodoperă demnă de un Tolstoi, de un Sheakespeare...o carte bineînÈ›eles necunoscută atunci, abia ieÈ™ită din tipar, dar care conform profeÈ›iei înscrise pe ea, va face în scurt timp furori în toate cercurile literare? Și atunci nu le vor putea spune prietenilor, rudelor, cu acea trufie a cunoscătorului față de novice – “Vezi? Eu am un avantaj-am cumpărat cartea atunci când nimeni nu auzise de eaâ€. Romanul era într-adevăr destul de bun, n-aÈ™ putea nega, dar departe de strălucirea promisă – o carte mediocră. De altfel, cu toate eforturile editurii, vânzările nu numai că nu s-au apropiat de cifrele lui “Harry Potterâ€, dar mă întreb dacă le-au depășit pe cele ale unei cărÈ›i de sfaturi pentru tinerele gospodine. Ridicându-mi în sfârÈ™it privirea dintre paginile ei, mi-am dat seama că nu scrisesem un singur cuvânt din întregul curs. Nu era însă unul dintre acelea pe care să le consideram “pe gustul meu†– veneam să ascult cuvântările insipide ale unui profesor fără talent (È™i, după impresia generală a studenÈ›ilor săi, È™i fără cunoÈ™tiinÈ›e temeinice în domeniu) exclusiv pentru punctele suplimentare acordate pe prezență. A nu se înÈ›elege de aici că eram un student slab sau delăsător – eram între primii zece din an È™i în general privit destul de bine în cercul profesorilor. Erau însă cursuri care pur È™i simplu nu se potriveau cu mine sau cu planurile mele de viitor – pastile pe care nu le-aÈ™ fi putut niciodată înghiÈ›i. La acestea nu învățam decât în timpul sesiunii, atât cât era necesar pentru a obÈ›ine un 7, absolut suficient pentru a-mi asigura o medie bună È™i locul de bursă. Mi-am privit colegii: să ne imaginăm douăzeci È™i ceva de inÈ™i, mâzgălind continuu, mecanic, niÈ™te foi galbene de hârtie, neînÈ›elegând nimic din ce se preda (mă întreb dacă în istoria cursului, cineva a înÈ›eles despre ce era vorba de fapt), scriind totuÈ™i cu speranÈ›a absurdă că vor înÈ›elege mai târziu, dorind să înveÈ›e cele 100 de pagini pe dinafară în sesiune sau să își încropească câteva fiÈ›uici la examen. Acestea erau, în linii mari, opÈ›iunile disponibile. Și totuÈ™i, dincolo de monotonia miÈ™cărilor pixurilor pe hârtie, dincolo de aparenÈ›a de uniformitate pe care o dădeau, fiecare avea povestea sa, poveste pe care nu o aduceau niciodată în sala de curs – fiecare avea propriile secrete pe care le lăsa undeva acasă, într-un bar, sau la poarta Universității. Aici erau doar atomi în reÈ›eaua cristalină a colectivului de studenÈ›i – ascunzându-È™i fiecare cât putea mai bine culoarea proprie, acea esență care îi făcea diferiÈ›i È™i speciali. Mi-am dat seama cât de puÈ›in È™tiam despre oamenii alături de care petreceam totuÈ™i un timp considerabil. Un “bună†convenÈ›ional, un “ce mai faci?†la care aÈ™teptam tot un răspuns clasic, care să nu mă fi pus în situaÈ›ia jenantă de a asculta problemele unor persoane pe care abia le cunoaÈ™tem (în sensul profund al cuvântului), astfel de fraze formau aproape toată interacÈ›iunea socială dintre mine È™i majoritatea colegilor mei. BineînÈ›eles, erau È™i câțiva dintre ei pe care îi cunoaÈ™team mai bine, ieÈ™eam din când în când cu ei, È™tiam cine erau prietenele/prietenii lor, făceam schimb de sfaturi în viaÈ›a personală, vorbeam la telefon sau pe internet... Și mai era È™i Maria...ea era într-un fel ceea ce oamenii numesc de obicei “excepÈ›ia de la regulăâ€. Singura din grupă care îmi fusese È™i colegă de clasă în liceu, era logic s-o cunosc cel mai bine. Destul de ciudat pentru doi tineri abia trecuÈ›i de douăzeci de ani, în cazul nostru nu existase È™i nici nu erau foarte multe È™anse ca pe viitor să existe, nici o perioadă în care legătura noastră să capete accente romantice. Þineam enorm unul la celălalt, ne ajutasem de nenumărate ori, dar relaÈ›ia noastră nu evolua dincolo de limitele celei mai profunde È™i mai platonice prietenii. Și ne simÈ›eam extraordinar aÈ™a, oricât de straniu li s-ar fi părut celor din jurul nostru. RelaÈ›ia noastră era perfectă aÈ™a cum era – trainică, fără teama de a nu te ridica la înălÈ›imea aÈ™teptărilor celuilalt; pentru că È™tiai că te va accepta mereu aÈ™a cum erai, prin urmare nu-È™i aveau locul aici interminabilele eforturi de a-È›i ascunde defectele... Ceea ce prietenilor noÈ™tri comuni li se părea cel mai greu de înÈ›eles (pentru că nu i-ai fi putut face niciodată să accepte că eu È™i Maria nu eram îndrăgostiÈ›i unul de celălalt) era faptul că de-a lungul vremii ne facilitaserăm unui altuia mai multe întâlniri cu posibili viitori parteneri. Nici una dintre aceste încercări nu funcÈ›ionase însă – asta doar ca fapt statistic sau poate ca o simplă curiozitate. ÃŽn momentele mele de criză interioară, când parcurgeam cu înfrigurare agenda telefonului mobil în încercarea de a realiza pe fugă o listă a fetelor cu care aÈ™ fi putut fi compatibil, în eterna căutare a unei relaÈ›ii sentimentale stabile, numele ei nu figura niciodată pe listă. Și totuÈ™i, odată criza trecută, ea era singura pe care o sunam, singura ființă pe care o acceptam lângă mine în acele momente de convalescență a psihicului. O vedeam acum în dreapta mea, luând conÈ™tiincioasă notiÈ›ele cursului (probabil notiÈ›ele după care aveam de fapt să învăț pentru examen, într-un final). Mi-am dat seama că deÈ™i toată lumea din sală o salutase la începutul zilei, îi vorbise despre vreme, despre meciul Rapidului sau despre criza politică, nimeni în afară de mine nu-i cunoÈ™tea povestea. De fapt, eram aproape singura persoană din lume care È™tia mai mult decât niÈ™te simple zvonuri. Ne dăm oare seama, atunci când mergem pe stradă, când străbatem marea de oameni din centrul oraÈ™ului, că fiecare are povestea lui? ConÈ™tientizăm, în acel moment, că pe lângă noi trec nu doar niÈ™te pioni sociali, angajaÈ›i ai unor companii de care poate nici nu am auzit? Vedem dincolo de maÈ™inile, ceasurile, hainele, părul, telefoanele mobile, piercing-urile din limbă sau din sprânceană pe care le au? Ne dăm seama că pe lângă noi trec mame, îndrăgostiÈ›i, oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni care cu o noapte înainte poate că au plâns, au vegheat un prieten bolnav, au dansat sau au făcut dragoste? Să numărăm persoanele din agenda noastră telefonică...È™i apoi să-i găsim pe aceia despre care cu adevărat È™tim ceva...de care nu suntem legaÈ›i doar prin interese sociale sau economice. CunoaÈ™tem oare pe cineva? Și dacă da, îi suntem destul de recunoscători pentru că ne-a lăsat să o facem? 2. Cu mai bine de un an în urmă, È™tiam sigur că viaÈ›a mea avea să se schimbe...că aveau să apară noi provocări, noi obstacole pe care va trebui să le depășesc pentru a-mi continua drumul. Nu intuisem însă corect natura acestora...de altfel mă întreb cum aÈ™ fi putut să o fac? Când a început totul, aveam puÈ›in peste 18 ani È™i tocmai terminasem unul dintre liceele bune ale Capitalei, deÈ™i nu unul cu un nume foarte strălucitor. Trecusem bacalaureatul cu o medie încurajatoare care îmi dăduse încredere în vederea admiterii la facultate. Am intrat la Academia de Studii Economice, facultatea de Management, specializare pentru care mă hotărâsem cu doar câteva luni înainte. Nu eram un împătimit al banilor, dar nici un adept al austerității ca mod de viață; credeam că pot să-mi construiesc un drum în viață cu o astfel de pregătire; în plus – È™i asta nu poate nega nimeni – suna al naibii de bine. Nu eram atât de naiv să cred (cum am auzit mai târziu de la alÈ›ii) că abia ieÈ™it de pe băncile universității voi deveni brusc manager general la o companie mare din È›ară, cu un salariu cu cinci cifre în euro...dar eram total încrezător că pregătirea mea era absolut suficientă pentru a ajunge în această poziÈ›ie după maxim douăzeci de ani de muncă. Eram prieten cu Maria de aproape doi ani, ceea ce înseamnă cred din clasa a zecea. E o exprimare greoaie, recunosc, pe care am învățat s-o utilizez în timp, pentru că cea naturală, care mi-ar fi venit imediat pe buze cu ceva timp în urmă ar fi fost: :â€Maria era prietena mea de aproape doi aniâ€. Cum subtilitățile limbii române È™i goana după senzaÈ›ional a adolescenÈ›ilor – de altfel, nici eu nu am fost evitat de această boală – ar fi permis o dublă interpretare, am învățat de-a lungul liceului să sacrific fluenÈ›a È™i naturaleÈ›ea în favoarea acurateÈ›ii. Când spun că “eram prieten cu Mariaâ€, mă refer la o legătură care să includă o anumită intimitate, un comfort special, o degajare în prezenÈ›a ei...ceva dincolo de limitele unei amiciÈ›ii convenÈ›ionale, de care îți aduci aminte doar atunci când ai nevoie. Era o fată care nu avea cum să treacă neobservată. Destul de înaltă, nu atât încât un băiat de înălÈ›ime medie să nu fie nevoit să-È™i aplece puÈ›in ochii pentru a-i privi pe ai ei, avea părul È™aten (un È™aten deosebit de închis însă) pe care prefera să-l poarte despletit, dându-i de cele mai multe ori în mod deliberat un aspect dezordonat, rebel...ochii perfect negri pe care evita să-i pună în evidență cu ajutorul machiajului, lăsându-le intact farmecul melancolic, romantic.... într-un cuvânt: strălucirea naturală Acesta era cuvântul care o caracteriza cel mai bine – naturaleÈ›ea. ÃŽn timp ce printre majoritatea colegelor noastre se declanÈ™ase o adevărată isterie a rujurilor, fardurilor de pleoape sau laptelui demachiant, discuÈ›iile asupra acestor lucruri importante fiind atât de intense È™i prelungindu-se atât de mult încât aveai impresia că asiÈ™ti la formarea unei noi limbi incluzând doar cuvinte care sunau englezeÈ™te, franÈ›uzeÈ™te, uneori chiar È™i italieneÈ™te..nume de firme mai mult sau mai puÈ›in cunoscute din vest – în timp ce colegele noastre se molipsiseră aproape în totalitate de această manie, Maria se È›inea departe de ea cu o consecvență uluitoare. Un parfum fin, un ruj de calitate...erau folosite uneori, dar fără religiozitate, fără a le pune înaintea frumuseÈ›ii naturale, sub nici o formă într-un mod ostentativ. Principalul ei punct forte, de care nici măcar nu era conÈ™tientă – spre lauda ei – , era zâmbetul. Știa să zâmbească aÈ™a cum È™tia să respire...se vedea că nu se forÈ›a să imite vedete de cinema, că nu încearcă să pară cineva care nu este. Zâmbetul ei lumina discret camera, destindea brusc atmosfera...era practic molipsitor: îl făcea pe cel căruia-i era adresat să uite absolut toate problemele sale È™i să se simtă nevoit, fiziologic, să zâmbească la rândul lui. Era o artă pe care o stăpânea perfect, nativ, vizibil fără antrenament sau umbră de falsitate. Era admirată de mulÈ›i băieÈ›i, însă nu avusese în timpul liceului decât doi sau trei prieteni. Asta mai ales deoarece, în ziua de azi, băieÈ›ii care mai È™tiu să aprecieze zâmbetul unei fete nu se numără printre cei mai îndrăzneÈ›i...timiditatea lor creÈ™tea în faÈ›a cuiva care părea că-i domină involuntar; cetatea pe care È™i-ar fi dorit s-o cucerească li se părea inaccesibilă, datorită felului de a fi al Mariei: romantică, misterioasă, superioară din atâtea puncte de vedere unui baiat de 16-17 ani care încă nu-È™i descoperise steaua călăuzitoare. Erau fascinaÈ›i de ea ca È™i strămoÈ™ii noÈ™tri de soare dar, întocmai ca È™i astrul zilei li se părea mult prea departe sau mult prea periculos să ajungă la el. Eu am reuÈ™it să mă apropii în timp de ea mai ales datorită faptului că nu m-am aÈ™teptat la prea mult de la această relaÈ›ie – am evitat astfel teama de eÈ™ec È™i am reuÈ™it s-o cunosc exact aÈ™a cum era. A fost într-adevăr o strategie bună, dar care se potrivea exclusiv cu intenÈ›iile mele de a-mi câștiga o confidentă, o persoană în faÈ›a căreia să-mi deschid sufletul –cineva care ar fi încercat să obÈ›ină altceva ar fi eÈ™uat lamentabil folosind-o. Faptul că ajunsesem s-o cunosc atât de bine m-a făcut să-mi dau seama după un timp că nu mai era la fel.... ceva în interiorul ei se schimba. Nu brusc, era probabil o evoluÈ›ie normală, dar începuse să fie melancolică privind cuplurile care se plimbau pe aleile parcului Herăstrău, să plângă la comediile romantice...lucruri care nu aveau darul să te îngrijoreze, luate separat, dar care împreună formau un fel de tendință unitară, imposibil de trecut cu vederea de către cineva apropiat. ÃŽn clasa a douăsprezecea, după vreo două-trei încercări de relaÈ›ii cu colegi de liceu, încercări dintre care cea mai lungă a fost de doar optsprezece zile (nu foarte puÈ›in totuÈ™i comparativ cu media altor prietene), această stare a atins apogeul. Se retrăsese aproape total în sine, era exagerat de melancolică, apatică, pesimistă în legătură cu orice privea viaÈ›a sentimentală a prietenilor...urcase într-un turn de fildeÈ™, care o făcuse È™i mai inaccesibilă în ochii posibililor admiratori; ceea ce era mai grav însă, nici măcar noi, prietenii ei, nu o mai puteam recunoÈ™te sub această nouă manta de vreme rea a sufletului pe care o îmbrăcase considerând că era singura ei opÈ›iune È™i nu ne puteam È™terge din minte cumplita impresie că Maria a pierdut busola È™i nu mai e capabilă de a se mai regăsi. Nu mai găsea puterea să zâmbească aproape niciodată, iar dacă o făcea totuÈ™i într-un final, zâmbetul nu mai era al ei, avea ceva din misterul È™i tristeÈ›ea Monei Lisa; nimeni nu putea să îi mai desluÈ™ească adevăratele semnificaÈ›ii. ÃŽÈ™i petrecea aproape toată ziua între cei patru pereÈ›i ai casei sale , refuzând orice iniÈ›iativă de întâlnire “în gaÈ™căâ€, cu prietenii sau colegii...dacă cineva insista prea mult s-o determine pe Maria să respire din nou mai liber, risca o reacÈ›ie neaÈ™teptat È™i neobiÈ™nuit de brutală din partea acestei fete , altădată atât de veselă È™i degajată. Tocmai atunci când aproape renunÈ›asem, când ne spuneam că făcusem tot ce era omeneÈ™te posibil s-o “readucem la viațăâ€, Maria a început să redevină, încetul cu încetul, persoana pe care o cunoÈ™team cu toÈ›ii. (un lucru excelent È™i care urma să aibă consecinÈ›e dintre cele mai bune, mai ales că se apropia examenul de bacalaureat). Ne-am bucurat imens cu toÈ›ii văzând-o cum înfloreÈ™te din nou È™i am crezut că depășise atât simptomele cât È™i cauzele acelei etape din viaÈ›a ei ce durase aproape un an... ÃŽn scurt timp aveam să aflu chiar de la ea: de fapt realizase în acest an că apatia nu avea s-o ajute deloc; căuta ceva fără a È™ti ce caută, ceva care până atunci îi lipsise, dar pe care în mod sigur nu avea să-l găsească dacă nu renunÈ›a la melancolia exagerată de până atunci È™i înÈ›elegea cât este de important să reia contactul cu lumea din jurul ei. Trebuia să vadă cât mai multe lucruri È™i să-È™i acorde toate È™ansele posibile în căutarea pe care era decisă s-o ducă la bun sfârÈ™it. O nouă abordare a problemei, mai pozitivă într-adevăr, dar care implica mult mai multe riscuri… 3. Metoda Mariei de a se implica cât mai mult în vârtejul societății bucureÈ™tene, de a avea un rol cât mai activ, a fost de a-È™i lua o slujbă de vânzătoare/ospătăriță/casieră la Café Louis de pe strada Ceaikovski, un loc de unde putea interacÈ›iona cu practic toată populaÈ›ia între 15 È™i 25 de ani a cartierului Floreasca…alte două avantaje fiind existenÈ›a unei activități continue care s-o împiedice să revină la starea dinainte È™i, deloc de neglijat, aspectul financiar: un salariu de 500 de lei pe lună era mai mult decât mulÈ›umitor pentru o tânără de 19 ani. Trecuse bacalaureatul cu brio È™i intraserăm amândoi la facultatea de Management (ea își ignorase dorinÈ›a iniÈ›ială de a urma Jurnalismul, tratând-o doar o nebunie a adolescenÈ›ei – m-am întrebat de nenumărate ori dacă a luat o decizie potrivită sau a acÈ›ionat la sfaturile celor din jurul ei, fără a-È™i asculta conÈ™tiinÈ›a). La început nu fusesem cu totul de acord ca Maria să-È™i ia o slujbă, considerând că timpul strict împărÈ›it înainte între studiu È™i distracÈ›ie (un fel de alternanță zi/noapte a vieÈ›ii studenÈ›eÈ™ti) avea să fie de acum ocupat cu o activitate al cărei singur scop real era construirea unui nou “social lifeâ€, diferit de cel de până atunci, care eÈ™uase să o mulÈ›umească în căutarea sa...bineînÈ›eles, nu s-a gândit nici o clipă la întreruperea relaÈ›iilor cu vechii prieteni, ci doar la o lărgire a orizontului personal, dar totuÈ™i... Am realizat mai târziu că ceea ce mă deranja la noua situaÈ›ie era teama că prietenia noastră avea să se răcească în timp; că atunci când va găsi ceea ce căuta, acel CEVA (sau poate numai actul în sine de “căutare“ a eului propriu) îi va altera personalitatea de atunci, i-o va modela după coordonate care nu vor fi acelea pe care le cunoÈ™team È™i le iubeam, va distruge trăsături pe care le admiram la ea È™i va impune unele noi, pe care nu È™tiam dacă voi fi capabil să le accept, oricât mi-aÈ™ fi dorit acest lucru. Preferam s-o conserv pe Maria aÈ™a cum fusese în timpul anilor de liceu: timidă, romantică, naturală...poate că ceea ce se întâmpla acum cu ea era o formă de maturizare, dar mă temeam că maturizarea va distruge tot ceea ce era mai bun (după părerea mea) în ea. Temerile mele erau profund egoiste, È™tiam asta...era ca È™i cum aÈ™ fi încercat în mod conÈ™tient È™i deliberat să pun o piedică în calea evoluÈ›iei spirituale a celei mai bune prietene pe care o aveam, doar pentru a rămâne comod, pe coordonatele unei lumi pe care o È™tiam È™i nu vroiam s-o schimb. Nu-mi dădeam seama că de fapt lumea se schimba în jurul nostru È™i în realitate, eu È™i Maria trebuia cumva să È›inem pasul. ÃŽn momentul în care am făcut o analiză mai serioasă a propriilor mele gânduri È™i mi-am dat seama de greÈ™eala pe care o făceam în încercarea de a suprapune propriile mele temeri peste un raÈ›ionament presupus perfect logic, îndepărtând pretextele pe care mi le autoimpusesem, am făcut tot posibilul să le alung din mintea mea È™i, într-o foarte mare măsură, am È™i reuÈ™it. Mai ales după ce am observat că Maria nu se schimba prea mult, rămânea mereu naturală, caldă, cea pe care o È™tiusem dintotdeauna...aceste observaÈ›ii au avut darul să mă liniÈ™tească pe deplin. ÃŽmi petreceam în Café Louis aproape două ore în fiecare zi, de când Maria se angajase acolo (comparativ cu perioada anterioară când interiorul acestei cafenele îmi era la fel de familiar ca sălile muzeului Luvru – mărturisesc că vizitarea Parisului rămâne în continuare unul din proiectele mele pe termen lung). O lăsam, bineînÈ›eles, să-È™i îndeplinească obligaÈ›iile la cafenea, dar era un mod – singurul aproape – de a o mai vedea în afara orelor de curs. Veneam de obicei cu un grup de prieteni comuni È™i de colegi – comandam un suc, o cafea È™i ni se părea extrem de straniu să fim serviÈ›i de aceeaÈ™i persoană pe care cu doar câteva ore mai devreme o rugam să ne împrumute notiÈ›ele la Matematică, Birotică, sau Bazele Economiei. Ceea ce era încă È™i mai ciudat era că, venind atât de des, nu reuÈ™isem niciodată să observ... 4. Era una dintre ultimele zile de cursuri dinaintea Crăciunului. Se apropia cu paÈ™i repezi prima noastră vacanță de studenÈ›i...majoritatea colegilor noÈ™tri plecau în străinătate (urmând probabil sfaturile de pe omniprezentele reclame: “PetreceÈ›i un Revelion de vis la Viena/Istanbul/Paris/Roma, cu numai...“, urmat de o sumă exorbitantă – cel puÈ›in pentru mine – în euro sau dolari). Oricum, ideea de a rămâne în BucureÈ™ti nu-mi surâdea de fapt nici măcar mie, dar nu aveam la acel moment nici o alternativă viabilă. Era a treia iarnă consecutivă în care BucureÈ™tiul nu cunoscuse zăpada în zilele dinaintea Crăciunului...un peisaj dezolant pentru cineva obiÈ™nuit cu o altfel de vreme în această perioadă a anului. Mă aflam la o masă în Café Louis, singur, citind într-o gazetă sportivă despre contraperformanÈ›ele echipelor româneÈ™ti în Cupa UEFA, articol însoÈ›it de poza unui grup de jucători incredibil de mulÈ›umiÈ›i de propriile realizări...puteam să jur că nu cele sportive. Maria È™i-a părăsit locul ei obiÈ™nuit din spatele tejghelei È™i a venit la mine. Ochii ei aveau o strălucire ciudată, aceeaÈ™i pe care ar fi avut-o cei ai unei fetiÈ›e de cinci ani, care descoperă unde ascunseseră părinÈ›ii ei cutia cu ciocolată...exprimau un amestec de nerăbdare È™i veselie, pe care nu îl mai văzusem până atunci la ea... - Ai văzut? Nici vocea ei nu suna ca de obicei. ÃŽntrebarea a fost rostită dintr-o răsuflare, pe un ton vesel È™i totodată conspirativ, care nu aÈ™tepta un simplu răspuns de “da“ sau “nu“, ci mai curând un comentariu amplu, dacă se putea la fel de entuziast, cu privire la acel “ceva“ pe care TREBUIA să-l fi văzut. Din păcate, fusesem prea absorbit de gazetă È™i nu observasem nimic...de fapt, nu aveam nici cea mai mică idee că se întâmplase ceva în cafenea care să-mi atragă atenÈ›ia. Am privit-o oarecum nedumerit, aÈ™teptând o explicaÈ›ie, un rezumat a ceea ce se întâmplase È™i o emoÈ›ionase atât pe Maria. Următoarele zece minute mi le-am petrecut numai ascultând-o. Frazele ei se succedau cu repeziciune, dând o impresie de incoerență în discursul său (fapt obiÈ™nuit la Maria atunci când era emoÈ›ionată – expresia ei favorită în aceste momente, pe care o folosea cu o frecvență uimitoare, între oricare două propoziÈ›ii, uneori chiar după fiecare două-trei cuvinte era “aÈ™a..â€; se odihnea È™i încerca totodată să-È™i pună în ordine gândurile)– am pus această incoerență pe seama tulburării sale evidente È™i am încercat să înÈ›eleg cu maximă precizie ceea ce se întâmpla. Aparent, de câteva săptămâni, un băiat “absolut superb“ (exprimarea îi aparÈ›ine - “superb“ a fost puternic accentuat pe cea de a doua silabă) venea în mod regulat în acest local (“singur“ – din nou precizarea iei, pe care a accentuat-o destul de mult). Am mai aflat că a fost singura care l-a servit în fiecare zi (lucru deloc greu de crezut, având în vedere că mai avea o singură colegă, pe care nu-mi amintesc s-o fi văzut de mai mult de trei ori de când veneam aici). Ce se întâmplase în mod special în ziua aceea? (întrebarea e iarăși a Mariei, care a făcut apoi o pauză considerabilă pentru efect sau, aÈ™a cum m-am gândit mai târziu, pentru a mă lăsa să ghicesc singur, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat). ÃŽi zâmbise È™i Maria îi răspunsese la zâmbet. Astfel s-ar fi rezumat faptele – urmau, bineînÈ›eles, comentariile asupra situaÈ›iei. Maria era de părere că “domnul X“ (cum ea însăsi îl numea, în lipsa unui prenume adevărat), venise prima oară în local din întâmplare, a doua, a treia, a zecea oară, popsind acolo doar pentru a o vedea pe ea. Era atât de sigură că È™i el o remarcase încă de la început...doar că fusese prea timid să facă vreo miÈ™care. Pâna acum. Din păcate, eu nu vedeam lucrurile chiar aÈ™a. Probabil că era un student oarecare, venit pur È™i simplu pentru a bea o cafea È™i care, obsevând emoÈ›ia È™i atitudinea ciudată a Mariei (era totuÈ™i greu – aproape imposibil – să nu observe, cu toate că eu nu o făcusem) îi zâmbise, satisfăcut probabil de cucerirea sa, realizată fără nici un efort. Nimic romantic, nimic special, ceva obiÈ™nuit pentru atâția tineri... Trăim într-o lume crudă, care È™i-a pierdut romantismul È™i îl recunoaÈ™te numai în filme. Cu siguranță, Maria vedea lucrurile într-o manieră care nu mai era de mult valabilă. ÃŽncercarea ei de a se arunca brusc în torentele unei lumi pe care abia începuse s-o cunoască, dorinÈ›a ei de a aranja piesele puzzle-ului în varianta cea mai bună posibilă, pe care o considera cea mai probabilă È™i în care aproape nimeni nu mai credea, făceau parte din farmecul personalității ei, dar erau totodată o armă cu dublu tăiÈ™, fiind capabile s-o rănească foarte puternic. Am încercat să-i spun că era foarte posibil ca scenariul pe care-l construise singură să nu fie adevărat, că nu trebuia să se entuziasmeze încă (am accentuat cât am putut de mul pe acel încă, încercând să nu dau un verdict definitiv, să nu mă depărtez total de viziunea ei...să-mi păstrez cât mai bine poziÈ›ia de confident-susÈ›inător È™i în acelaÈ™i timp să-mi păstrez luciditatea),i-am repetat că trebuie să fie puternic ancorată în realitate. Mi-a răspuns că își dă perfect seama că e posibil, chiar probabil ca totul să nu însemne de fapt nimic, să fie doar o închipuire, un cântec de lebădă al adolescenÈ›ei, dar (Doamne, cât mi-aÈ™ fi dorit să nu existe acel dar), TREBUIE să riÈ™te; toÈ›i cei care obÈ›inuseră vreodată succese în viață, în dragoste, au riscat; de altfel, dacă nu o făcea atunci, timpul poate că nu i-ar mai fi acordat o altă È™ansă (mi-a spus pe un ton de profeÈ›ie sumbră: “Știi, Victor, peste un an, doi, trei, vom fi poate prea bătrâni pentru astfel de nebunii...s-ar putea să nu mai am altă ocazieâ€). Mi-a spus că nu vrea să privească partea rea a lucrurilor...era decisă să vadă numai partea plină a paharului : avea aproape nouăsprezece ani È™i nu se îndrăgostise niciodată până atunci – ce avea de pierdut? “Destul de multe lucruriâ€, am gândit eu, dar nu am avut curajul să i-o spun personal...atmosfera devenise oricum prea tensionată, probabil că un cuvânt în plus ar fi fost suficient să declanÈ™eze o ceartă...atunci probabil că drumurile noastre s-ar fi despărÈ›it mai mult sau mai puÈ›in definitiv. Cea mai bună soluÈ›ie în acel moment era să păstrez tăcerea în legătură cu părerile mele. Să-mi păstrez intactă influenÈ›a asupra ei (dacă într-adevăr mai era posibil aÈ™a ceva) È™i să intervin atunci când aÈ™ fi simÈ›it că lucrurile nu evoluau perfect în viaÈ›a ei. Cine putea să È™tie ce urma? Exista o È™ansă să aibă dreptate. ÃŽn orice caz, trebuia să aÈ™tept să se întâmple ceva cu adevărat semnificativ pentru a alege un drum. Am schimbat imediat subiectul reuÈ™ind prin acest mijloc să îndepărtez furtuna ce părea la un moment dat pe punctul de a izbucni. Ne-am simÈ›it bine împreună tot restul zilei, dar la finalul discuÈ›iei, inevitabil în ciuda tuturor eforturilor mele, EL a revenit din nou printre subiectele noastre. Am convenit ca a doua zi să fiu mai atent la evenimentele din cafenea, să încerc să-l observ È™i apoi să-i comunic Mariei părerea mea. De fapt, aÈ™ fi putut s-o fac încă de atunci. Dar, atâta vreme cât nu conta cu adevărat, o zi în plus nu însemna practic nimic. 5. Nu È™tiu dacă în cele câteva luni de când veneam la Café Louis, avusesem vreodată ocazia sau măcar interesul să observ interiorul cafenelei. Acum, sosit doar pentru a aÈ™tepta momentul în care o persoană pe care nu o cunoÈ™team avea să intre pe poartă, fără nici un ziar sau o ceaÈ™că de cafea în faÈ›a mea (mă întreb cum trebuie să fi apărut în ochii celorlalÈ›i clienÈ›i), am avut timpul necesar să remarc că atmosfera din Café Louis era remarcabil de caldă, de prietenoasă...lumina nu era puternică, senzaÈ›ia pe care o transmitea fiind una de confort, de intimitate... decoraÈ›iunile care acopereau pereÈ›ii, covoare realizate de mână, cu modele drăguÈ›e È™i oarecum clasice te trimiteau cu gândul la un local pentru burghezia pariziană din FranÈ›a lui Ludovic al XVI-lea... Era ceva care îți inspira încredere acolo, printre scaunele È™i mesele de lemn...È™i, cu siguranță, starea mea de spirit nu se număra printre factorii care contribuiau la această senzaÈ›ie. Mă simÈ›eam deosebit de penibil stând la masa mea, singur, fără să fac nici unul dintre gesturile obiÈ™nuite ale unui client, aÈ™teptând pe cineva pe care oricum nu aveam cum să-l recunosc È™i care era, în plus, foarte probabil să lipsească de la un rendez-vous de care nu fusese anunÈ›at. Nu mă simÈ›eam deloc confortabil urmărindu-i cu privirea pe toÈ›i băieÈ›ii care intrau în local, aÈ™teptând din partea lor un gest anume, care să-mi dea de înÈ›eles că epuizanta aÈ™teptare se terminase. Dar, parcă pentru a spori contrastul dintre agitaÈ›ia interioară È™i liniÈ™tea aparentă, aceasta continua să se prelungească peste măsură... Mă întrebam ce se petrecea în acele momente în sufletul Mariei: o vedeam mai nervoasă ca niciodată până atunci, mai agitată, mai nerăbdătoare...Nu credeam în dragoste la prima vedere È™i, până atunci, eram sigur că nici ea nu se număra printre adepÈ›ii acestei idei. Dar singurul lucru din viaÈ›a aceasta pe care-l È™i-l dorea cu adevărat era o relaÈ›ie în sensul real al cuvântului – adolescenÈ›a ei se apropia de final È™i fără a-È™i împlini această nevoie interioară Maria era sigură că risipise cinci ani din viață într-un mod cu totul inutil. Se entuziasma de acest flirt aproape inexistent, aÈ™a cum nu o făcuse niciodată de la È™aisprezece ani...principalul lucru de care mă temeam era acela că putea să piardă oricând contactul cu realitatea, în disperata încercare de a completa puzzle-ul adolescenÈ›ei cu ultima piesă care lipsea. Nu remarcasem exact momentul în care-È™i făcuse apariÈ›ia – ar fi fost practic imposibil…am observat însă instantaneu schimbarea din ochii Mariei, o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci È™i care nu făcea altceva decât să-mi amplifice temerile....o bucurie imensă, bazată însă exclusiv pe calcule ale sufletului. L-am văzut abia în momentul în care Maria i-a zâmbit (nu pot spune însă dacă din proprie iniÈ›iativă sau ca răspuns la unul din gesturile lui). Era exact ceea ce mă aÈ™teptam – adică întocmai opusul a ceea ce mi s-ar fi părut potrivit pentru prietena mea. Nu era mai bătrân ca noi (sau dacă da, nu vizibil)…era din punctul meu de vedere singurul lucru liniÈ™titor (mărturisesc că mi-ar fi provocat o serioasă îngrijorare o pasiune a Mariei pentru un bărbat de 35-40 de ani). Băiatul acela, privit intens È™i cu minuÈ›iozitate de două persoane,în timp ce el o remarca doar pe una dintre ele, sau poate nici măcar atât, nu îmi inspira deloc încredere. Nu îmbrăcămintea lui, de altfel destul de clasică È™i de comună, era de natură să mă pună în gardă…nu era deloc reprezentantul acelei tipologii a tânărului vicios, posibil consumator de heroină/cocaină/ecstasy sau măcar cu potenÈ›iale valenÈ›e de alcoolic latent, nemanierat, care să facă zece greÈ™eli pe minut atunci când se afla lângă o fată…argumentele mele ar fi fost atunci atât de evidente, încât Maria nu ar fi avut o altă soluÈ›ie decât să le accepte. Era, din păcate, o situaÈ›ie mult mai delicată… Ceea ce mă neliniÈ™tea era privirea sa, atitudinea pe care o arăta față de toÈ›i cei prezenÈ›i în local, aerul de autosuficiență pe care îl răspândea în jurul său…era exact genul de persoană pregătită să obÈ›ină ceea ce dorea în momentul în care ideea se năștea în mintea sa…fără noÈ›iunea de conÈ™tiință È™i fără să se gândească la consecinÈ›ele faptelor sale sau la responsabilități. Mă întrebam ce dorea acum…dacă era tot atât de conÈ™tient de existenÈ›a Mariei precum ea era de a lui… Din păcate, nu aveam la dispoziÈ›ie nici un mijloc să aflu dacă într-adevăr aÈ™a stăteau lucrurile. Nu a stat mult în cafenea…nu mai mult de o jumătate de oră, în orice caz…absolut suficient însă pentru mine să-mi formez o părere: spre dezamăgirea mea, una nu de natură să-mi alimenteze speranÈ›ele. După ce a ieÈ™it din cafenea, aproximativ în aceeaÈ™i secundă, Maria s-a aÈ™ezat pe scaunul de lângă mine… Vedeam din privirea ei plină de entuziasm că se aÈ™tepta să recunosc că am greÈ™it, să-mi fac mea culpa È™i să mă alătur fără rezerve bucuriei ei. O astfel de atitudine, deÈ™i pe termen scurt nu putea decât să evite neplăcerea unei intense discuÈ›ii în contradictoriu, încălca prima dintre regulile nescrise ale prieteniei: sinceritatea. TotuÈ™i, dacă vroiam să mai am în continuare vreun drept la opinie în faÈ›a ei, dacă intenÈ›ionam ca părerea mea să mai conteze pe viitor pentru Maria, trebuia să-mi calculez cu atenÈ›ie cuvintele. S-o avertizez asupra potenÈ›ialului pericol pe care-l citisem în privirea lui… să o fac însă pe un ton moderat, să nu dau o prea mare importanță acestui fapt…să nu exagerez...să am încredere în puterea de discernământ È™i în deciziile viitoare ale Mariei. Mi-am pus gândurile în practică, iar uÈ™oara dezamăgire din ochii ei era cu mult preferabilă furiei ce ar fi urmat unei descrieri mai exacte a sentimentelor mele de atunci. Spre finalul discuÈ›iei m-am hotărât însă să îmi încerc norocul cu o strategie mult mai riscantă, care putea fi, în caz de succes deplin, de zece ori mai eficientă decât sfaturile mele prieteneÈ™ti, moderate È™i în pericol de a fi minimalizate È™i imediat ignorate. ÃŽmi dădusem deja seama că mai mult de jumătate din atracÈ›ia Mariei față de acel tânăr străin se datora tocmai misterului, a necunoscutului care te înspăimântă pe de o parte È™i nu te lasă să te îndepărtezi pe de alta…și nu unei cunoaÈ™teri È™i analize temeinice a calităților È™i defectelor lui. Dacă ar fi discutat măcar o dată cu el, tot acest mister s-ar fi destrămat, străinul atrăgător i-ar fi apărut brusc în față ca o persoană obiÈ™nuită, cu nimic diferită de un simplu trecător de pe stradă…atunci, odată magia fructului oprit risipită, poate ar fi înÈ›eles altfel avertismentele mele… Ar fi fost dezamăgită bineînÈ›eles o vreme de pierderea visului, dar era o alternativă cu mult preferabilă unei suferinÈ›e mai profunde mai târziu. Eram sigur că în circumstanÈ›ele unei întâlniri reale, Maria ar fi realizat incompatibilitatea dintre ei doi È™i ar fi renunÈ›at la acest vis, imposibil după părerea mea. Ar fi fost puse în balanță romantismul ei, iubirea de necunoscut È™i teama de a nu-È™i irosi ultimele momente ale adolescenÈ›ei pe de o parte, È™i propria raÈ›iune de cealaltă….dacă eu mă înÈ™elam în privinÈ›a lui (ceea ce era totuÈ™i posibil), o întâlnire față în față era cea mai bună opÈ›iune posibilă. Era o armă foarte periculoasă, cu efecte neprevăzute care se puteau întoarce împotriva ideilor mele în orice moment;cu toate acestea eram decis să-mi asum acest risc: dacă nu mă înÈ™elam în privinÈ›a lui, claritatea de viziune a Mariei avea să primeze în faÈ›a romantismului (È™i dacă totuÈ™i nu s-ar fi întâmplat aÈ™a? Gândul acesta mă tortura…nu, trebuia să am încredere în ea pâna la capăt); dacă mă înÈ™elam, Maria avea să-mi fie recunoscătoare pentru că practic am împins-o spre un pas decisiv. Am strecurat printre frazele mele sugestia ca următoarea dată când el își va face apariÈ›ia la Café Louis, Maria să preia iniÈ›iativa È™i să intre într-o discuÈ›ie…eventual să stabilească o întâlnire între ei doi. Nu cred că pot descrie în cuvinte lumina din ochii prietenei mele, noul val de entuziasm care a cuprins-o, recunoÈ™tiinÈ›a pe care o simÈ›ea față de mine o dată cu acest prim semn de aprobare din partea celui care îi era întocmai ca un frate de mai mult de doi ani…se simÈ›ea sprijinită, avea acum un aliat în lupta cu propriile temeri È™i cu necunoscutul…(deÈ™i un aliat nu înseamnă în nici un caz o persoană care-È›i susÈ›ine necondiÈ›ionat acÈ›iunile, ci mai curând cineva care încearcă să-È›i deschidă ochii atunci când paÈ™ii tăi se abat de la drum) Mă simÈ›eam oarecum stânjenit în faÈ›a bucuriei ei, conÈ™tient de faptul că gestul meu avea implicaÈ›ii pe care ea nu le vedea pentru moment…nu era decât în aparență un act de generozitate È™i acceptare necondiÈ›ionată a situaÈ›iei din partea mea. Putea însă să fie până la urmă, dacă temerile mele s-ar fi dovedit greÈ™ite. Mă rugam din tot sufletul să fie aÈ™a. 6. La doar două zile după acest episod din cafenea, am reuÈ™it să găsesc o soluÈ›ie la una dintre problemele care mă frământau în acea perioadă, È™i anume cum să părăsesc BucureÈ™tiul pe durata vacanÈ›ei de Crăciun. Eforturile mele de aproape doi ani, în care tentativele mele de a-i convinge fuseseră în zadar, părinÈ›ii mei au convenit să-mi împrumute cheile apartamentului din Predeal, pentru a-mi petrece acolo perioada dintre Crăciun È™i Anul Nou. Aveam să merg singur, deoarece ei urmau să fie ca întotdeauna blocaÈ›i în birourile lor, iar eu nu îndrăznisem să-mi forÈ›ez norocul foarte mult È™i să invit alÈ›i doi sau trei prieteni. De altfel, nu-mi părea deloc rău că urma să merg singur, să adaug variaÈ›iei de oraÈ™ È™i de climă (pentru că într-adevăr, devenise insuportabil să mai petrec o singură săptămână în BucureÈ™tiul acesta cenuÈ™iu) È™i o oarecare liniÈ™te, o intimitate cu mine însumi, care să-mi permită să mă întorc apoi cu forÈ›e proaspete pentru prima mea sesiune din facultate. Am vorbit de multe ori cu Maria în preajma Crăciunului, înainte să plec la Predeal. De fiecare dată observam în glasul ei dezamăgirea de a nu-l fi putut întâlni… acceptase să nu lucreze la Café Louis în această perioadă mai mult de teama de a nu face un gest total inexplicabil pentru părinÈ›i È™i colegi decât din propria dorință …compromițându-È™i astfel aproape toate È™ansele de a-l mai vedea până la începutul lui ianuarie. După vacanță urma însă sesiunea, iar aÈ™teptarea avea astfel să se mai prelungească câteva săptămâni…în total mai mult de o lună în care speram să înceapă să gândească mai lucid, să analizeze clar situaÈ›ia…o lună era destul, din punctul meu de vedere, ca entuziasmul ei de acum să-È™i mai piardă din intensitate. Nu am de gând să insist foarte mult asupra celor patru zile petrecute la Predeal. Momentul magic al Crăciunului trecuse, iar cel al Anului Nou era încă la câteva zile distanță, astfel încât am ajuns la porÈ›ile Ardealului într-o perioadă de sărbătoare latentă, fără spectaculozitate sau artificii, o perioadă de relaxare pentru localnici È™i turiÈ™ti între două momente importante ale anului. Nu am mai È›inut în acele zile legătura cu Maria…în nici un caz deoarece nu am mai fi avut nevoie să vorbim unul cu celălalt (din contră, gestul meu din cafenea de a o încuraja fusese o adevărată lovitură de imagine – niciodată nu fusese atât de binevoitoare È™i de caldă față de mine), ci dintr-o neatenÈ›ie a mea: uitasem să-i comunic numărul de telefon de la Predeal, iar ea își împrumutase celularul surorii sale…astfel orice comunicare între noi devenea practic imposibilă în acea jumătate de săptămână. Am reflectat mult în acele patru zile asupra implicaÈ›iilor gestului meu din cafenea, asupra felului în care eu, în ochii Mariei o persoană conservatoare, ale cărei acÈ›iuni erau bine gândite È™i nu depășeau niciodată o limită bine stabilită a prudenÈ›ei, dădusem cu bună È™tiință o carte blanche unei relaÈ›ii pe care nu o priveam deloc cu ochi buni…dar trebuia să-mi asum consecinÈ›ele acestui gest, indiferent care ar fi fost acestea. Mini-vacanÈ›a pe care mi-o îngăduisem s-a tranformat astfel într-o perioadă de meditaÈ›ie – ceea ce nu prevăzusem È™i, mai mult decât atât, nu mi-aÈ™ fi dorit în nici un caz să se întâmple… La întoarcerea în BucureÈ™ti, în seara zilei de 30 decembrie, primul meu gest, mai mult spontan decât planificat dinainte a fost să-i telefonez Mariei, să-mi dau seama din vocea ei dacă starea de dezamăgire în care o lăsasem cu doar câteva zile înainte se mai atenuase între timp…ceea ce ar fi reprezentat cu siguranță un semn bun, dovadă a unei analize mai lucide a situaÈ›iei în care se afla. Spre surprinderea mea, nu am găsit-o acasă…nici în seara aceea, nici în decursul zilei de 31 decembrie. M-am gândit că, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva neplăcut aÈ™ fi aflat până atunci – în general veÈ™tile proaste nu aÈ™teaptă atât de mult. Gândul acesta m-a liniÈ™tit într-o oarecare măsură, însă nu rezolva problema în sine…unde era Maria? Am decis să mă opresc din a-mi autoprovoca această îngrijorare inutilă È™i să aÈ™tept, răbdător, momentul în care Maria avea să dea un semn de viață (pentru că nu exista, din punctul meu de vedere, nici cea mai mică umbră de îndoială că o va face, într-un final). Mi-am petrecut Revelionul în familie…am încercat să mă bucur cât mai mult de acest moment (unul dintre favoritele mele), È™i în mare măsură am È™i reuÈ™it…din timp în timp însă, fantoma temerilor mele pe care încercasem să le ucid arunca câte o umbră asupra sărbătorii…din ce în ce mai palidă însă, astfel că până la miezul nopÈ›ii ajunsesem într-un fel să nu mai mă deranjeze deloc. ÃŽn seara următoare, toate gândurile mele negative se transformaseră într-o sinceră indignare, pur copilărească însă, la adresa Mariei, care, deÈ™i se considera cea mai bună prietenă a mea, nu mă inclusese pe lista persoanelor cărora să le ureze “La MulÈ›i Ani!†în prima zi a anului. Mi-am înăbuÈ™it temerile, încercând să mă consider rănit de această atitudine a ei. Primul semn de viață l-a dat atunci când aproape nici nu mă mai aÈ™teptam s-o facă în timpul vacanÈ›ei…după aproape 8 zile de tăcere totală (dintre care patru, ce-i drept,vacanÈ›a mea la Predeal). Era extrem de fericită, întocmai ca o proaspăt căsătorită întoarsă de curând din luna de miere (nici nu bănuiam de fapt cât de aproape de realitate era această comparaÈ›ie)…acest lucru era de natură să mă bucure È™i pe mine: teoriile mele iniÈ›iale, fructe ale nesiguranÈ›ei È™i pesismului care mă caracterizau în unele momente, teorii conform cărora ar fi avut vreun accident sau ar fi fost grav bolnavă, se dovedeau în final total neîntemeiate. Și atunci cum se explica până la urmă tăcerea ei? Am întrebat-o direct, fără ocoliÈ™uri sau subtilități inutile dar È™i fără indignarea zilelor precedente, care se risipise fără a lăsa vreo urmă din primul moment în care i-am auzit vocea (mi-am dat seama mai târziu că a fost doar o manevră destul de reuÈ™ită a subconÈ™tientului meu de a nu mă lăsa să fiu copleÈ™it de propriul pesimism) Mi-a răspuns că nu îmi poate împărtăși totul la telefon, că trăirile È™i emoÈ›ile ultimelor È™ase zile nu pot fi transmise printr-un simplu cablu rece È™i impersonal, că trebuia absolut neapărat (a accentuat câteva secunde pe acest “neapăratâ€) să ne întâlnim cât mai curând posibil. Am stabilit să fim amândoi în Parcul Tei a doua zi, în jurul orei trei…nu ne mai puteam întâlni la Café Louis, aflat în renovare pentru încă o săptămână. Mărturisesc că starea ei de entuziasm debordant, dorinÈ›a ei aprigă de a-mi împărtăși evenimentele ultimelor zile m-au făcut extrem de nerăbdător să aflu ce se întâmplase de fapt cu Maria în acea perioadă. Nu-mi puteam imagina ce anume produsese în sufletul prietenei mele o asemenea agitaÈ›ie, un astfel de torent…deÈ™i ultimele ei cuvinte, rostite repede, cu emoÈ›ie, atunci când mă pregăteam să aÈ™ez telefonul la locul său, m-au ajutat să-mi formez o imagine: “Știi?...È›i-am urmat sfatul.†7. Ziua care a urmat va rămâne pentru totdeauna printre cele mai vii amintiri din tinereÈ›ea mea…pentru că atunci am învățat foarte mult despre capacitatea de autoamăgire a oamenilor..È™i despre felul în care ei își pot schimba întregul mod de viață în doar câteva zile. Din ultimele cuvinte ale Mariei reuÈ™isem să construiesc o imagine de ansamblu a evenimentelor din perioada cât fusesem la Predeal…și totodată puteam găsi explicaÈ›ii perfect raÈ›ionale la faptul că nu dăduse nici un semn de viață în primele zile ale noului an. Era evident…se întâlnise cu el. Cum? Nu cred că mai prezenta vreo importanță: îl urmărise de la cafenea, sau poate invers, fusese doar un joc al sorÈ›ii…oricare din aceste variante nu merita efortul unei analize mai detaliate. Rezultatul conta…iar din entuziasmul nemărginit pe care-l observasem în vocea ei, totul decursese bine la prima (primele ?!) lor întâlnire (întâlniri ?!). Logic, am considerat că eu am fost cel care mă înÈ™elasem, că mă lăsam pentru a doua oară orbit de dorinÈ›a de a o menÈ›ine neschimbată pe Maria…mă simÈ›eam din nou personajul negativ în ceea ce părea de fapt să fie o relaÈ›ie promițătoare. M-am gândit că gestul meu de a mări ritmul evenimentelor se dovedise în cele din urmă oportun, chiar dacă intenÈ›ia sa fusese iniÈ›ial exact opusă. GraÈ›ie acestui raÈ›ionament, am ajuns la locul întâlnirii cu Maria eliberat de toate temerile ultimei luni, mult mai bine dispus È™i mai încrezător în viață decât în zilele anterioare…. Ceea ce nu a făcut până la urmă altceva decât să amplifice È™ocul pe care l-am resimÈ›it când am văzut-o. Fata naturală, proaspătă, acea Maria pe care credeam că o cunosc aproape perfect È™i pe care o consideram atât de diferită de tiparele comerciale în care se încadrau majoritatea colegelor noastre, acea tânără nu mai exista de acum. ÃŽn locul ei, în faÈ›a mea stătea zâmbitoare o persoană pe care eu nu o cunoÈ™team, cineva care semăna doar foarte puÈ›in cu prietena mea: o fată machiată strident, în culori prea puternice, prea vii È™i prea diverse, ale căror nume exacte nu măcar nu le puteam spune, îmbrăcată în haine pe care nu le mai văzusem niciodată la ea (aÈ™a cum aveam să aflu mai târziu, cumpărate împreună cu el, în săptămâna dinaintea Anului Nou), haine care nu o lăsau să respire, care o sufocau practic, pe atât de incomode pe cât erau de vulgare È™i ostentative; îmi transmiteau o senzaÈ›ie de kitsch nu tocmai nefamiliară, dar pe care nu o avusesem niciodată până atunci privind-o pe Maria… se transformase brusc într-o imitaÈ›ie perfectă a vedetelor cu totul imperfecte din È›ară È™i din străinătate, persoane care vindeau o imagine lipsită de conÈ›inut. Și totuÈ™i, îmi spuneam mereu că era până la urmă aceeaÈ™i Maria pe care o părăsisem cu doar opt zile în urmă…era imposibil să își fi schimbat într-o perioadă atât de scurtă nu numai aparenÈ›ele, dar È™i esenÈ›a ei de adolescentă romantică; era cu totul imposibil ca această transformare să fi pătruns până în cele mai profunde locuri ale caracterului Mariei…sau cel puÈ›in aÈ™a speram. Aveam dreptate…Maria nu era schimbată ca persoană, nu cu mult, în orice caz: doar mult mai confuză decât o lăsasem cu o săptamână în urmă…nimic care să nu poată fi remediat cu timpul, din fericire. Am căutat o masă la unul dintre localurile din jurul parcului, un loc unde să putem discuta în liniÈ™te: era evident că se întâmplaseră multe lucruri în ultima vreme, È™i nici eu, nici ea nu aveam să fim liniÈ™tiÈ›i până când toate dezvăluirile nu erau făcute. Eram în acelaÈ™i timp intrigat, dezamăgit, surprins, dar doream să ascult, să înÈ›eleg, È™i abia la final să formulez o concluzie. Maria părea extrem de agitată – am lăsat-o să-È™i pună gândurile în ordine È™i să-È™i organizeze povestirea… de altfel nici nu am avut o alternativă: un angajat al localului își luase în serios rolul de ospătar È™i nu se îndepărta nici cu un pas de masa noastră…reminescență probabil a unui fost soldat obiÈ™nuit să nu cedeze poziÈ›ia în faÈ›a inamicului, în acest caz noi doi, care ne încăpățânam să ocupăm o masă fără să comandăm nimic – am cedat în cele din urmă, determinându-l, mulÈ›umit de victorie, să ne lase să discutăm, moment în care am observat că nervozitatea Mariei scăzuse în intensitate – am considerat că era pregătită să înceapă povestirea. După cele câteva cuvinte schimbate exclusiv pentru a face o conversaÈ›ie uÈ™oară: “De când nu te-am mai văzut!!â€, “Cum ai petrecut Revelionul?â€, am observat că începuse să mă privească mai intens..semn că ajunsesem în final la adevăratul punct cald al discuÈ›iei. Aparent, îl întâlnise pe Dan (Dan era numele acelui băiat misterios – mă simÈ›eam cu totul altfel acum aveam în sfârÈ™it un nume) absolut din întâmplare, în autobuzul care o ducea acasă… Mi-a mărturisit că fără sfatul meu de la ultima noastră întâlnire, nu ar fi îndrăznit niciodată să îl abordeze (vocea ei căpăta accente de recunoÈ™tiință pe care doar cu greu le-am putut suporta)… Oricum, “ar fi fost cu desăvârÈ™ire nefericită†dacă nu ar fi făcut-o, aÈ™a că au urmat minute întregi de mulÈ›umiri, pe care am încercat fără succes să le evit, pentru că nu consideram că le-aÈ™ fi meritat… Dan avea douăzeci È™i cinci de ani, era proaspăt absolvent al Facultății de Sociologie È™i lucra pentru o firmă de publicitate (din câte am înÈ›eles, a obÈ›inut postul folosindu-se de o relaÈ›ie a părinÈ›ilor – nu era însă un lucru atât de rar încât să mă È™ocheze – È™i nici pe Maria). “E un băiat foarte bun†a fost singura referire la caracterul lui – extrem de generală, dar care nu spunea practic nimic… ÃŽn schimb, am ascultat timp de cinci minute o amplă descriere a ochilor săi negri, “atât de adânci È™i de misterioÈ™i încât te puteai rătăci în ei ca în abisurile nopÈ›ii, fermecată de necunoscutul pe care îl descoperi †(Maria avea într-adevăr un veritabil talent literar, nu se putea însă convinge să înceapă să scrie ceva…sau să continue după pagina a treia). Era într-adevăr entuziasmată, altfel nu-mi pot explica de ce m-ar fi ales pe mine pentru o confesiune care ar fi putut fi ascultată cu mai mare emoÈ›ie de o altă fată… ÃŽn plus, nu mi-a spus nimic semnificativ despre el…nu puteam desprinde o concluzie… Era ca È™i cum aÈ™ fi încercat să urc un versant perpendicular ajutându-mă doar de câteva smocuri de iarbă. El o sfătuise într-adevăr să cumpere hainele noi, de natură să o transforme în ceea ce s-ar fi putut numi noua vedetă a grupei noastre , să atragă interesul băieÈ›ilor È™i gelozia fetelor printr-o expunere cvasitotală…(ceea ce nu era deloc, vă asigur, genul ei: Maria era cea mai autentic feminină fată pe care o cunoscusem…câtuÈ™i de puÈ›in genul care își vinde imaginea cu atâta ostentaÈ›ie) . Am încercat să-i explic toate acestea, însă părea că nu avea de gând să-mi acorde un strop de atenÈ›ie…ignora practic orice remarcă pe care îndrăzneam s-o formulez, schimbând cu subtilitate È™i graÈ›ie subiectul ori de câte ori găseam de cuviință să critic ceea ce ea caracteriza ca o “plăcută È™i reconfortantă schimbare de stilâ€. Rămânea după mine o singură soluÈ›ie viabilă: să-l cunosc personal pe Dan, să-l studiez îndeaproape È™i să îi deduc astfel caracterul… îi dădeam astfel o È™ansă reală. Un ultim test, pe care dacă nu îl trecea cu brio, aveam să-i prezint Mariei o analiză cât mai cuprinzătoare a defectelor noului ei prieten. Era, cred, ultima carte pe care puteam să o mai joc… Maria a părut încântată de ideea că îmi doream să îl cunosc pe Dan (de ce naibii aveam sentimentul îngrozitor de déjà vu ?!)… bineînÈ›eles, Maria nu a acceptat o întâlnire doar între noi trei (ceea ce probabil că ar fi provocat în mintea lui Dan impresii pe care nu era în interesul Mariei să le aibă) aÈ™a că urma să o invităm la acest rendez-vous È™i o foarte bună prietenă a amândurora, Aly, fostă colegă de liceu a mea È™i a Mariei, acum studentă la medicină în primul an. Nu putea decât să mă bucure această modificare a situaÈ›iei, în primul rând pentru că nu o mai văzusem pe Aly de câteva luni, iar apoi pentru că eram convins că va fi de partea mea (o iubea la fel de mult pe acea Maria pe care o cunoscuserăm amândoi în liceu) È™i astfel raportul de forÈ›e avea să fie oarecum echilibrat. Nu în ultimul instanță, doream să-l cunosc la rândul meu pe Dan, să realizez ce anume genera această influență atât de puternică asupra prietenei mele… Nu aveam nici o îndoială, avea să fie o zi extrem de interesantă…. 8. Ajunsesem la Café Memento (locul unde stabiliserăm întâlnirea) mai devreme cu o jumătate de oră…la fel È™i Aly. Am avut astfel ocazia să discutăm ceva mai mult despre tot ce se întâmplase în ultima vreme în vieÈ›ile noastre…despre studenÈ›ie, despre foÈ™tii colegi..ne-am amintit momente plăcute din vremea liceului… M-am bucurat să observ că nu se schimbase aproape deloc…rămăsese aceeaÈ™i fată volubilă, critică, inteligentă, foarte apropiată de prietenii săi, dar păstrând o distanță destul de mare față de restul cunoscuÈ›ilor…aceeaÈ™i persoană alături de care îmi petrecusem patru ani din viață. Aly era minionă, dar nu avea nevoie de înălÈ›ime ca să te domine: avea cei mai expresivi ochi pe care îi văzusem vreodată, era practic imposibil să lupÈ›i împotriva privirilor ei… ÃŽn momentele de furie, de acolo pornea furtuna, de acolo veneau fulgerele care îi loveau pe toÈ›i cei din jur; în perioade mai calme, citeai în ochii ei inteligență È™i o ambiÈ›ie demnă de un Bonaparte (Aly era genul de persoană care nu suporta înfrângerea…care își lua întotdeauna revanÈ™a, fără ezitare). De acolo venea lumina ei…în ochii verzi în timpul verii È™i căprui în restul anului citeai totul… de acolo începea frumuseÈ›ea ei, atât interioară cât È™i exterioară. Era o persoană care își iubea mult prietenii, care È™tia să le ofere intimitatea necesară È™i să îi ajute în momentele de criză…față de restul persoanelor păstra o atitudine mult mai rezervată. Fusese una din cele mai strălucite eleve din clasa noastră, dar puÈ›ini dintre colegii noÈ™tri o cunoÈ™teau cu adevărat…eu È™i Maria ne număram, cu bucurie, printre aceÈ™tia. DiscuÈ›ia noastră a ajuns inevitabil È™i pe neobservate la prietena noastră comună ..â€ce mai face Maria?â€, “a rămas la fel?â€, “îmi lipsesc momentele pe care le petreceam împreună…†. Tot ce i-am putut spune a fost că s-ar putea să o găsească oarecum schimbată. - Schimbată? Cum ? - Ai să vezi… eram oarecum stânjenit. Nu era un lucru pe care să-l fi putut povesti pe un ton neutru È™i preferam ca Aly să-È™i formeze o părere proprie. Tocmai în momentul în care credeam că va trebui să dau până la urmă o explicaÈ›ie, deoarece Aly devenea din ce în ce mai insistentă cu întrebările, Maria È™i Dan È™i-au făcut apariÈ›ia pe uÈ™a cafenelei. S-au aÈ™ezat lângă noi…Maria radia È™i nu puteam spune că nu o înÈ›elegeam: îl prezenta pe Dan celor mai buni prieteni ai ei…mă întreb de când anume aÈ™tepta acest moment…cu câtă minuÈ›iozitate îl pregătise înainte, ce aÈ™teptări își făcuse în legătură cu reacÈ›ia noastră. ÃŽn mod sigur, cea pe care o observa atunci nu se ridica la înălÈ›imea planurilor ei: eu făceam mari eforturi să zâmbesc, dar grimasa care îmi înÈ›epene faÈ›a era ceva în mod evident fals, construit..È™i încă fără prea multă artă, în cel mai bun caz părând în ochii lui Dan complet indiferent față de ceea ce se întâmpla la masa noastră…asta desigur, dacă era destul de naiv să pună atitudinea mea pe seama unor probleme care nu aveau legătură cu Maria. ÃŽn ceea ce o privea pe Aly, ea părea la fel de plăcut impresionată de schimbarea de stil a Mariei È™i de noul ei prieten ca È™i mine în urmă cu două zile…părea total dezamăgită deoarece ceea ce credea să fie o plăcută reîntâlnire a unor foarte buni prieteni se dovedea până la urmă un simulacru total. Maria ne observa miÈ™cările È™i remarca fără îndoială cât de puÈ›in confortabil ne simÈ›eam în acel moment…nu È™tiu dacă realiza motivele reale ale acelei atitudini...probabil că da, dar nu È™tiu cât de mult ar fi fost dispusă să înlăture acele cauze. ÃŽn mod surprinzător pentru mine, Dan nu părea deloc afectat de atmosfera vădit rece È™i neprietenoasă din grupul nostru...bănuiam că era probabil doar o mască convenabilă, deoarece era imposibil să-È™i păstreze zâmbetul pe buze în condiÈ›iile date. Văzându-l pentru a doua oară, de data aceasta È™tiind mult mai bine cine este cu adevărat, nu am reuÈ™it să-mi modific prima mea impresie: era exact genul de băiat pentru care propria imagine reprezintă totul, un excelent reprezentant al tinerilor care duceau o viață princiară cu banii părinÈ›ilor, considerând că totul se poate cumpăra…că tot ce își doresc le va aparÈ›ine...; persoane care trec prin viață fără să înveÈ›e nimic…încercând să modeleze totul după propria dorință – cel mai trist lucru este că de cele mai multe ori È™i reuÈ™esc, mi-am spus, privind zâmbetul din ce în ce mai palid al Mariei. (mărturisesc că aceste gânduri mergeau puÈ›in dincolo de ceea ce È™tiam exact în acel moment, dar întâmplările viitoare mi-au dovedit că nu mă înÈ™elasem). Nu o puteam condamna pe Maria pentru că se simÈ›ea atrasă de el: era într-adevăr frumos după majoritatea standardelor, însă fizionomia lui nu era deloc una care să inspire încredere, ci dimpotrivă: era în Dan ceva artificial, ceva fals...nu-mi plăcea să fiu la aceeaÈ™i masă cu el È™i am observat că È™i Aly îmi împărtășea sentimentele...totuÈ™i, pentru moment, nici unul dintre noi nu avea o alternativă. El a fost cel care a preluat inÈ›iativa discuÈ›iei...centrată mai ales în jurul slujbei sale la firma de publicitate. Maria îl asculta fascinată, eu È™i Aly cu destul scepticism; È™tiam totuÈ™i că aveam să aflăm lucruri mai interesante despre caracterul său dacă îl lăsam să vorbească pe el decât dacă am fi încercat să preluăm noi controlul asupra conversaÈ›iei. – Imaginea este totul...È™i-a început discursul, luând în mână o cutie pe jumătate goală de Coca-Cola, pe care a pus-o pe masă, triumfător, ca È™i cum acea cutie ar fi fost cel puÈ›in Sfântul Graal. -CredeÈ›i că asta este, într-adevăr, cea mai bună băutură răcoritoare de pe piață? a zâmbit, considerând probabil că aveam să reacÈ›ionăm într-un fel oarecare, să-i răspundem sau măcar să părem interesaÈ›i..văzând că nu aveam de gând să facem nici un gest, a continuat: -Nu e cu nimic mai bună decât orice alt produs similar. La urma urmei, ingredientele sunt aceleaÈ™i: apă, cofeină, arome...singura diferență este că, spre deosebire de alte produse, Coca-Cola are miliarde de vânzări, dominând astfel piaÈ›a mondială. Și atunci, rămâne să ne punem întrebarea: de ce? Aveam impresia că mi se È›inea o lecÈ›ie...Dan ne explica lucruri cunoscute de oricine, considerând probabil că împărtășea secrete importante ale lumii; dacă urma să continue cu o odă adusă publicității, mă gândeam serios să mă ridic È™i să plec fără explicaÈ›ii suplimentare. TotuÈ™i n-am făcut-o. - Mediatizarea, a răspuns el propriei întrebări. Oricine a auzit de Coca-Cola, până la eschimoÈ™i sau aborigenii australieni. (aici a făcut un gest larg cu mâinile, încercând parcă să cuprindă în ele toată zona din Alaska până la Sydney). Au È™tiut să-È™i promoveze imaginea ca nimeni alÈ›ii È™i nu s-au uitat niciodată la bani..nici o vedetă nu a cerut prea mult pentru cele treizeci de secunde la televizor cu o sticlă din “băutura secolului†în mână. Doamne, dacă avea să urmeze povestea cu MoÈ™ Crăciun, totul devenea prea clasic...ce naibii, aveam destule cursuri la facultate…nu trebuia să ascult teorii pro-publicitate de la cineva care mă îndoiam că era luat în serios la propria firmă…deja mă simÈ›eam groaznic de plictisit. Nu È™tiu ce văzuse Maria la el... - S-ar putea să fie un È™oc pentru voi, a spus el cu o privire îngrijorată ca È™i cum s-ar fi temut serios ca eu È™i Aly să nu avem brusc un atac de cord, dar È™i imaginea actuală a lui MoÈ™ Crăciun a fost creată tot de Coca-Cola...toată povestea cu bătrânul supraponderal, jovial, cu barba albă È™i haina roÈ™ie e îngrozitor de recentă. Da, era într-adevăr o poveste clasică...dar Dan părea atât de captivat de propriile idei încât nu observa, sau nu-i păsa mai bine spus că în afară de Maria nimeni nu părea foarte interesat de pledoaria sa. - Agresivitatea în mediatizare este cuvântul cheie...până de curând, nimeni nu putea aÈ™eza un produs al altei companii în frigiderele Coca-Cola (până de curând, avea dreptate, deoarece o hotărâre judecătorească a defiinÈ›at această metodă de marketing – legea concurenÈ›ei trebuie până la urmă respectată). Brandul este totul...È™i cel mai important este cum îți vinzi imaginea...să ne uităm la Maria. Nu înÈ›elegeam deloc legătura ei cu frigiderele Coca-Cola sau imaginea lui MoÈ™ Crăciun, dar cert era că începusem să-mi recapăt interesul, odată discuÈ›ia ajungând la subiecte mult mai importante pentru noi. Dan observase acest lucru È™i era încântat de întorsătura pe care o dăduse discuÈ›iei. - Maria era o fată drăguță înainte, sunt de acord. Dar îi lipsea ceva, acel glamour (pe naiba: era mult mai strălucitoare înainte…pentru că strălucirea nu vine din accesorii…ar fi trebuit să È™tie asta) pe care orice fată drăguță ar trebui să-l aibă. Din fericire, È™i-a dat seama de acest neajuns È™i a făcut tot posibilul să-l depășească. A zâmbit È™i a luat-o în braÈ›e pe Maria, extrem de flatată de acest compliment..se ghemuise în braÈ›ele lui È™i ne privea pe noi aÈ™teptând măcar acum o privire aprobatoare. Tot ce am putut să fac a fost să încerc un zâmbet,reuÈ™ind o grimasă asemănătoare expresiei unui om pe scaunul dentistului. Nu am mai putut suporta mult timp atmosfera grea a grupului nostru...eram prins într-o capcană care mă sufoca È™i simÈ›eam nevoia imperioasă să plec. Din fericire, discuÈ›ia, de altfel nici în cele mai bune momente ale ei, foarte puÈ›in vie, începuse să se stingă definitiv: nimeni nu mai avea nimic de spus, aÈ™a că am pus grăbiÈ›i capăt acestui fiasco. Abia dacă am avut timp să-mi iau rămas bun de la Maria. Concluziile urmau să fie spuse a doua zi...de data aceasta, Dan nu avea să mai fie de față…avantajul nostru. 9. Maria era furioasă. Nu o mai văzusem niciodată aÈ™a până în acel moment È™i, deÈ™i păstrase stilul de a se îmbrăca impus de Dan, furia o ajuta să-È™i recapete ceva din frumuseÈ›ea pur feminină pe care aproape o pierduse. - ÃŽn definitiv, ce anume îi reproÈ™ezi? Eram din nou personajul negativ în toată această poveste..È™i chiar dacă pentru prima dată eram tratat ca atare, tot pentru prima dată îmi simÈ›eam conÈ™tiinÈ›a uÈ™oară. - A observat, fără doar È™i poate, atitudinea voastră rece...tot ce a vrut, la urma urmei, a fost să fie prietenos, dar voi.... Era într-adevăr foarte supărată pe mine È™i pe Aly, însă nu puteam da înapoi acum, pur È™i simplu. Trebuia să audă, È™i mai ales să înÈ›eleagă adevărul, indiferent dacă îi plăcea sau nu. Mă temeam însă că orice efort de-al meu ar fi fost inutil, în starea ei de atunci. AÈ™ fi încercat să expun o listă a defectelor lui Dan, aÈ™a cum îl vedeam eu, dar eram sigur că nici nu mi-ar fi dat voie să încep. ÃŽmi reproÈ™a că n-am fost suficient de prietenos față de el, că nu doresc să-i dau nici o È™ansă, că n-am încredere în alegerile ei. Am realizat că în cazul în care doream într-adevăr să obÈ›in ceva, să ies din colÈ›ul ringului unde fusesem aruncat de loviturile ei furibunde, trebuia să pun o întrebare care să o È™ocheze È™i s-o facă să reflecteze pentru o clipă. - Þie chiar îți place? Lovitura a avut exact efectul pe care îl anticipasem. S-a oprit brusc din È™irul de reproÈ™uri È™i m-a privit ca È™i cum nu m-ar mai fi văzut niciodată până atunci. Apoi a părut oarecum descumpănită...reuÈ™isem să o calmez È™i începusem să sper că vom putea purta o conversaÈ›ie pe un ton normal. Mi-a răspuns după o perioadă de tăcere, în care i-am permis să-È™i calculeze cu grijă răspunsul. - Sincer, Victor, nu È™tiu... poate îmi place cu adevărat, poate că este doar o simplă curiozitate de-a mea să aflu ce înseamnă în realitate o relaÈ›ie serioasă...sunt destul de confuză în acest moment. Cred sincer însă că este o alegere bună. Curiozitate...crezusem întotdeauna că astfel de relaÈ›ii se formau altfel. Două persoane se cunoÈ™teau, erau atrase una de cealaltă, vorbeau mult împreună, ieÈ™eau împreună, își învățau reciproc secretele È™i obiceiurile...totul era bazat pe comunicare, pe o încredere sinceră în compatibilitatea lor...ceea ce mă învățasem de-a lungul timpului să numesc dragoste. Dar acum pur È™i simplu astfel de lucruri nu mai erau la modă. RelaÈ›iile, aÈ™a cum observasem la toÈ›i colegii È™i prietenii mei, se formau repede, din plictiseală sau din curiozitate...nu aveau la bază nici o comunicare sinceră, nu implicau nici un fel de responsabilități, totul nu era decât o simplă joacă, un contract semnat între două părÈ›i la ruperea căruia nu se întâmpla nici o tragedie… era un lucru perfect normal ca un tânăr să aibă zeci de astfel de relaÈ›ii într-un an. Aveam impresia că totul devenise o cursă nebunească în care erai cu atât mai competitiv, cu atât mai bun în ochii cunoscuÈ›ilor cu cât aveai mai multe relaÈ›ii superficiale…era una din legile nescrise ale vieÈ›ii noastre de adolescenÈ›i. Din punctul acesta de vedere, eu nu fusesem niciodată “competitivâ€. Căutasem mereu stabilitate È™i comunicare autentică, ceea ce era foarte greu de găsit printre fetele de vârsta mea…nu avusesem din această cauză decât două sau trei prietene “adevărateâ€, cu mult sub media colegilor mei. Și aÈ™a cum o cunoÈ™team eu pe Maria, È™i ea era la fel ca mine. De aceea nu eram acum capabil să-i înÈ›eleg atitudinea. - Toate prietenele mele au avut până acum mult mai multe relaÈ›ii decât mine..mă simt cumva inferioară, simt că am irosit într-un fel anii aceÈ™tia. Nu È™tiu dacă poÈ›i înÈ›elege, mi-a spus Maria, profound emoÈ›ionată, întrerupându-mă din gândurile mele. Din păcate, înÈ›elegeam foarte bine. Trăia cu impresia că nu este suficient de atrăgătoare, că nu poate să facă un băiat s-o placă cu adevărat È™i de aceea încerca, după metoda descrisă de Dan, să-È™i promoveze mai bine imaginea (deÈ™i, din punctul meu de vedere, eÈ™ua lamentabil în tentativa ei). Și totodată, pentru a-È™i ridica nivelul stimei de sine, accepta să se întâlnească cu primul băiat care părea atras de ea, numai din “curiozitateâ€, fără să-È™i pună nici o întrebare despre el, fără să vadă de fapt nimic din ceea ce vedeau prietenii ei È™i fără să le asculte măcar sfaturile. ÃŽnÈ›elegeam perfect. Nu È™tiam însă dacă doream să accept. Maria îmi căuta privirea. ÃŽncerca parcă să-mi spună ceva È™i vroia să vadă cum reacÈ›ionez, să vadă în ochii mei un răspuns. - Știi, de fapt chiar aveam de gând să vorbesc ceva cu tine astăzi. Tonul ei avea ceva trist È™i lugubru. Am privit-o întrebător. - De astăzi, eu È™i Dan suntem împreună. Vestea vine poate neaÈ™teptat pentru tine, dar e o ocazie pe care nu am mai avut-o până acum È™i nu-mi pot permite să trec aÈ™a uÈ™or peste ea. Am tresărit…știrea era oricum neplăcută pentru mine, dar nu justifica în totalitate atmosfera grea din cameră. SimÈ›eam că mai exista ceva care trebuia spus, că adevăratul È™oc nu se produsese cu adevărat. - Dan s-a simÈ›it stânjenit după ziua de ieri…atitudinea voastră l-a făcut să se simtă aÈ™a. Mi-a spus că nu-i mai surâde ideea să vă mai întâlnească… pe tine în special, Victor… (mi-aÈ™ fi dorit să-l văd pe Dan spunându-i Mariei toate acestea…oare ce mască abordase? Jignire? Dezamăgire? Poate chiar gelozie) Am să-mi petrec următoarea perioadă cu el…. înÈ›elegi, nu? (a zâmbit amar). Nu È™tiu cât de mult vom mai putea să È›inem legătura în următoarele săptămâni…nu mă bucur, crede-mă, dar îmi dau seama că aÈ™a trebuie să fac… Nu, nu aÈ™a trebuia să fie…îmi dădeam seama că Maria își dorea acest lucru la fel de puÈ›in ca È™i mine…era tristă, melancolică, profund marcată. Dan însă È™tiuse că va câștiga, o forÈ›ase să facă o alegere È™i își cunoÈ™tea prea bine influenÈ›a asupra ei încât să nu îi fie teamă de rezultat. Gândise excelent…îi înlăturase pe acei prieteni ai Mariei care nu-l acceptau, ajutându-se chiar de acest lucru. Nu puteam însă să mă întorc în timp, să-mi schimb atitudinea față de Dan (mă întreb dacă aÈ™ fi făcut-o) È™i È™tiam că nu aÈ™ fi putut să o conving pe Maria să-È™i schimbe decizia. Am asigurat-o că nu va fi nici o problemă. Aproape plângea…realiza că poate pierde un prieten, îi părea rău È™i totuÈ™i nu făcea nici un gest pentru a-l avea înapoi; îi era teamă ca nu va mai avea ceva despre care oricum nu È™tia nimic… Mă întrebam până unde mergea influenÈ›a lui Dan È™i până unde va dori acesta s-o folosească. Am sărutat-o pe obraz pe Maria, crezând că va fi pentru ultima oară când ne vedeam ca prieteni È™i am părăsit camera. Aerul rece de afară îmi biciuia obrazul, È™tergându-mi lacrimile. 10. Următoarele patru luni au fost foarte dificile pentru mine. A urmat sesiunea, cu emoÈ›iile È™i volumul mare de muncă inevitabile; astfel am reuÈ™it pentru scurtă vreme să-mi îndepărtez, deÈ™i nu în măsura pe care mi-aÈ™ fi dorit-o, gândurile legate de ceea ce se întâmplase între mine È™i Maria. După aceea însă, acest ultim obstacol fiind È™i el înlăturat, totul a devenit din ce în ce mai dificil. O vedeam zilnic pe Maria la cursuri, îmi petreceam în aceeaÈ™i sală cu ea o mare parte a zilei, È™i începusem să-mi dezvolt un sistem de autoapărare, de negare a evidenÈ›ei, mă obiÈ™nuisem să ignor prezenÈ›a ei între aceiaÈ™i patru pereÈ›i… DeÈ™i speram de fiecare dată să fie altfel, Maria adopta aceeaÈ™i atitudine față de mine. Orice comunicare între noi avea loc numai atunci când era absolut necesar, constând numai din fraze scurte È™i în strictă legătură cu subiectul discuÈ›iei… nu mai rămăsese între noi nici un strop de intimitate …era prin urmare de la început exclusă orice referire la Dan sau la momentul rupturii noastre, ruptură impusă de un terÈ›, neagreată de nici unul dintre noi, dar în acelaÈ™i timp menÈ›inută cu perseverență de fiecare în parte. Nu mai puÈ›in dificil de suportat era atitudinea colegilor noÈ™tri. Ar fi fost imposibil ca ei să nu observe schimbarea din comportamentul nostru È™i, pentru că niciodată nu au putut fi convinÈ™i că eu È™i Maria nu eram îndrăgostiÈ›i, să elaboreze diferite scenarii în legătură cu despărÈ›irea noastră, scenarii care, în mod sadic, erau lăsate să ajungă È™i la noi, adăugând încă puÈ›in la dificultatea acestei situaÈ›ii. Mă vedeam din ce în ce mai des cu Aly…era unica legătură cu evenimenetele de la începutul anului pe care o mai păstram. Ea nu era totuÈ™i în situaÈ›ia mea, Dan nu o exclusese definitiv de pe lista prietenilor “acceptabili†pentru Maria.(întocmirea unei astfel de “liste†era un abuz pe care prietena noastră îl trecea mult prea uÈ™or cu vederea) .Se vedeau însă din ce în ce mai rar, discuÈ›iile lor se purtau pe teme mai banale, lipsite de importanță; treptat, prietenia lor începuse să se răcească… Pentru Aly, Maria pe care o cunoÈ™team amândoi din timpul liceului dispăruse în totalitate…transformarea de acum era dincolo de posibilitățile ei de înÈ›elegere. Era genul de persoană raÈ›ională care nu accepta decât lucrurile explicabile din punctul de vedere al realității concrete…ea nu avusese niciodată momente de derută, de criză a personalității, È™i astfel era cu totul improbabil să le accepte la alÈ›ii. Cu toate acestea, regreta prietenia ei din liceu cu Maria, dar considerând că a făcut tot ce era omeneÈ™te posibil s-o menÈ›ină, nu credea că mai există o È™ansă de revenire... Aly își iubea mult prietenii, dar nu accepta greÈ™eala sau inconstanÈ›a...ura nesinceritatea mai mult decât orice alt defect...iar în acest moment, Maria era îngrozitor de nesinceră cu ea însăși. Ar trebui să-i rămân pentru totdeauna recunoscător lui Aly pentru felul în care a rămas alături de mine în toată această perioadă…mă vedeam cu ea mai des chiar decât o făceam înainte cu Maria, probabil datorită temerilor de a nu pierde È™i această a doua prietenă adevărată pe care o aveam. Nu vorbeam niciodată despre Maria…deÈ™i îmi doream mult să aflu ce anume se petrecea acum în viaÈ›a ei (È™i chiar aÈ™ fi putut s-o aflu în perioada în care Aly È™i noua prietenă a lui Dan încă mai È›ineau legătura, dacă n-aÈ™ fi fost hotărât să mă protejez complet de propriile amintiri), eram hotărât să nu încerc să o fac, pentru a nu fi tentat mai târziu să intervin din nou în viaÈ›a ei...pentru moment era mai bine să las lucrurile să evolueze de la sine. Nu după mult, am fost la un pas să fiu lipsit È™i de acest ultim sprijin. Aly primise o ofertă de a studia un semestru în FranÈ›a, la o universitate bună...era o expertă a limbii franceze, aÈ™a că nimic n-o putea împiedica să urmeze acest drum. DeÈ™i îmi realizam egoismul, nu m-am bucurat, pentru că odată Aly plecată, dispăreau È™i toate legăturile mele cu perioada de liceu, se îndepărta È™i cea din urmă confidentă. N-o puteam însă împiedica, pentru că È™tiam ce oportunitate ar fi reprezentat această bursă pentru ea...ce avantaj în carieră! La început, Aly fusese entuziasmată de idee...își făcea multe planuri, cumpăra pliante cu geografia È™i cultura FranÈ›ei...această bursă devenise repede subiectul ei preferat, punctul înspre care se îndreptau toate gândurile ei. Ochii lui Aly nu fuseseră niciodată mai strălucitori. Am încurajat-o, È™tiind că nu o voi pierde...prietenia noastră urma să continue, chiar dacă de la distanță, chiar dacă în condiÈ›ii mai grele...dar È™tiam că nu se va risipi în infinitul relaÈ›iilor terminate înainte de vreme. Au început apoi să apară zvonuri. Zvonuri care circulau printre colegii mei de grupă în legătura cu relaÈ›ia dintre Maria È™i Dan (devenită între timp cel mai bine comentat subiect) erau dintre cele mai variate: dacă cineva afirma că sunt foarte fericiÈ›i împreună, întotdeauna se găsea altcineva care să-l contrazică, aducând dovezi “sigure†că sunt în pragul despărÈ›irii. Care era de fapt adevărul? Nici Aly nu părea să È™tie. Maria părea în unele momente extrem de fericită, împărÈ›ind cadouri la toată lumea, fiind binevoitoare chiar È™i cu acei colegi pe care în mod obiÈ™nuit nu-i simpatiza deloc; din ce în ce mai des însă se prăbuÈ™ea într-o stare de depresie totală, moment în care nici cei mai buni prieteni pe care îi avea acum (relaÈ›ii superficiale însă, mult mai puÈ›in profunde decât prieteniile cu mine sau cu Aly – după câte reuÈ™isem să observ) nu reuÈ™eau să o determine să-È™i expună sufletul. Atunci când întreg anul a început să vorbească fără ascunziÈ™uri despre despărÈ›irea ei definitivă de Dan, depresia Mariei a atins o intensitate pe care nu mă aÈ™teptam s-o observ. Ochii ei erau mereu roÈ™ii, colegii È™opteau că se ascundea între cursuri prin sălile goale pentru a plânge departe de ochii cercetători ai colegilor…slăbise îngrozitor, chiar È™i hainele strâmte pe care le purta de la o vreme păreau acum extrem de largi…profesorii erau extrem de dezamăgiÈ›i de rezultatele ei la examene…toată vitalitatea ei, zâmbetul, lumina ochilor se risipiseră parcă într-un abis de unde nu mai puteau fi recuperate, de unde nu mai părea capabilă să le regăsească. DeÈ™i era foarte greu pentru mine să o privesc aÈ™a, totuÈ™i n-am îndrăznit niciodată să vorbesc cu ea...eram prea mândru ca s-o fac, prea orgolios ca să o privesc în ochi È™i să o asigur că voi fi mereu alături de ea…iar orgoliul meu mă rănea îngrozitor în primul rând pe mine. Dacă mi-ar fi dat un semn, oricât de nesemnificativ, dacă ar fi făcut un cât de mic pas pentru a reface prietenia noastră, nu aÈ™ mai fi È›inut cont de nimic din ceea ce se întâmplase È™i aÈ™ fi alergat s-o consolez Dar eram sigur că un astfel de moment nu avea să vină niciodată. Mă înÈ™elam însă. 11. Depresia Mariei a avut o consecință la care nu mă aÈ™teptasem: Aly a rămas în È›ară. Mi-a spus că nu se simÈ›ea pregătită să-È™i părăsească căminul, că nu era sigură de succesul acestei plecări...n-am crezut-o. Știam cât se pregătise pentru stagiul în FranÈ›a, câte speranÈ›e își pusese, cum își imaginase întreaga carieră influenÈ›ată de acest moment. Nu, pentru ea ar fi fost minunat să plece – o È™tiam amândoi. Adevăratul motiv pentru care rămânea în È›ară era faptul că nu putea să plece pur È™i simplu într-un astfel de moment; s-o lase pe Maria în starea de acum; oricâtă logică È™i planificare existau în caracterul ei, Aly era în primul rând o foarte bună prietenă...nu era capabilă să-È™i întoarcă faÈ›a de la noi È™i să plece pur È™i simplu...în plus, È™tia că aceasta nu era ultima È™ansă de a pleca într-o bursă...avea să profite de acest avantaj..acum nu era însă momentul potrivit. Colegii noÈ™tri organizaseră ad-hoc o excursie la Sinaia în vacanÈ›a de primăvară, la mijlocul lunii aprilie. Era un prilej minunat, spuneau ei, să ne cunoaÈ™tem mai bine, să legăm noi prietenii È™i să le consolidăm pe cele vechi. Un proiect frumos care m-a încântat atunci când l-am aprobat din toată inima. MulÈ›i dintre prietenii mei n-au înÈ›eles de ce, cunoscând faptul că intervenise brusc o ruptură între mine È™i Maria È™i È™tiind cu siguranță că ea se număra printre cei care acceptaseră ideea excursiei. De fapt, în aceste patru luni care trecuseră, învățasem să nu mai reflectez în legătură cu ceea ce se întâmplase atunci…și totodată făceam mari progrese în încercarea de a ignora depresia Mariei care atinsese în acele momente apogeul. ÃŽn definitiv, ea distrusese cu bună È™tiință aproape toate legătura dintre noi, făcuse o alegere între o prietenie adevărată È™i o iluzie a dragostei (nimeni nu îi influenÈ›ase decizia finală); ar fi fost o greÈ™eală din partea mea să încerc acum să repar ceva…era mai mult datoria ei s-o facă, dar mă convinsesem că aÈ™tept în zadar un astfel de miracol. Nu aveam de gând s-o evit…doream cu adevărat să particip la acea excursie, iar simpla ei prezență acolo nu avea cum să mă împiedice. ÃŽn definitiv, dacă reuÈ™isem cu atâta succes să ne ignorăm reciproc o jumătate de semestru, puteam să o facem în continuare È™i la Sinaia. Am plecat la Sinaia într-o vineri seară...iar singurul lucru pe care îl regretam era că Aly nu venise È™i ea. Ne-am cazat la o pensiune, am mers în grup la una dintre terasele staÈ›iunii...în toate aceste momente nu am vorbit cu Maria, păstram o distanță cât mai mare unul față de celălalt...nimic schimbat față de ultima perioadă. ÃŽn aceste condiÈ›ii, nu mică mi-a fost uimirea atunci când am văzut-o în faÈ›a camerei mele, cu două ore după miezul nopÈ›ii, spunându-mi că doreÈ™te să vorbească neapărat cu mine. Era extrem de speriată, i-aÈ™ fi putut citi acest sentiment în priviri, dacă expresia chipului ei È™i È›inuta nu ar fi spus-o de la sine: plânsese mult, È™i numai cu greu se abÈ›inea să nu o facă È™i atunci, tremura fără oprire…părea că pur È™i simplu își pierduse orice formă de autocontrol…nu mai era nici Maria din liceu, nici Maria, prietena lui Dan, era o persoană care nu se cunoÈ™tea pe sine însăși È™i nu aparÈ›inea nici unui univers. Privind-o doar, mi-a fost suficient să uit totul despre ultima perioadă, despre Dan, despre ruptura noastră, despre felul în care se transformase atât de brusc în doar câteva săptămâni. ÃŽn faÈ›a mea se afla de data aceasta vechea Maria, o persoană care avea nevoie de mine È™i care îmi cerea ajutorul: niciodată nu îi refuzasem o astfel de cerere, cu atât mai puÈ›in aveam de gând să o fac atunci… Niciodată nu încetasem să È›in la ea, am încercat doar să cred că pot s-o fac, mă îndepărtasem doar datorită faptului că mi-o ceruse, doar datorită furiei pe care am simÈ›it-o atunci când a renunÈ›at la toată prietenia noastră pentru a rămâne prietena lui Dan. Undeva, în interior, È™tiusem mereu că voi fi pregătit s-o sprijin oricând mi-o va cere… Acum, după patru luni, acest moment atât de aÈ™teptat venise. Am discutat mult, mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase în acea perioadă, încă din primele zile ale relaÈ›iei cu Dan È™i până la excursia de la Sinaia; stilul ei detaliat îmi proiecta toate acele evenimente în faÈ›a ochilor, întocmai ca un film la cinematograf. La început, Dan fusese prietenul ideal…ieÈ™eau împreună în fiecare seară, îi facea multe cadouri scumpe, o trata ca pe o logodnică, ca pe o prinÈ›esă.. Mi-a spus că învățase de la el cum să se comporte într-un bar, cum să se îmbrace în aÈ™a fel încât să respecte tendinÈ›ele, cum să fie mereu atrăgătoare... Prima lor neînÈ›elegere adevărată a avut loc după aproape două luni, când Dan i-a cerut brusc să renunÈ›e la studii È™i să se dedice unei cariere în modeling sau în showbiz, motivând că nu va întâmpina probleme în a reuÈ™i, că va câștiga mult mai mult È™i că, de fapt, întotdeauna își dorise să aibă o prietenă celebră…era visul lui, acela de a fi invidiat de toÈ›i bărbaÈ›ii...de a avea în vitrina cuceririlor lui ceva pe care toÈ›i îl doreau, însă puÈ›ini doar își permiteau să-l aibă. Maria a refuzat categoric (o primă dovadă că nu era totuÈ™i pe atât de influenÈ›abilă pe cât îmi închipuisem), iar ruptura totală între ei doi a durat aproape o săptămână. Dan a revenit apoi asupra cuvintelor sale, spunând că înÈ›elege cât de mult a greÈ™it, că nu era corect din partea lui să încerce să-i impună o astfel de alegere, că înÈ›elegea perfect cât de importantă era pentru ea cariera pe care È™i-o alesese È™i că era hotărât s-o susÈ›ină orice ar fi decis să facă. Maria l-a crezut, pentru că erau exact cuvintele pe care spera să le audă. I-a adus flori (orhidee, din câte am reÈ›inut), i-a cumpărat bijuterii È™i i-a oferit un weekend la casa sa de vacanță din Câmpulung. (primul gând care m-a fulgerat a fost de fapt o întrebare: dacă ei doi…nu, nu mă puteam gândi la asta). Maria i-a acceptat scuzele, fără să È›ină cont de sfaturile lui Aly, care nu renunÈ›ase încă pe atunci să spere că ochii Mariei pot fi într-un final deschiÈ™i. Din acel moment însă, Dan a părut mereu oarecum plictisit de felul de a fi al prietenei sale, devenise irascibil…au început să apară din ce în ce mai multe momente neplăcute în relaÈ›ia lor, iar Maria începuse să-i descopere în sfârÈ™it latura negativă a caracterului, afla într-un final cine era de fapt acel Dan pentru care își părăsise prietenii fără a mai privi înapoi. Tocmai datorită acelui sacrificiu pe care îl făcuse, mi-a mărturisit ea, nu mai putea să se retragă…făcuse prea mult pentru această relaÈ›ie ca să mai poată s-o întrerupă acum fără regrete…crezuse È™i încă credea în latura bună, pozitivă a lui Dan..trebuia să continue s-o facă È™i să spere. Ceea nu a îndrăznit să facă Maria nu a fost însă peste puterile partenerului său. DespărÈ›irea a venit brusc, complet pe neaÈ™teptate, a anunÈ›at-o la fel de calm È™i de nepesător cum ai anunÈ›a deschiderea unei cafenele unde È™tii că n-ai să mergi niciodată...sau un nou record mondial la echilibristică. ÃŽntâlnise pe altcineva. Probabil o fată dispusă să facă toate sacrificiile pe care le dorea el, sau care deja le făcuse. AnunÈ›ul a fost cinic, necruțător È™i rece, ca È™i cum ultimele luni nu contaseră deloc pentru el…au fost doar o perioadă necesară de liniÈ™te pentru a căuta ceea ce își dorea cu adevărat…o rezervă de hrană pentru un prădător aflat mereu în căutarea unui vânat care să-l mulÈ›umească pe deplin. Maria nu È™tia dacă o întâlnise cu mai mult timp înainte È™i toate schimbările sale bruÈ™te de dispoziÈ›ie erau datorate ei…nu È™tia È™i nu mai prezenta importanță…tot ce putea acum s-o mai îndurereze era faptul că Dan o folosise. Și totuÈ™i, deÈ™i realizam că numai aceste evenimente erau mai mult decât suficiente pentru a-i provoca depresia cumplită pe care o observasem, pe care de fapt o observase toată lumea, simÈ›eam că nu era totul…că mai urma încă o mărturisire, ceva care avea să umbrească, dacă mai era posibil, tot ceea ce auzisem până atunci. - Știi, Victor, nu credeam că va fi posibil, am făcut totul, dar… Dar ce? Maria plângea, nu mai putea să vorbească, încerca să articuleze cuvintele, dar acestea se pierdeau printre suspine; se plimba prin cameră repede, într-un mod dezordonat, căutând parcă curajul să termine propoziÈ›ia (al cărei sens final, oribil, nu doream să-l intuiesc). S-a aÈ™ezat în cele din urmă pe marginea patului, plângând continuu, înfundat…nu mă mai privea, nu mai privea nimic, ochii ei erau goi, lipsiÈ›i de orice viață, de ultima picătură de speranță care se risipise pe aleile iubirii È™i ale deznădejdii…era complet secătuită de puteri È™i cu toate acestea căuta un ultim strop de forță pentru a-È™i duce până la capăt mărtusirea. - Nu… am aÈ™teptat, dar nu s-a întâmplat nimic…ar fi trebuit până acum…luna asta nu… Nu mai putea spune nimic…nu mai era necesar să spună altceva. Mărturisirea era completă. 12. Ar fi trebuit poate să fiu furios, să o întreb cum naibii a putut comite o astfel de imprudență, dar în acele momente nu puteam, organic, să fiu furios. Tot ce puteam să simt era compasiune, compasiune È™i o legătură de prietenie care se forma din nou È™i care trebuia să susÈ›ină toate aceste momente...să fie un fel de cordon prin care eu să-i transmit toată puterea de care avea nevoie acum unei fete care, la douăzeci de ani, era silită să facă față unor încercări pentru care nu era pregătită…totul din cauza unei persoane care urmărise doar propria satisfacÈ›ie. Nu, nu puteam să fiu furios. M-am aÈ™ezat lângă ea pe marginea patului È™i am încercat să-i È™terg lacrimile..am cuprins-o în braÈ›e în încercarea de a o mai calma, de a-i arăta că sunt alături de ea. Eram obiÈ™nuit să lupt pentru ea È™i să reuÈ™esc...până atunci fusesem mereu în stare să fac ceva concret pentru ea atunci când mi-o cerea. Acum, mă simÈ›eam neputincios în faÈ›a acestei lovituri a sorÈ›ii, È™tiam că nu pot face aproape nimic, că nu pot întoarce timpul, că nu pot să iau asupra mea durerea...nu-mi stătea altceva în puteri decât s-o È›in lângă mine, să-i È™terg lacrimile È™i să fiu alături de ea pe acest drum. - ÃŽmi pare rău…pentru tot ce am făcut…pentru tot… Cu aceste cuvinte, È™optite printre lacrimi, Maria s-a desprins de lângă mine È™i a fugit spre camera ei. Rămăsesem singur. Am încercat să adorm, să las concluziile pentru dimineață, când aÈ™ fi putut să analizez totul cu mai multă luciditate. De fiecare dată când închideam ochii însă, îmi apărea imaginea ei în braÈ›ele lui Dan, imaginea ei sărutându-l, el mângâind-o…totul se întreruprea brusc pentru două-trei secunde, timp în care răsuflam greu, ca un deÈ›inut torturat după ce fierul înroÈ™it i-a părăsit carnea…urma apoi o altă viziune, a ochilor ei roÈ™ii, a lacrimilor care cădeau pe podea, din ce în ce mai repede, până când formau o baltă, apoi un lac…apa creÈ™tea din ce în ce mai mult, forma o mare, un ocean…o rugam pe Maria să se oprească…mă luptam cu valurile, încercam să mă apropii de ea, dar nu reuÈ™eam…în cele din urmă m-am lăsat în voia lor, mă scufundam È™i simÈ›eam cu nu mai pot să respir. Alături de mine se auzea scâncetul de moarte al unui bebeluș… M-am trezit transpirat È™i mult mai obosit decât înainte…nu È™tiu de ce (mă întreb astăzi dacă a fost ProvidenÈ›a), dar am simÈ›it nevoia să mă îndrept spre camera Mariei. Am bătut uÈ™or în ușă…nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat clanÈ›a..uÈ™a era descuiată: am intrat È™i am văzut-o pe Maria în faÈ›a ferestrei larg deschise…afară ploua È™i picăturile de ploaie îi atingeau faÈ›a, contopindu-se cu lacrimile ei È™i coborând apoi pe pământ, cu un zgomot monoton, singurul care tulbura liniÈ™tea acelei nopÈ›i. Mai mult din întâmplare, ochii mi-au poposit asupra noptierei Mariei…am tresărit ca la vederea unui È™arpe. Strălucitor în lumina fulgerelor, am văzut un mic flacon. Mi-am dat seama că ea nu venise la mine pentru că își dorea s-o ajut, sau doar pentru a vorbi cu un prieten…venise pentru a-È™i lua rămas bun. Am crezut că îmi pierd cunoÈ™tiinÈ›a. Nu mă văzuse…privea în continuare pe fereastră, atât de calmă, atât de liniÈ™tită…nu mai plângea acum…dacă ar fi văzut-o altcineva nu ar fi realizat adevăratele sale intenÈ›ii... Mi-am dat seam ce aveam de făcut…nu mai puteam ezita. Am luat flaconul de pe noptieră È™i l-am pus în buzunar. Am privit-o încă o dată È™i am ieÈ™it uÈ™or din cameră, având grijă să nu fiu observat; am închis uÈ™a fără zgomot È™i m-am îndreptat cu paÈ™i uÈ™ori spre camera mea. Știam că gestul ei era provocat doar de disperare; mai È™tiam că singurul mod de a o opri era să o determin să reflecteze un singur moment asupra gestul final pe care dorea să-l facă. Atunci când va dori să ia flaconul, È™i nu îl va mai găsi pe noptieră, va fi nevoită să se gândească la posibilele consecinÈ›e ale faptei sale…o făcea doar pentru că se simÈ›ea complet lipsită de speranță…era o decizie de moment; atunci când ar fi fost nevoită să găsească un alt mijloc pentru a-È™i duce la capăt planul, lanÈ›ul mecanic al deznădejdii s-ar fi rupt, iar criza ar fi fost depășită. Acestea erau calculele mele atunci; È™tiam că greÈ™isem de nenumărate ori în presupunerile mele, în special în ultima perioadă – de data însă aveam nevoie să am dreptate. Mi-am petrecut restul nopÈ›ii în incertitudine, întrebându-mă dacă nu ar fi fost mai bine să acÈ›ionez altfel…să mă duc să vorbesc cu ea, în loc să am încredere că își va părăsi de bunăvoie intenÈ›iile…de zece ori am vrut s-o fac, È™i de zece ori mi-am dat seama că imediat după plecarea mea ar fi găsit un alt mijloc…era o decizie pe care trebuia s-o ia singură. Eram însă torturat de imposibilitatea de a acÈ›iona, de felul în care eram legat în propria mea cameră È™i trebuia să aÈ™tept dimineaÈ›a pentru a afla ce se întâmplase. Din fericire, pentru prima dată, totul se petrecuse exact aÈ™a cum calculasem. Maria trăia È™i, mai mult decât atât, părea că depășise total criza…nu era veselă, nici nu putea să fie astfel, însă nu mai plângea È™i nu mai depresia ei nu se mai observa...după furtună, se întrezăreau primele străluciri ale soarelui. Era gata să se ridice de la pământ È™i să lupte pentru viaÈ›a È™i viitorul ei...nu avea să fie singură; eram lângă ea – la fel È™i Aly. Nu am apucat să discutăm până după servirea micului dejun. Abia atunci am reuÈ™it să fim singuri È™i să clarificăm ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă. - MulÈ›umesc…mi-a spus ea, zâmbind (cât de mult îmi lipsise acest zâmbet!!) Am încercat să par complet nedumerit, ca È™i cum nu aÈ™ fi înÈ›eles ce îmi spunea. - Știi foarte bine la ce mă refer. Maria îmi dejucase atitudinea; înÈ›elesese ce se întâmplase cu flaconul de calmante – nu ProvidenÈ›a divină sau diavolul îl făcuseră să dispară. A zâmbit pentru a doua oară. Hotărât, era prea mult pentru mine după atât de mult timp. - Dan nu È™tie nimic…și aÈ™ prefera să rămână aÈ™a. Pot să trec singură de orice obstacol…indiferent ce s-ar întâmpla…(devenise deja puÈ›in mai melancolică, sau poate mai îngrijorată pentru viitor) Am privit-o mirat, părând în total dezacord cu ceea ce spusese ea mai înainte… - Singură? ÃŽn nici un caz, Maria. Era complet deconcertată. Dacă își închipuia însă că am să-i spun ceva lui Dan, se înÈ™ela lamentabil. Am simÈ›it că era nevoia să continui, să mă explic într-un fel.. - BineînÈ›eles, nu alături de Dan…însă, dacă mi-ai permite, nu m-ar deranja deloc să fiu alături de tine pe acest drum....sunt sigur că Aly gândeÈ™te la fel ca mine. Era rândul meu să zâmbesc…Maria mi-a răspuns (era deja al treilea zâmbet într-o singură zi – cine a spus că soarele prea puternic te poate orbi ?! ) È™i mi-a mulÈ›umit din nou. Cu siguranță, prietenia noastră era de acum restabilită complet… Am hotărât ca, imediat după întoarcerea în BucureÈ™ti, să meargă la un doctor specialist, să fie consultată È™i să facă tot ceea ce era necesar…nu era pregătită pentru paÈ™i prea abrupÈ›i în viață. DeÈ™i È™tiam că acela pe care se pregătea să-l facă, deÈ™i necesar, urma să fie extrem de dureros…și imposibil de uitat, oricât de mult ar fi încercat să o facă. Aveam însă de gând să-mi respect promisiunea: È™i oricât de greu i-ar fi fost, urma să găsească întotdeauna în mine un prieten sincer, un adevărat frate care s-o sprijine È™i s-o ajute să treacă prin probele vieÈ›ii. Era È™i acesta până la urmă un mod de a-i alina suferinÈ›ele… 13. Liviu Stoenescu era fratele mai mare al lui Aly È™i totodată, la numai 33 de ani, unul dintre cei mai promițători medici ginecologi din È›ară, fost È™ef de promoÈ›ie la Facultatea de medicină...respectat de colegi, admirat de toate pacientele sale, dovedea un devotament nemaîntâlnit față de meseria sa, ceea ce câștiga chiar admiraÈ›ia colegilor mai în vârstă. Și din acest motiv, dar mai datorită faptului că pe tot parcursul anilor de liceu ne fusese mereu alături, ajutându-ne mereu când am simÈ›it nevoia, nu numai pe sora sa, dar È™i pe mine È™i Maria, aceasta din urmă simÈ›ea că Liviu este singurul în care ar fi putut avea încredere în această situaÈ›ie…o persoană care să-i acorde sprijinul nu doar medical, dar È™i ca prieten, cineva care să-i fie alături…mai mult decât un simplu diagnostic È™i soluÈ›ii propuse rece, mecanic. Imediat ce ne-am întors în BucureÈ™ti, Maria s-a hotărât să meargă la cabinetul său…nu mai putea să aÈ™tepte multă vreme, timpul nu avea de gând să se oprească, È™i o dată cu trecerea lui, dispăreau È™i curajul È™i posibilitățile. Aly a vorbit cu fratele ei...i-a expus situaÈ›ia È™i a stabilit o programare foarte aproape de momentul întoarcerii noastre. Maria ne-a permis amândurora să venim cu ea, mi-a spus că va avea nevoie de noi atunci când va ieÈ™i din cabinetul lui Liviu… È™i eu, È™i Aly aveam să fim acolo, în sala de aÈ™teptare, pregătiÈ›i s-o ajutăm în acel moment. Nu era deloc un spaÈ›iu al fericirii, al zâmbetului…nici nu mă aÈ™teptam. Maria intrase în cabinet, iar eu È™i Aly am petrecut în spatele uÈ™ii închise aproape o jumătate de oră, timp în care am avut ocazia să privesc în jurul meu…nu puteam aduce nici o critcă spaÈ›iului în care ne aflam… era igienic, decent, modern, dar oamenii… Erau puÈ›ine femei mature…trecute prin viață, cărora problemele de acum nu le provocau decât o expresie bine controlată de teamă…însă nu de disperare. Majoritatea erau fete de vârsta noastră, È™i chiar mai tinere decât Maria, adolescente de 14-15 ani, cu feÈ›ele înecate în lacrimi, toate venite din aceeaÈ™i cauză ca È™i prietena noastră…unele erau singure, suspinând cu ochii înroÈ™iÈ›i de plâns È™i aÈ™teptând cu teamă È™i totodată cu speranță momentul în care vor fi invitate în cabinet…altele erau însoÈ›ite chiar de mamele lor, care purtau întipărită pe chip masca deznădejdii mai adânc decât fiicele…nici una nu era lângă acela care îi provocase suferinÈ›a…drumul acestor tineri se încheia undeva cu mult înainte de porÈ›ile acestei clădiri…rolul lor în piesă era de a răspândi durerea È™i, în ultimă analiză, chiar moartea unor fiinÈ›e care nu cunoscuseră viaÈ›a…mă întreb dacă vreunul trecuse de pragul acestui loc..dacă văzuse acest infern…ce influență a avut asupra lui? Era un loc dominat de două sentimente contrare: suferință È™i speranță. Un purgatoriu pământean în care sufletele veneau să caute calea spre izbăvire….un purgatoriu rezervat exclusiv mamelor, surorilor, fiicelor È™i prietenelor noastre…o cutie a Pandorei în care observai o mie de torturi diferite, fiecare mai dureroasă în felul ei decât celelalte, dar È™i una dintre cele mai frumoase trăsături ale oamenilor: puterea de a spera. Am privit-o pe Aly…se temea bineînÈ›eles pentru Maria, era la fel de îngrijorată ca È™i mine în privinÈ›a ei dar nu, nu era tulburată de aerul apăsător din acel cabinet. Urma să devină medic È™i se pregătise mult să suporte astfel de priveliÈ™ti. Se spune că băieÈ›ii sunt mai puternici decât fetele…e un mit vechi, incredibil de fals. Maria avea obiceiul să afirme că nici un bărbat nu poate trece printr-un moment de criză mai bine ca o femeie…că în cele din urmă va ceda cu siguranță, pentru că superioritatea lui nu stă decât în forÈ›a fizică, nu È™i în cea spirituală. Avea dreptate…am contrazis-o mereu pe această temă, dar avea dreptate. Nu cedasem încă, dar făceam mari eforturi să rezist…în vreme ce Maria era în cabinet, iar Aly…ei bine, Aly era cea mai puternică dintre toÈ›i…singura care reuÈ™ea să-È™i păstreze intactă luciditatea în astfel de momente… Am observat într-un târziu că eram singurul băiat din acea sală È™i lumea remarcase acest lucru. Mă întrebam la ce anume se gândeau, ce poveste asociau cu prezenÈ›a mea acolo, dacă se gândeau că eu… – dar nu, nu mai aveam timp să mă gândesc la acest lucru: uÈ™a cabinetului era deschisă. Mă aÈ™teptam s-o văd ieÈ™ind pe Maria…tristă, îndurerată, poate într-un fel uÈ™urată...dar în locul ei l-am văzut pe Liviu făcându-ne semn să intrăm în cabinet. Nu am putut citi nimic în privirea sa din tot ceea ce se petrecuse în spatele uÈ™ii în decursul acelei jumătăți de oră…am intrat acolo tăcuÈ›i, întrebându-ne care era motivul pentru care eram chemaÈ›i, nedumeriÈ›i È™i totodată nerăbdători să aflu atât explicaÈ›iile Mariei cât È™i pe cele ale doctorului. M-am aÈ™ezat pe fotoliul din stânga Mariei, iar Aly pe acela din dreapta…nu părea, spre surprinderea mea, cuprinsă de teamă, durere, sau remuÈ™cări…era incredibil de liniÈ™ită, È™i mult mai nedumerită decât ne simÈ›eam noi. Amândoi aÈ™teptam ca vechiul nostru prieten Liviu să ne spună ceva, să aducă puÈ›ină lumină în această situaÈ›ie pe care nici Maria, nici eu È™i nici Aly (care È™tiam chiar mai puÈ›ine lucruri decât ea) nu păream a o înÈ›elege. Doctorul părea mai încrezător decât noi, fără îndoială, la fel de emoÈ›ionat: Maria îi era o prietenă dragă È™i È™tiam că toată această poveste îl afecta într-un fel È™i pe el. - ÃŽn primul rând, ar trebui să È™tiÈ›i că v-aÈ›i înÈ™elat, a început el. ÃŽn legătură cu ce? Fraza aceasta nu ne spunea nimic…aÈ™teptam cu toÈ›ii o explicaÈ›ie. - Maria nu este însărcinată. Nu cred că am trecut vreodată, în tot decursul vieÈ›ii mele, printr-o schimbare de situaÈ›ie mai spectaculoasă È™i mai bruscă decât aceasta...o priveam pe prietena mea È™i remarcam, din privirea ei, că È™i pentru ea era prima dată când auzea această informaÈ›ie…era la fel de uimită ca È™i mine…și vizibil mult mai uÈ™urată. Lângă noi, Aly căuta în minte o altă explicaÈ›ie pentru… Doctorul a continuat: - Amenoreea…absenÈ›a ciclului menstrual – a explicat el, zâmbind uÈ™or, la ignoranÈ›a mea È™i a Mariei în ceea ce privea termenii medicali – poate avea mult mai multe cauze decât o sarcină. ÃŽn cazul Mariei, amenoreea secundară (cum aveam să aflu mai târziu, amenoreea care survenea după prima menstruaÈ›ie) poate fi provocată È™i de o problemă hormonală, È™i de oprirea bruscă a unui tratement anticoncepÈ›ional – a privit-o întrebător pe Maria, aceasta făcând semn că nu putea fi pusă în discuÈ›ie această posibilă cauză – sau, în foarte multe cazuri, în urma unui stres emoÈ›ional puternic.. Asta trebuia să fie! BineînÈ›eles, depresia Mariei fusese extrem de puternică, sufiecient încât să provoace astfel de probleme…am privit-o È™i mi-am dat seama că È™i ea se gândea la acelaÈ™i lucru…din punctul ei de vedere problema era rezolvată, È™i încă mult mai uÈ™or decât s-ar fi aÈ™teptat vreodată. Aly È™i fratele ei nu păreau însă aÈ™a convinÈ™i… Se putea observa că Liviu nu-È™i terminase încă discursul, dar Maria i-a luat-o înainte: - Dacă stresul ar fi eliminat, problema s-ar rezolva de la sine, fără tratament, nu am dreptate? Prietenul nostru a privit-o cu atenÈ›ie, încercând să vadă dacă era pregătită să asculte continuarea. - Da, numai dacă într-adevăr aceasta este cauza…n-am să-È›i ascund însă faptul că mai există o posibilitate… - s-a oprit, încercând să-È™i cântărească cuvintele: atmosfera devenea din nou tensionată – există È™ansa ca amenoreea să fie cauzată de prezenÈ›a unor tumori, ovariene sau uterine…n-avem de unde să È™tim sigur, până când… Aly a tresărit – È™tia foarte bine ce înseamnă cuvintele fratelui ei…eu intuiam cred destul de bine; Maria însă era în continuare, sau încerca cel puÈ›in să pară relaxată: - Nu, sunt sigură că stresul a provocat această problemă…în ultima perioadă…a încercat ea să zâmbească, să caute explicaÈ›ii, să se agaÈ›e de această speranță..mă întreb dacă era ea însăși convinsă de cuvintele ei. Liviu nu avea de gând însă să își părăsească punctul de vedere: - Dacă în locul tău ar fi fost oricine altcineva, poate că nu aÈ™ fi insistat atât...dacă nu dorea să mă asculte, aÈ™ fi lăsat-o să plece…tu însă eÈ™ti cea mai bună prietenă a lui Aly, È™i simt că e de datoria mea nu numai ca medic, dar È™i ca prieten să-È›i cer să faci niÈ™te teste: o analiză hormonală, o laparoscopie…trebuie să È™tim sigur ce anume înfruntăm aici. De aceea am vrut să fie aici È™i Aly È™i Victor, în speranÈ›a că ei vor reuÈ™i mai bine să te convingă. Maria ne-a privit cu speranÈ›a că o vom susÈ›ine È™i vom spune că stresul era singurul vinovat…nu s-a întâmplat aÈ™a, Aly avea încredere deplină în fratele său…iar eu înclinam să fiu de aceeaÈ™i părere: un examen complet era mai mult decât necesar. - Bine, a acceptat ea, păstrându-È™i încă buna dispoziÈ›ie, voi face totul chiar acum – vreau să se termine cât mai repede. Dar, a adăugat, sunt sigură că nu o să descoperiÈ›i nimic…să È™tii că în cazul acesta n-am de gând să plătesc testele, l-a ameninÈ›at ea jucăuÈ™ pe Liviu. Acesta a acceptat gluma È™i i-a răspuns la zâmbet – mă întreb dacă el presimÈ›ea rezultatele testelor. Nu am mai avut nici o veste de la el timp de două săptămâni…convenisem împreună cu Maria È™i Aly să nu mai discutăm despre acest subiect până la primirea rezultatelor…simÈ›eam ca unele îndoieli începeau să-È™i facă loc È™i în sufletul prietenei noastre. Când după două săptămâni am văzut-o din nou plângând, din nou atât de aproape de abisul din care abia se ridicase, am realizat că ceea ce mă înspăimântase atât de mult în ultima vreme devenise realitate. Mi-a spus rezultatele analizelor dintr-o răsuflare, între două suspine, reuÈ™ind cu greu să-È™i stăpânească lacrimile…deÈ™i citeam totul pe faÈ›a ei. Descoperiseră o tumoare ovariană…operaÈ›ia era necesară. 14. Nu È™tiu cum le-a motivat Maria părinÈ›ilor ei vizita bruscă la ginecolog È™i mai ales cum le-a explicat faptul că a È›inut-o secretă…dar nici măcar nu cred că a mai contat în acel moment…toÈ›i cei care È›ineau la ea: familia, eu, Aly, eram într-o stare de agitaÈ›ie continuă, de îngrijorare profundă față de ceea ce se întâmplase È™i ceea ce se putea întâmpla cu Maria. Ea încerca, probabil sufocată de atenÈ›iile cu care o înconjuram toÈ›i,să ne explice că nu era de fapt o situaÈ›ie gravă, că operaÈ›ia era în ultimă analiză destul de comună È™i că totul urma să revină în cel mai scurt timp la normal. (mă întreb în ce măsură se lăsa convinsă de propriile sale cuvinte – È™tiam, simÈ›eam că în adâncul sufletului îi era mult mai teamă decât nouă) Tumoarea era, din fericire, benignă…pericole existau însă, È™i Liviu era de părere că extirparea era necesară…spunea că Maria fusese extrem de norocoasă descoperind-o atât de devreme..mai târziu, operaÈ›ia ar fi fost mult mai dificilă È™i mai riscantă..acum era aproape o intervenÈ›ie de rutină. Stabilisem ca Maria să fie internată la sfârÈ™itul lunii iunie (în momentul în care aflasem rezultatele, era deja sfârÈ™itul lui mai). Era o dorință pe care ea È™i-o exprimase foarte clar…dorea să termine anul, să susÈ›ină toate examenele…și, mai ales, ca nici unul dintre colegii noÈ™tri să nu afle ce se întâmplase…era dreptul ei la intimitate, dreptul ei de a nu-È™i face publice problemele sale. ÃŽÈ™i petrecea aproape tot timpul cu mine È™i cu Aly…încerca de dragul nostru să pară fericită, să ne arate în mod constant că nu se gândeÈ™te la intervenÈ›ie; noi, la rândul nostru, nu doream să îi readucem acest lucru în memorie…ne era la fel de teamă de acest moment care se apropia cu paÈ™i repezi. Maria a fost internată cu două zile înaintea operaÈ›iei. Doctorul Ionescu, care urma să efectueze intervenÈ›ia, ne fusese recomandat de Liviu È™i era considerat unul dintre cei mai buni din È›ară. Paradoxal, eram din ce în ce mai liniÈ™tiÈ›i pe măsură ce momentul critic se apropia…Maria, mai mult decât oricine, era extraordinar de calmă È™i părea că nu se gândeÈ™te deloc la ceea ce urma…încercările prin care trecuse în ultima perioadă îi aduseseră o tărie sufletească de invidiat, o stăpânire de sine excepÈ›ională. Aly rămânea ca întotdeauna foarte puternică, pregătită oricând s-o susÈ›ină pe Maria, dar È™i pe mine, care nu mă puteam opri să mă gândesc la cele mai nefericite scenarii. Aly rămânea singura dintre noi care È™tia în ce consta operaÈ›ia…și încerca constant să mă liniÈ™tească…să mă reasigure că nu se putea întâmpla nimic rău. ÃŽn seara dinaintea zilei critice, Maria mi-a spus că doreÈ™te să vorbească singură cu mine…că trebuie neapărat să-mi spună ceva de mare importanță. Mă întrebam ce mărturisire avea să urmeze… eram total descumpănit; până atunci, Maria dorise să fie înconjurată de cât mai mulÈ›i prieteni apropiaÈ›i, să vadă în jurul ei cât mai multă lume care să o încurajeze – în cel mai rău caz, eram doar eu È™i Aly – acum însă dorea o discuÈ›ie în tete-a-tete cu mine, lucru care, în ultima perioadă, nu prevestise nimic bun. Mă înÈ™elasem – nu urma o mărturisire, ci o rugăminte; o rugăminte care m-a È™ocat însă, care mi-a amintit de o perioadă extrem de nefericită a vieÈ›ii mele È™i a Mariei; nu puteam să cred că ceea ce auzeam se întâmpla în realitate: Maria mă ruga să încerc să-l conving pe Dan (acelaÈ™i Dan care îi făcuse atâta rău, acelaÈ™i Dan care o adusese în pragul sinuciderii È™i care fusese la un pas să ne distrugă complet prietenia) să vină s-o viziteze la spital în dimineaÈ›a următoare, în orele dinaintea operaÈ›iei. Nu, nu mai È›inea la el, s-a grăbit repede să adauge, văzând dezaprobarea totală, oroarea din privirile mele, doar dorea să-l observe cum reacÈ›iona în această situaÈ›ie, dacă regreta într-un fel acÈ›iunile sale din trecut, dacă ar fi cumva È™ocat văzând-o astfel…asta era tot, mă asigura ea, încercând să mă convingă să încerc să-l găsesc pe cel care aproape îi distrusese viaÈ›a… Am ieÈ™it din salonul ei fără să-i pot promite nimic…eram È™ocat, îmi dădeam seama că de fapt nu înÈ›elesesem nimic despre Maria în toÈ›i aceÈ™ti ani… nu numai despre ea, în douăzeci de ani nu înÈ›elesesem nimic despre cât de complex, de misterios poate să fie sufletul unei fete…mă întrebam dacă o să pot înÈ›elege vreodată…și cred că È™tiam răspunsul. Și totuÈ™i, nu È™tiu de ce anume, nu pot să înÈ›eleg ce anume mecanism pervers al fiinÈ›ei mele m-a determinat s-o fac, poate prietenia, poate dorinÈ›a de a o vedea pe Maria zâmbind, poate speranÈ›a că Dan se va schimba, dar am reuÈ™it într-un final să-mi înving È™ocul iniÈ›ial, oroarea, furia provocate de cererea Mariei È™i am format numărul lui. Mi-a răspuns foarte uimit de identitatea celui care-l căuta, amuzat È™i totodată parcă dispreÈ›uitor, fără să înÈ›eleagă ce se întâmpla de fapt. Credea poate că Maria încă îl iubeÈ™te (oare o mai făcea?!) , credea că eu încerc să-mi cer scuze, să îi câștig prietenia. Am încercat cât mai repede să-l conving că se înÈ™ala dacă acestea erau gândurile sale. I-am explicat situaÈ›ia Mariei de acum, nereuÈ™ind însă să-mi ascund dispreÈ›ul pe care le aveam față de el È™i toÈ›i cei care îi semănau. Mi-a răspuns, aproape amuzat de naivitatea noastră (de fapt a mea), că orice s-ar fi întâmplat cu fosta lui prietenă (a accentuat destul de mult, cu cinism pe cuvântul fosta) nu mai era deloc o problemă care să-i trezească interesul…simÈ›eam cum mă cuprindea un nou val de furie, începeam să mă întreb de ce anume îl sunasem – È™tiusem că nu pot să mă aÈ™tept la nimic bun. TotuÈ™i, a spus, exact atunci când eram pregătit să întrerup convorbirea, că există o mică posibilitate să vină… Mărturisesc că atunci nu l-am crezut, bănuiam că este doar o altă formă de a o ridiculiza pe Maria, de a o răni...promițându-i ceva pe care nu avea nici o intenÈ›ie să-l ducă la bun sfârÈ™it. Tocmai din acest motiv nu i-am spus nimic ei despre această convorbire…nu doream să-i mai aduc un plus de nefericire într-un astfel de moment. Am minÈ›it-o (È™i m-am simÈ›it teribil, pentru că nu o mai făcusem niciodată È™i nici nu mă gândisem că aÈ™ face-o vreodată, însă acum nu aveam o alternativă), spunându-i că nu am reuÈ™it să-l contactez, deÈ™i am încercat, că telefonul său era închis. Nu È™tiu dacă nu a fost doar o simplă impresie personală, dar Maria mi s-a părut oarecum dezamăgită la auzul acestei veÈ™ti…poate din cauza lui Dan, poate pentru că nu m-a crezut că l-am căutat într-adevăr. Am plecat din spital destul de confuz de ultimele evenimente care mă surprinseseră profund… Aly nu È™tia nimic…mi-am dat seama că Maria mă alesese pe mine pentru că Aly ar fi refuzat-o categoric…nu ar fi funcÈ›ionat rugăminÈ›ile ei, nici lacrimile. Mi-am dorit atunci să fi avut puterea lui Aly…eram însă din păcate mult mai uÈ™or impresionabil…niciodată nu îi refuzasem o rugăminte Mariei. Mă bucuram de atitudinea lui Dan…ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat să se întoarcă…din cauza mea? Ceea ce urma să se întâmple ziua următoare mă înspăimânta…nici una dintre persoanele la care È›ineam nu mai suferise o operaÈ›ie până atunci…era astfel o premieră pentru mine È™i practic nu È™tiam ce anume aÈ™ fi putut face în situaÈ›ia în care mă aflam. ÃŽn plus, în mintea mea, peste această problemă se suprapuneau concomitent slăbiciunea mea, a Mariei…dispreÈ›ul lui Dan…era deja peste limitele mele…multe întrebări la care nu puteam găsi răspunsuri…prea multe. Nu-mi amintesc cu exactitate ce anume am făcut în seara aceea… mi-am dovedit însă slăbiciunea cu prisosință: am băut. Am băut ca să uit, am băut nu ca să găsesc răspunsurile, ci pentru a uita întrebările. Nu-mi plăcea ce fac…beam cu ură față de mine, față de viață, față de Dan, față de paharul din faÈ›a mea. Tot ce doream era să mă trezesc altcineva sau să nu mă trezesc niciodată. Nu mai È™tiam nici cine sunt, nici unde mă aflu…nu mă mai interesa Dan, Maria…nu mai exista nimeni pentru mine. Nu È™tiu cât am băut, sau până la ce oră…sau cât aÈ™ mai fi stat acolo dacă nu m-ar fi găsit într-un final Aly…speriată de faptul că nu m-a găsit nici la spital, nici acasă. Am iubit-o pentru că nu m-a dispreÈ›uit pentru ceea ce ajunsesem…pentru că m-a înÈ›eles È™i pentru că m-a luat de acolo fără să spună nici un cuvânt È™i m-a dus acasă. ÃŽn tot acest timp, în ochii ei am citit reproÈ™ul, dar nu dispreÈ›ul; dezamăgirea, dar nu repulsia. Maria avusese dreptate: am cedat până la urmă: trebuia s-o fac, nu ? – nu exista altă cale. Am ajuns la spital a doua zi cu o jumătate de oră mai târziu decât îmi propusesem…toată familia Mariei era acolo, nici unul dintre prietenii săi apropiaÈ›i nu lipsea…mi-am căutat un loc lângă Aly, vizibil marcată È™i ea de acest moment dificil pentru prietena noastră – m-am bucurat că nu a spus nimic despre seara trecută. BineînÈ›eles că Dan nu apăruse…nici nu mă aÈ™teptasem la altceva de fapt È™i m-am simÈ›it uÈ™urat că nu i-am povestit Mariei despre discuÈ›ia dintre mine È™i el. Nimeni nu dorea să vorbească în acele clipe…eram mult prea concentraÈ›i, mult prea absorbiÈ›i de gravitatea momentului…o asistentă ne-a spus la un moment dat că operaÈ›ia începuse. ÃŽn sală nu se mai aflau de acum douăzeci de persoane diferite, ci un singur suflet, o singură voce care se înălÈ›a spre cer, cerându-i Divinității un singur lucru atât de viu în speranÈ›ele noastre: vindecarea Mariei…o singură dorință în mintea fiecăruia: aceea de a vedea din nou cel mai frumos zâmbet. Deodată însă, s-a întâmplat ceva care ne-a făcut È™i pe mine È™i pe Aly, să ne cutremurăm: Dan era acolo. Aly nu È™tia nimic de discuÈ›ia dintre mine È™i el, astfel încât nu înÈ›elegea nimic…eu tresărisem pentru că nu mă aÈ™teptasem să-l văd acolo. AÈ™ fi putut totuÈ™i să înÈ›eleg dacă l-aÈ™ fi văzut oarecum îngrijorat… nu era însă absolut deloc marcat de acest moment, de atmosfera apăsătoare, de toÈ›i cei care veniseră s-o sprijine pe Maria… în nici un caz nu se afla acolo ca să-È™i exprime remuÈ™cările asupra comportamentului său. Nu avusese nici măcar minima decență să vină singur – împreună cu el se afla noua sa prietenă, o fată È™tearsă, aceea pentru care provocase despărÈ›irea de Maria…amândoi erau veseli, zâmbitori, nu conÈ™tientizau ce se întâmpla cu adevărat în acea sală È™i mai ales în cea alăturată, unde viitorul unei fiinÈ›e pe care o cunoscuse È™i la care È›inuse odată (sau cel puÈ›in aÈ™a crezuse ea), era pus în pericol. Atitudinea lui ne sfida pe toÈ›i , era o profanare a acelui moment de solidaritate pentru o ființă dragă, a acelei rugăciuni colective care avea în sala de aÈ™teptare cu ziduri albe. Văzându-ne pe mine È™i pe Aly, ne-a făcut semn…vorbea cu noi ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat…ca È™i cum noi trei am fi fost vechi prieteni. Pentru un moment am crezut că își pierduse minÈ›ile, pentru că nu puteam înÈ›elege un astfel de cinism…începuse să vorbească despre cu totul alte subiecte decât cel atât de important atunci…despre spot-urile la care lucra în acel moment, despre canicula din BucureÈ™ti…vorbea singur, repede, fără să-È™i dea seamă că alte lucruri contau în acel moment pentru noi; când È™i-a întrerupt pentru un moment tirada, l-am întrebat de ce venise acolo...era evident că situaÈ›ia Mariei nu se afla printre preocupările sale. Răspunsul său a venit pentru mine ca o lovitură de tunet, menită să-mi arate adevăratele abisuri ale sufletului acestui om: - Știi cum se spune… niciodată să nu ignori dorinÈ›ele unui muribund… Râdea, considerând că gluma lui poate fi amuzantă...călca în picioare ceea ce odată iubise, depășea orice limită a egoismului, a monstruozității, demonstra în faÈ›a tuturor cât de puÈ›in suflet putea să aibă un tânăr…ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi zis dacă am fi avut dreptate în primele noastre presupuneri? AÈ™ fi vrut să-l pot lovi, să-l alung de acolo…să-i arunc în față monstruozitatea…să fac orice ca acea instanță a egoismului, a insensibilității să dispară pentru totdeauna din faÈ›a mea. Cât îl uram! A intervenit Aly, cu acea luciditate care nu o părăsea niciodată È™i în jurul căreia urma să-È™i construiască cariera de medic. - Maria nu are nevoie de tine. Tonul ei era rece, dur, nu admitea replică…Dan însă a continuat să-È™i joace cartea, cu acelaÈ™i zâmbet pe buze pe care nu mai puteam să-l accept. - Ea m-a chemat aici…o să fie extrem de supărată pe voi dacă mă alungaÈ›i. Aly a înÈ›eles ce se întâmplase…m-a privit întrebător È™i cu o furie stăpânită, pe care numai eu am putut să o citesc în ochii ei: de ce naibii l-am chemat aici? Nici eu nu-mi dădeam seama. De această dată, m-am apropiat de Dan…nu, nu l-am lovit: am reuÈ™it să-mi controlez această dorință: i-am repetat numai ceea ce spusese Aly: - Maria nu are nevoie de tine. Pleacă! A ridicat din umeri, ne-a privit dispreÈ›uitor, ca pe niÈ™te nebuni, persoane care nu mai au nici un contact cu realitatea È™i a plecat împreună cu prietena lui. Speram să fie pentru totdeauna. La numai câteva minute, de grupul nostru s-au apropiat doctorul Ionescu È™i Liviu, abia ieÈ™iÈ›i din salonul de operaÈ›ie; încordarea È™i tensiunea din cameră atinseseră în acel moment punctul culminant – urma să aflăm verdictul. L-am citit însă din zâmbetul fratelui lui Aly. OperaÈ›ia reuÈ™ise. 15 - EPILOG. Am ieÈ™it în sfârÈ™it din clădirea facultății. Am ridicat privirea spre cerul albastru, pur, spre soarele care strălucea cu putere…am luat o gură de aer proaspăt È™i m-am simÈ›it brusc o altă persoană, eliberat de toate problemele ultimei perioade..întocmai ca È™i cum m-aÈ™ fi născut pentru a doua oară. Am plecat din mijlocul colegilor mei, colegi pe care deÈ™i îi salut în fiecare zi, deÈ™i comentăm împreună tot ce se întâmplă în jurul nostru, nu îi cunosc cu adevărat. Și nu m-am gândit niciodată la asta până azi. Nu, n-am depus nici un strop de efort să fiu atent la cursul acela…aÈ›i ghicit. Nici nu m-a interesat. ÃŽn mintea mea se petreceau alte reacÈ›ii chimice, alte legături reveneau în atenÈ›ia mea. Privind-o pe Maria, am retrăit tot anul trecut…toată durerea, toată furia, slăbiciunea de atunci, toată bucuria de la final. Totul se întâmplă dintr-un motiv anume…iar anul trecut, ca eu să-mi dau seama de…de ce? Nu È™tiu, trebuie să mă gândesc. E prima mea zi în calitate de È™ofer cu acte în regulă; sunt emoÈ›ionat la gândul că astăzi voi avea primul meu contact cu străzile BucureÈ™tiului de la volanul unei maÈ™ini…emoÈ›ionat e puÈ›in spus…poate chiar un strop speriat de noul meu statut..de noile limite È™i noile posibilități care apăreau. Nu aveam însă să fiu singur…lângă mine urmau să se găsească, ca întotdeauna, Maria È™i Aly, cele mai bune prietene pe care le-am avut vreodată…singurele persoane pe care le simt cu adevărat că reuÈ™esc să pătrundă în sufletul meu, singurele persoane cărora le cunosc vieÈ›ile, aspiraÈ›iile, visele la fel de bine cum le cunosc È™i pe ale mele. Au trecut două luni de la operaÈ›ia Mariei…a ieÈ™it repeden din convalescență, iar tumoarea a fost distrusă definitiv…nu există nici un nor care să-i întunece bucuria de a trăi. Aly a renunÈ›at È™i ea la stagiul în FranÈ›a – colegii ei care au plecat în primăvară au fost extrem de dezamăgiÈ›i la întoarcere. Acum doreÈ™te să fie cât mai aproape de prietenii ei de aici, de Maria È™i de mine, ceea ce nu poate decât să mă bucure enorm… Nu È™tiu de ce le iubesc…poate pentru că au fost mereu alături de mine…poate e ceva care se naÈ™te de la sine…o legătură creată de Dumnezeu pentru a uni mai multe persoane pe un singur drum, pentru a-i face mai puternici. Dar exact…nimeni nu È™tie de ce iubeÈ™te…de ce ne iubim părinÈ›ii, prietenii…de ce ne îndrăgostim…nu ne dăm seama, pur È™i simplu. Ãsta e mirajul relaÈ›iilor dintre oameni… Datoria unui prieten este să te călăuzească..să aprindă lumina atunci când calea ta este cufundată în întuneric…nu este nevoie să-È›i laÈ™i viaÈ›a în mâinile lui..pentru că el te va ajuta să te descurci singur. Exact asta facem noi unul pentru celălalt. Mi-am dat seama, în sfârÈ™it, de semnificaÈ›ia evenimentelor de anul trecut. Nu doresc să cunosc un milion de nume, un milion de feÈ›e È™i de imagini construite din nimic; indiferent de câte avantaje mi-ar putea aduce acest lucru pe plan social – aÈ™ simÈ›i că nu cunosc de fapt pe nimeni. Prefer să fiu alături de Maria È™i de Aly, despre care È™tiu mai multe decât oricine altcineva, ale caror măști nu există pentru mine – e o realizare infinit mai înălțătoare. Realizarea materială, poziÈ›ia socială, puterea, sexul sunt valorile după care ne călăuzim noi astăzi. Mult mai important însă este să ai pe cineva care să-È›i fie mereu alături, care să împartă cu tine È™i împlinirile È™i mai ales greutățile. Pentru acest lucru trebuie să le fiu recunoscător prietenelor mele. De fapt, la asta se rezumă totul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy