1.


“Romanul acesta va deveni probabil bestsellerul sfârșitului de mileniu”.
Abia m-am putut abține să nu izbucnesc în râs. Mă întrebam câți oameni, la data publicării cărții, în 1993, au crezut cele câteva cuvinte de pe coperta a patra. Câți nu au fost siguri că vor pune mâna pe o capodoperă demnă de un Tolstoi, de un Sheakespeare...o carte bineînțeles necunoscută atunci, abia ieșită din tipar, dar care conform profeției înscrise pe ea, va face în scurt timp furori în toate cercurile literare? Și atunci nu le vor putea spune prietenilor, rudelor, cu acea trufie a cunoscătorului față de novice – “Vezi? Eu am un avantaj-am cumpărat cartea atunci când nimeni nu auzise de ea”.
Romanul era într-adevăr destul de bun, n-aș putea nega, dar departe de strălucirea promisă – o carte mediocră. De altfel, cu toate eforturile editurii, vânzările nu numai că nu s-au apropiat de cifrele lui “Harry Potter”, dar mă întreb dacă le-au depășit pe cele ale unei cărți de sfaturi pentru tinerele gospodine.
Ridicându-mi în sfârșit privirea dintre paginile ei, mi-am dat seama că nu scrisesem un singur cuvânt din întregul curs. Nu era însă unul dintre acelea pe care să le consideram “pe gustul meu” – veneam să ascult cuvântările insipide ale unui profesor fără talent (și, după impresia generală a studenților săi, și fără cunoștiințe temeinice în domeniu) exclusiv pentru punctele suplimentare acordate pe prezență. A nu se înțelege de aici că eram un student slab sau delăsător – eram între primii zece din an și în general privit destul de bine în cercul profesorilor. Erau însă cursuri care pur și simplu nu se potriveau cu mine sau cu planurile mele de viitor – pastile pe care nu le-aș fi putut niciodată înghiți. La acestea nu învățam decât în timpul sesiunii, atât cât era necesar pentru a obține un 7, absolut suficient pentru a-mi asigura o medie bună și locul de bursă.
Mi-am privit colegii: să ne imaginăm douăzeci și ceva de inși, mâzgălind continuu, mecanic, niște foi galbene de hârtie, neînțelegând nimic din ce se preda (mă întreb dacă în istoria cursului, cineva a înțeles despre ce era vorba de fapt), scriind totuși cu speranța absurdă că vor înțelege mai târziu, dorind să învețe cele 100 de pagini pe dinafară în sesiune sau să își încropească câteva fițuici la examen. Acestea erau, în linii mari, opțiunile disponibile.
Și totuși, dincolo de monotonia mișcărilor pixurilor pe hârtie, dincolo de aparența de uniformitate pe care o dădeau, fiecare avea povestea sa, poveste pe care nu o aduceau niciodată în sala de curs – fiecare avea propriile secrete pe care le lăsa undeva acasă, într-un bar, sau la poarta Universității. Aici erau doar atomi în rețeaua cristalină a colectivului de studenți – ascunzându-și fiecare cât putea mai bine culoarea proprie, acea esență care îi făcea diferiți și speciali.
Mi-am dat seama cât de puțin știam despre oamenii alături de care petreceam totuși un timp considerabil. Un “bună” convențional, un “ce mai faci?” la care așteptam tot un răspuns clasic, care să nu mă fi pus în situația jenantă de a asculta problemele unor persoane pe care abia le cunoaștem (în sensul profund al cuvântului), astfel de fraze formau aproape toată interacțiunea socială dintre mine și majoritatea colegilor mei.
Bineînțeles, erau și câțiva dintre ei pe care îi cunoașteam mai bine, ieșeam din când în când cu ei, știam cine erau prietenele/prietenii lor, făceam schimb de sfaturi în viața personală, vorbeam la telefon sau pe internet...
Și mai era și Maria...ea era într-un fel ceea ce oamenii numesc de obicei “excepția de la regulă”. Singura din grupă care îmi fusese și colegă de clasă în liceu, era logic s-o cunosc cel mai bine. Destul de ciudat pentru doi tineri abia trecuți de douăzeci de ani, în cazul nostru nu existase și nici nu erau foarte multe șanse ca pe viitor să existe, nici o perioadă în care legătura noastră să capete accente romantice.
Þineam enorm unul la celălalt, ne ajutasem de nenumărate ori, dar relația noastră nu evolua dincolo de limitele celei mai profunde și mai platonice prietenii. Și ne simțeam extraordinar așa, oricât de straniu li s-ar fi părut celor din jurul nostru.
Relația noastră era perfectă așa cum era – trainică, fără teama de a nu te ridica la înălțimea așteptărilor celuilalt; pentru că știai că te va accepta mereu așa cum erai, prin urmare nu-și aveau locul aici interminabilele eforturi de a-ți ascunde defectele...
Ceea ce prietenilor noștri comuni li se părea cel mai greu de înțeles (pentru că nu i-ai fi putut face niciodată să accepte că eu și Maria nu eram îndrăgostiți unul de celălalt) era faptul că de-a lungul vremii ne facilitaserăm unui altuia mai multe întâlniri cu posibili viitori parteneri. Nici una dintre aceste încercări nu funcționase însă – asta doar ca fapt statistic sau poate ca o simplă curiozitate.
În momentele mele de criză interioară, când parcurgeam cu înfrigurare agenda telefonului mobil în încercarea de a realiza pe fugă o listă a fetelor cu care aș fi putut fi compatibil, în eterna căutare a unei relații sentimentale stabile, numele ei nu figura niciodată pe listă. Și totuși, odată criza trecută, ea era singura pe care o sunam, singura ființă pe care o acceptam lângă mine în acele momente de convalescență a psihicului.
O vedeam acum în dreapta mea, luând conștiincioasă notițele cursului (probabil notițele după care aveam de fapt să învăț pentru examen, într-un final). Mi-am dat seama că deși toată lumea din sală o salutase la începutul zilei, îi vorbise despre vreme, despre meciul Rapidului sau despre criza politică, nimeni în afară de mine nu-i cunoștea povestea.
De fapt, eram aproape singura persoană din lume care știa mai mult decât niște simple zvonuri.
Ne dăm oare seama, atunci când mergem pe stradă, când străbatem marea de oameni din centrul orașului, că fiecare are povestea lui? Conștientizăm, în acel moment, că pe lângă noi trec nu doar niște pioni sociali, angajați ai unor companii de care poate nici nu am auzit? Vedem dincolo de mașinile, ceasurile, hainele, părul, telefoanele mobile, piercing-urile din limbă sau din sprânceană pe care le au? Ne dăm seama că pe lângă noi trec mame, îndrăgostiți, oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni care cu o noapte înainte poate că au plâns, au vegheat un prieten bolnav, au dansat sau au făcut dragoste?
Să numărăm persoanele din agenda noastră telefonică...și apoi să-i găsim pe aceia despre care cu adevărat știm ceva...de care nu suntem legați doar prin interese sociale sau economice.
Cunoaștem oare pe cineva?
Și dacă da, îi suntem destul de recunoscători pentru că ne-a lăsat să o facem?



2.

Cu mai bine de un an în urmă, știam sigur că viața mea avea să se schimbe...că aveau să apară noi provocări, noi obstacole pe care va trebui să le depășesc pentru a-mi continua drumul. Nu intuisem însă corect natura acestora...de altfel mă întreb cum aș fi putut să o fac?
Când a început totul, aveam puțin peste 18 ani și tocmai terminasem unul dintre liceele bune ale Capitalei, deși nu unul cu un nume foarte strălucitor. Trecusem bacalaureatul cu o medie încurajatoare care îmi dăduse încredere în vederea admiterii la facultate.
Am intrat la Academia de Studii Economice, facultatea de Management, specializare pentru care mă hotărâsem cu doar câteva luni înainte. Nu eram un împătimit al banilor, dar nici un adept al austerității ca mod de viață; credeam că pot să-mi construiesc un drum în viață cu o astfel de pregătire; în plus – și asta nu poate nega nimeni – suna al naibii de bine. Nu eram atât de naiv să cred (cum am auzit mai târziu de la alții) că abia ieșit de pe băncile universității voi deveni brusc manager general la o companie mare din țară, cu un salariu cu cinci cifre în euro...dar eram total încrezător că pregătirea mea era absolut suficientă pentru a ajunge în această poziție după maxim douăzeci de ani de muncă.
Eram prieten cu Maria de aproape doi ani, ceea ce înseamnă cred din clasa a zecea. E o exprimare greoaie, recunosc, pe care am învățat s-o utilizez în timp, pentru că cea naturală, care mi-ar fi venit imediat pe buze cu ceva timp în urmă ar fi fost: :”Maria era prietena mea de aproape doi ani”. Cum subtilitățile limbii române și goana după senzațional a adolescenților – de altfel, nici eu nu am fost evitat de această boală – ar fi permis o dublă interpretare, am învățat de-a lungul liceului să sacrific fluența și naturalețea în favoarea acurateții.
Când spun că “eram prieten cu Maria”, mă refer la o legătură care să includă o anumită intimitate, un comfort special, o degajare în prezența ei...ceva dincolo de limitele unei amiciții convenționale, de care îți aduci aminte doar atunci când ai nevoie.
Era o fată care nu avea cum să treacă neobservată. Destul de înaltă, nu atât încât un băiat de înălțime medie să nu fie nevoit să-și aplece puțin ochii pentru a-i privi pe ai ei, avea părul șaten (un șaten deosebit de închis însă) pe care prefera să-l poarte despletit, dându-i de cele mai multe ori în mod deliberat un aspect dezordonat, rebel...ochii perfect negri pe care evita să-i pună în evidență cu ajutorul machiajului, lăsându-le intact farmecul melancolic, romantic.... într-un cuvânt: strălucirea naturală
Acesta era cuvântul care o caracteriza cel mai bine – naturalețea. În timp ce printre majoritatea colegelor noastre se declanșase o adevărată isterie a rujurilor, fardurilor de pleoape sau laptelui demachiant, discuțiile asupra acestor lucruri importante fiind atât de intense și prelungindu-se atât de mult încât aveai impresia că asiști la formarea unei noi limbi incluzând doar cuvinte care sunau englezește, franțuzește, uneori chiar și italienește..nume de firme mai mult sau mai puțin cunoscute din vest – în timp ce colegele noastre se molipsiseră aproape în totalitate de această manie, Maria se ținea departe de ea cu o consecvență uluitoare. Un parfum fin, un ruj de calitate...erau folosite uneori, dar fără religiozitate, fără a le pune înaintea frumuseții naturale, sub nici o formă într-un mod ostentativ.
Principalul ei punct forte, de care nici măcar nu era conștientă – spre lauda ei – , era zâmbetul. Știa să zâmbească așa cum știa să respire...se vedea că nu se forța să imite vedete de cinema, că nu încearcă să pară cineva care nu este. Zâmbetul ei lumina discret camera, destindea brusc atmosfera...era practic molipsitor: îl făcea pe cel căruia-i era adresat să uite absolut toate problemele sale și să se simtă nevoit, fiziologic, să zâmbească la rândul lui. Era o artă pe care o stăpânea perfect, nativ, vizibil fără antrenament sau umbră de falsitate. Era admirată de mulți băieți, însă nu avusese în timpul liceului decât doi sau trei prieteni. Asta mai ales deoarece, în ziua de azi, băieții care mai știu să aprecieze zâmbetul unei fete nu se numără printre cei mai îndrăzneți...timiditatea lor creștea în fața cuiva care părea că-i domină involuntar; cetatea pe care și-ar fi dorit s-o cucerească li se părea inaccesibilă, datorită felului de a fi al Mariei: romantică, misterioasă, superioară din atâtea puncte de vedere unui baiat de 16-17 ani care încă nu-și descoperise steaua călăuzitoare. Erau fascinați de ea ca și strămoșii noștri de soare dar, întocmai ca și astrul zilei li se părea mult prea departe sau mult prea periculos să ajungă la el.
Eu am reușit să mă apropii în timp de ea mai ales datorită faptului că nu m-am așteptat la prea mult de la această relație – am evitat astfel teama de eșec și am reușit s-o cunosc exact așa cum era. A fost într-adevăr o strategie bună, dar care se potrivea exclusiv cu intențiile mele de a-mi câștiga o confidentă, o persoană în fața căreia să-mi deschid sufletul –cineva care ar fi încercat să obțină altceva ar fi eșuat lamentabil folosind-o.
Faptul că ajunsesem s-o cunosc atât de bine m-a făcut să-mi dau seama după un timp că nu mai era la fel.... ceva în interiorul ei se schimba. Nu brusc, era probabil o evoluție normală, dar începuse să fie melancolică privind cuplurile care se plimbau pe aleile parcului Herăstrău, să plângă la comediile romantice...lucruri care nu aveau darul să te îngrijoreze, luate separat, dar care împreună formau un fel de tendință unitară, imposibil de trecut cu vederea de către cineva apropiat.
În clasa a douăsprezecea, după vreo două-trei încercări de relații cu colegi de liceu, încercări dintre care cea mai lungă a fost de doar optsprezece zile (nu foarte puțin totuși comparativ cu media altor prietene), această stare a atins apogeul. Se retrăsese aproape total în sine, era exagerat de melancolică, apatică, pesimistă în legătură cu orice privea viața sentimentală a prietenilor...urcase într-un turn de fildeș, care o făcuse și mai inaccesibilă în ochii posibililor admiratori; ceea ce era mai grav însă, nici măcar noi, prietenii ei, nu o mai puteam recunoște sub această nouă manta de vreme rea a sufletului pe care o îmbrăcase considerând că era singura ei opțiune și nu ne puteam șterge din minte cumplita impresie că Maria a pierdut busola și nu mai e capabilă de a se mai regăsi. Nu mai găsea puterea să zâmbească aproape niciodată, iar dacă o făcea totuși într-un final, zâmbetul nu mai era al ei, avea ceva din misterul și tristețea Monei Lisa; nimeni nu putea să îi mai deslușească adevăratele semnificații.
Își petrecea aproape toată ziua între cei patru pereți ai casei sale , refuzând orice inițiativă de întâlnire “în gașcă”, cu prietenii sau colegii...dacă cineva insista prea mult s-o determine pe Maria să respire din nou mai liber, risca o reacție neașteptat și neobișnuit de brutală din partea acestei fete , altădată atât de veselă și degajată.
Tocmai atunci când aproape renunțasem, când ne spuneam că făcusem tot ce era omenește posibil s-o “readucem la viață”, Maria a început să redevină, încetul cu încetul, persoana pe care o cunoșteam cu toții. (un lucru excelent și care urma să aibă consecințe dintre cele mai bune, mai ales că se apropia examenul de bacalaureat).
Ne-am bucurat imens cu toții văzând-o cum înflorește din nou și am crezut că depășise atât simptomele cât și cauzele acelei etape din viața ei ce durase aproape un an...
În scurt timp aveam să aflu chiar de la ea: de fapt realizase în acest an că apatia nu avea s-o ajute deloc; căuta ceva fără a ști ce caută, ceva care până atunci îi lipsise, dar pe care în mod sigur nu avea să-l găsească dacă nu renunța la melancolia exagerată de până atunci și înțelegea cât este de important să reia contactul cu lumea din jurul ei. Trebuia să vadă cât mai multe lucruri și să-și acorde toate șansele posibile în căutarea pe care era decisă s-o ducă la bun sfârșit.
O nouă abordare a problemei, mai pozitivă într-adevăr, dar care implica mult mai multe riscuri…



3.

Metoda Mariei de a se implica cât mai mult în vârtejul societății bucureștene, de a avea un rol cât mai activ, a fost de a-și lua o slujbă de vânzătoare/ospătăriță/casieră la Café Louis de pe strada Ceaikovski, un loc de unde putea interacționa cu practic toată populația între 15 și 25 de ani a cartierului Floreasca…alte două avantaje fiind existența unei activități continue care s-o împiedice să revină la starea dinainte și, deloc de neglijat, aspectul financiar: un salariu de 500 de lei pe lună era mai mult decât mulțumitor pentru o tânără de 19 ani.
Trecuse bacalaureatul cu brio și intraserăm amândoi la facultatea de Management (ea își ignorase dorința inițială de a urma Jurnalismul, tratând-o doar o nebunie a adolescenței – m-am întrebat de nenumărate ori dacă a luat o decizie potrivită sau a acționat la sfaturile celor din jurul ei, fără a-și asculta conștiința).
La început nu fusesem cu totul de acord ca Maria să-și ia o slujbă, considerând că timpul strict împărțit înainte între studiu și distracție (un fel de alternanță zi/noapte a vieții studențești) avea să fie de acum ocupat cu o activitate al cărei singur scop real era construirea unui nou “social life”, diferit de cel de până atunci, care eșuase să o mulțumească în căutarea sa...bineînțeles, nu s-a gândit nici o clipă la întreruperea relațiilor cu vechii prieteni, ci doar la o lărgire a orizontului personal, dar totuși...
Am realizat mai târziu că ceea ce mă deranja la noua situație era teama că prietenia noastră avea să se răcească în timp; că atunci când va găsi ceea ce căuta, acel CEVA (sau poate numai actul în sine de “căutare“ a eului propriu) îi va altera personalitatea de atunci, i-o va modela după coordonate care nu vor fi acelea pe care le cunoșteam și le iubeam, va distruge trăsături pe care le admiram la ea și va impune unele noi, pe care nu știam dacă voi fi capabil să le accept, oricât mi-aș fi dorit acest lucru.
Preferam s-o conserv pe Maria așa cum fusese în timpul anilor de liceu: timidă, romantică, naturală...poate că ceea ce se întâmpla acum cu ea era o formă de maturizare, dar mă temeam că maturizarea va distruge tot ceea ce era mai bun (după părerea mea) în ea. Temerile mele erau profund egoiste, știam asta...era ca și cum aș fi încercat în mod conștient și deliberat să pun o piedică în calea evoluției spirituale a celei mai bune prietene pe care o aveam, doar pentru a rămâne comod, pe coordonatele unei lumi pe care o știam și nu vroiam s-o schimb. Nu-mi dădeam seama că de fapt lumea se schimba în jurul nostru și în realitate, eu și Maria trebuia cumva să ținem pasul.
În momentul în care am făcut o analiză mai serioasă a propriilor mele gânduri și mi-am dat seama de greșeala pe care o făceam în încercarea de a suprapune propriile mele temeri peste un raționament presupus perfect logic, îndepărtând pretextele pe care mi le autoimpusesem, am făcut tot posibilul să le alung din mintea mea și, într-o foarte mare măsură, am și reușit. Mai ales după ce am observat că Maria nu se schimba prea mult, rămânea mereu naturală, caldă, cea pe care o știusem dintotdeauna...aceste observații au avut darul să mă liniștească pe deplin.
Îmi petreceam în Café Louis aproape două ore în fiecare zi, de când Maria se angajase acolo (comparativ cu perioada anterioară când interiorul acestei cafenele îmi era la fel de familiar ca sălile muzeului Luvru – mărturisesc că vizitarea Parisului rămâne în continuare unul din proiectele mele pe termen lung). O lăsam, bineînțeles, să-și îndeplinească obligațiile la cafenea, dar era un mod – singurul aproape – de a o mai vedea în afara orelor de curs. Veneam de obicei cu un grup de prieteni comuni și de colegi – comandam un suc, o cafea și ni se părea extrem de straniu să fim serviți de aceeași persoană pe care cu doar câteva ore mai devreme o rugam să ne împrumute notițele la Matematică, Birotică, sau Bazele Economiei.
Ceea ce era încă și mai ciudat era că, venind atât de des, nu reușisem niciodată să observ...






4.

Era una dintre ultimele zile de cursuri dinaintea Crăciunului. Se apropia cu pași repezi prima noastră vacanță de studenți...majoritatea colegilor noștri plecau în străinătate (urmând probabil sfaturile de pe omniprezentele reclame: “Petreceți un Revelion de vis la Viena/Istanbul/Paris/Roma, cu numai...“, urmat de o sumă exorbitantă – cel puțin pentru mine – în euro sau dolari). Oricum, ideea de a rămâne în București nu-mi surâdea de fapt nici măcar mie, dar nu aveam la acel moment nici o alternativă viabilă. Era a treia iarnă consecutivă în care Bucureștiul nu cunoscuse zăpada în zilele dinaintea Crăciunului...un peisaj dezolant pentru cineva obișnuit cu o altfel de vreme în această perioadă a anului.
Mă aflam la o masă în Café Louis, singur, citind într-o gazetă sportivă despre contraperformanțele echipelor românești în Cupa UEFA, articol însoțit de poza unui grup de jucători incredibil de mulțumiți de propriile realizări...puteam să jur că nu cele sportive.
Maria și-a părăsit locul ei obișnuit din spatele tejghelei și a venit la mine. Ochii ei aveau o strălucire ciudată, aceeași pe care ar fi avut-o cei ai unei fetițe de cinci ani, care descoperă unde ascunseseră părinții ei cutia cu ciocolată...exprimau un amestec de nerăbdare și veselie, pe care nu îl mai văzusem până atunci la ea...
- Ai văzut?
Nici vocea ei nu suna ca de obicei. Întrebarea a fost rostită dintr-o răsuflare, pe un ton vesel și totodată conspirativ, care nu aștepta un simplu răspuns de “da“ sau “nu“, ci mai curând un comentariu amplu, dacă se putea la fel de entuziast, cu privire la acel “ceva“ pe care TREBUIA să-l fi văzut. Din păcate, fusesem prea absorbit de gazetă și nu observasem nimic...de fapt, nu aveam nici cea mai mică idee că se întâmplase ceva în cafenea care să-mi atragă atenția. Am privit-o oarecum nedumerit, așteptând o explicație, un rezumat a ceea ce se întâmplase și o emoționase atât pe Maria.
Următoarele zece minute mi le-am petrecut numai ascultând-o.
Frazele ei se succedau cu repeziciune, dând o impresie de incoerență în discursul său (fapt obișnuit la Maria atunci când era emoționată – expresia ei favorită în aceste momente, pe care o folosea cu o frecvență uimitoare, între oricare două propoziții, uneori chiar după fiecare două-trei cuvinte era “așa..”; se odihnea și încerca totodată să-și pună în ordine gândurile)– am pus această incoerență pe seama tulburării sale evidente și am încercat să înțeleg cu maximă precizie ceea ce se întâmpla. Aparent, de câteva săptămâni, un băiat “absolut superb“ (exprimarea îi aparține - “superb“ a fost puternic accentuat pe cea de a doua silabă) venea în mod regulat în acest local (“singur“ – din nou precizarea iei, pe care a accentuat-o destul de mult). Am mai aflat că a fost singura care l-a servit în fiecare zi (lucru deloc greu de crezut, având în vedere că mai avea o singură colegă, pe care nu-mi amintesc s-o fi văzut de mai mult de trei ori de când veneam aici). Ce se întâmplase în mod special în ziua aceea? (întrebarea e iarăși a Mariei, care a făcut apoi o pauză considerabilă pentru efect sau, așa cum m-am gândit mai târziu, pentru a mă lăsa să ghicesc singur, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat). Îi zâmbise și Maria îi răspunsese la zâmbet. Astfel s-ar fi rezumat faptele – urmau, bineînțeles, comentariile asupra situației.
Maria era de părere că “domnul X“ (cum ea însăsi îl numea, în lipsa unui prenume adevărat), venise prima oară în local din întâmplare, a doua, a treia, a zecea oară, popsind acolo doar pentru a o vedea pe ea. Era atât de sigură că și el o remarcase încă de la început...doar că fusese prea timid să facă vreo mișcare. Pâna acum.
Din păcate, eu nu vedeam lucrurile chiar așa. Probabil că era un student oarecare, venit pur și simplu pentru a bea o cafea și care, obsevând emoția și atitudinea ciudată a Mariei (era totuși greu – aproape imposibil – să nu observe, cu toate că eu nu o făcusem) îi zâmbise, satisfăcut probabil de cucerirea sa, realizată fără nici un efort. Nimic romantic, nimic special, ceva obișnuit pentru atâția tineri...
Trăim într-o lume crudă, care și-a pierdut romantismul și îl recunoaște numai în filme. Cu siguranță, Maria vedea lucrurile într-o manieră care nu mai era de mult valabilă. Încercarea ei de a se arunca brusc în torentele unei lumi pe care abia începuse s-o cunoască, dorința ei de a aranja piesele puzzle-ului în varianta cea mai bună posibilă, pe care o considera cea mai probabilă și în care aproape nimeni nu mai credea, făceau parte din farmecul personalității ei, dar erau totodată o armă cu dublu tăiș, fiind capabile s-o rănească foarte puternic.
Am încercat să-i spun că era foarte posibil ca scenariul pe care-l construise singură să nu fie adevărat, că nu trebuia să se entuziasmeze încă (am accentuat cât am putut de mul pe acel încă, încercând să nu dau un verdict definitiv, să nu mă depărtez total de viziunea ei...să-mi păstrez cât mai bine poziția de confident-susținător și în același timp să-mi păstrez luciditatea),i-am repetat că trebuie să fie puternic ancorată în realitate. Mi-a răspuns că își dă perfect seama că e posibil, chiar probabil ca totul să nu însemne de fapt nimic, să fie doar o închipuire, un cântec de lebădă al adolescenței, dar (Doamne, cât mi-aș fi dorit să nu existe acel dar), TREBUIE să riște; toți cei care obținuseră vreodată succese în viață, în dragoste, au riscat; de altfel, dacă nu o făcea atunci, timpul poate că nu i-ar mai fi acordat o altă șansă (mi-a spus pe un ton de profeție sumbră: “Știi, Victor, peste un an, doi, trei, vom fi poate prea bătrâni pentru astfel de nebunii...s-ar putea să nu mai am altă ocazie”). Mi-a spus că nu vrea să privească partea rea a lucrurilor...era decisă să vadă numai partea plină a paharului : avea aproape nouăsprezece ani și nu se îndrăgostise niciodată până atunci – ce avea de pierdut?
“Destul de multe lucruri”, am gândit eu, dar nu am avut curajul să i-o spun personal...atmosfera devenise oricum prea tensionată, probabil că un cuvânt în plus ar fi fost suficient să declanșeze o ceartă...atunci probabil că drumurile noastre s-ar fi despărțit mai mult sau mai puțin definitiv. Cea mai bună soluție în acel moment era să păstrez tăcerea în legătură cu părerile mele. Să-mi păstrez intactă influența asupra ei (dacă într-adevăr mai era posibil așa ceva) și să intervin atunci când aș fi simțit că lucrurile nu evoluau perfect în viața ei. Cine putea să știe ce urma? Exista o șansă să aibă dreptate. În orice caz, trebuia să aștept să se întâmple ceva cu adevărat semnificativ pentru a alege un drum.
Am schimbat imediat subiectul reușind prin acest mijloc să îndepărtez furtuna ce părea la un moment dat pe punctul de a izbucni. Ne-am simțit bine împreună tot restul zilei, dar la finalul discuției, inevitabil în ciuda tuturor eforturilor mele, EL a revenit din nou printre subiectele noastre. Am convenit ca a doua zi să fiu mai atent la evenimentele din cafenea, să încerc să-l observ și apoi să-i comunic Mariei părerea mea.
De fapt, aș fi putut s-o fac încă de atunci.
Dar, atâta vreme cât nu conta cu adevărat, o zi în plus nu însemna practic nimic.


5.

Nu știu dacă în cele câteva luni de când veneam la Café Louis, avusesem vreodată ocazia sau măcar interesul să observ interiorul cafenelei. Acum, sosit doar pentru a aștepta momentul în care o persoană pe care nu o cunoșteam avea să intre pe poartă, fără nici un ziar sau o ceașcă de cafea în fața mea (mă întreb cum trebuie să fi apărut în ochii celorlalți clienți), am avut timpul necesar să remarc că atmosfera din Café Louis era remarcabil de caldă, de prietenoasă...lumina nu era puternică, senzația pe care o transmitea fiind una de confort, de intimitate... decorațiunile care acopereau pereții, covoare realizate de mână, cu modele drăguțe și oarecum clasice te trimiteau cu gândul la un local pentru burghezia pariziană din Franța lui Ludovic al XVI-lea... Era ceva care îți inspira încredere acolo, printre scaunele și mesele de lemn...și, cu siguranță, starea mea de spirit nu se număra printre factorii care contribuiau la această senzație.
Mă simțeam deosebit de penibil stând la masa mea, singur, fără să fac nici unul dintre gesturile obișnuite ale unui client, așteptând pe cineva pe care oricum nu aveam cum să-l recunosc și care era, în plus, foarte probabil să lipsească de la un rendez-vous de care nu fusese anunțat. Nu mă simțeam deloc confortabil urmărindu-i cu privirea pe toți băieții care intrau în local, așteptând din partea lor un gest anume, care să-mi dea de înțeles că epuizanta așteptare se terminase. Dar, parcă pentru a spori contrastul dintre agitația interioară și liniștea aparentă, aceasta continua să se prelungească peste măsură...
Mă întrebam ce se petrecea în acele momente în sufletul Mariei: o vedeam mai nervoasă ca niciodată până atunci, mai agitată, mai nerăbdătoare...Nu credeam în dragoste la prima vedere și, până atunci, eram sigur că nici ea nu se număra printre adepții acestei idei. Dar singurul lucru din viața aceasta pe care-l și-l dorea cu adevărat era o relație în sensul real al cuvântului – adolescența ei se apropia de final și fără a-și împlini această nevoie interioară Maria era sigură că risipise cinci ani din viață într-un mod cu totul inutil. Se entuziasma de acest flirt aproape inexistent, așa cum nu o făcuse niciodată de la șaisprezece ani...principalul lucru de care mă temeam era acela că putea să piardă oricând contactul cu realitatea, în disperata încercare de a completa puzzle-ul adolescenței cu ultima piesă care lipsea.
Nu remarcasem exact momentul în care-și făcuse apariția – ar fi fost practic imposibil…am observat însă instantaneu schimbarea din ochii Mariei, o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci și care nu făcea altceva decât să-mi amplifice temerile....o bucurie imensă, bazată însă exclusiv pe calcule ale sufletului.
L-am văzut abia în momentul în care Maria i-a zâmbit (nu pot spune însă dacă din proprie inițiativă sau ca răspuns la unul din gesturile lui). Era exact ceea ce mă așteptam – adică întocmai opusul a ceea ce mi s-ar fi părut potrivit pentru prietena mea.
Nu era mai bătrân ca noi (sau dacă da, nu vizibil)…era din punctul meu de vedere singurul lucru liniștitor (mărturisesc că mi-ar fi provocat o serioasă îngrijorare o pasiune a Mariei pentru un bărbat de 35-40 de ani).
Băiatul acela, privit intens și cu minuțiozitate de două persoane,în timp ce el o remarca doar pe una dintre ele, sau poate nici măcar atât, nu îmi inspira deloc încredere. Nu îmbrăcămintea lui, de altfel destul de clasică și de comună, era de natură să mă pună în gardă…nu era deloc reprezentantul acelei tipologii a tânărului vicios, posibil consumator de heroină/cocaină/ecstasy sau măcar cu potențiale valențe de alcoolic latent, nemanierat, care să facă zece greșeli pe minut atunci când se afla lângă o fată…argumentele mele ar fi fost atunci atât de evidente, încât Maria nu ar fi avut o altă soluție decât să le accepte. Era, din păcate, o situație mult mai delicată…
Ceea ce mă neliniștea era privirea sa, atitudinea pe care o arăta față de toți cei prezenți în local, aerul de autosuficiență pe care îl răspândea în jurul său…era exact genul de persoană pregătită să obțină ceea ce dorea în momentul în care ideea se năștea în mintea sa…fără noțiunea de conștiință și fără să se gândească la consecințele faptelor sale sau la responsabilități. Mă întrebam ce dorea acum…dacă era tot atât de conștient de existența Mariei precum ea era de a lui… Din păcate, nu aveam la dispoziție nici un mijloc să aflu dacă într-adevăr așa stăteau lucrurile.
Nu a stat mult în cafenea…nu mai mult de o jumătate de oră, în orice caz…absolut suficient însă pentru mine să-mi formez o părere: spre dezamăgirea mea, una nu de natură să-mi alimenteze speranțele.
După ce a ieșit din cafenea, aproximativ în aceeași secundă, Maria s-a așezat pe scaunul de lângă mine… Vedeam din privirea ei plină de entuziasm că se aștepta să recunosc că am greșit, să-mi fac mea culpa și să mă alătur fără rezerve bucuriei ei. O astfel de atitudine, deși pe termen scurt nu putea decât să evite neplăcerea unei intense discuții în contradictoriu, încălca prima dintre regulile nescrise ale prieteniei: sinceritatea. Totuși, dacă vroiam să mai am în continuare vreun drept la opinie în fața ei, dacă intenționam ca părerea mea să mai conteze pe viitor pentru Maria, trebuia să-mi calculez cu atenție cuvintele. S-o avertizez asupra potențialului pericol pe care-l citisem în privirea lui… să o fac însă pe un ton moderat, să nu dau o prea mare importanță acestui fapt…să nu exagerez...să am încredere în puterea de discernământ și în deciziile viitoare ale Mariei.
Mi-am pus gândurile în practică, iar ușoara dezamăgire din ochii ei era cu mult preferabilă furiei ce ar fi urmat unei descrieri mai exacte a sentimentelor mele de atunci.
Spre finalul discuției m-am hotărât însă să îmi încerc norocul cu o strategie mult mai riscantă, care putea fi, în caz de succes deplin, de zece ori mai eficientă decât sfaturile mele prietenești, moderate și în pericol de a fi minimalizate și imediat ignorate.
Îmi dădusem deja seama că mai mult de jumătate din atracția Mariei față de acel tânăr străin se datora tocmai misterului, a necunoscutului care te înspăimântă pe de o parte și nu te lasă să te îndepărtezi pe de alta…și nu unei cunoașteri și analize temeinice a calităților și defectelor lui. Dacă ar fi discutat măcar o dată cu el, tot acest mister s-ar fi destrămat, străinul atrăgător i-ar fi apărut brusc în față ca o persoană obișnuită, cu nimic diferită de un simplu trecător de pe stradă…atunci, odată magia fructului oprit risipită, poate ar fi înțeles altfel avertismentele mele… Ar fi fost dezamăgită bineînțeles o vreme de pierderea visului, dar era o alternativă cu mult preferabilă unei suferințe mai profunde mai târziu. Eram sigur că în circumstanțele unei întâlniri reale, Maria ar fi realizat incompatibilitatea dintre ei doi și ar fi renunțat la acest vis, imposibil după părerea mea.
Ar fi fost puse în balanță romantismul ei, iubirea de necunoscut și teama de a nu-și irosi ultimele momente ale adolescenței pe de o parte, și propria rațiune de cealaltă….dacă eu mă înșelam în privința lui (ceea ce era totuși posibil), o întâlnire față în față era cea mai bună opțiune posibilă.
Era o armă foarte periculoasă, cu efecte neprevăzute care se puteau întoarce împotriva ideilor mele în orice moment;cu toate acestea eram decis să-mi asum acest risc: dacă nu mă înșelam în privința lui, claritatea de viziune a Mariei avea să primeze în fața romantismului (și dacă totuși nu s-ar fi întâmplat așa? Gândul acesta mă tortura…nu, trebuia să am încredere în ea pâna la capăt); dacă mă înșelam, Maria avea să-mi fie recunoscătoare pentru că practic am împins-o spre un pas decisiv.
Am strecurat printre frazele mele sugestia ca următoarea dată când el își va face apariția la Café Louis, Maria să preia inițiativa și să intre într-o discuție…eventual să stabilească o întâlnire între ei doi.
Nu cred că pot descrie în cuvinte lumina din ochii prietenei mele, noul val de entuziasm care a cuprins-o, recunoștiința pe care o simțea față de mine o dată cu acest prim semn de aprobare din partea celui care îi era întocmai ca un frate de mai mult de doi ani…se simțea sprijinită, avea acum un aliat în lupta cu propriile temeri și cu necunoscutul…(deși un aliat nu înseamnă în nici un caz o persoană care-ți susține necondiționat acțiunile, ci mai curând cineva care încearcă să-ți deschidă ochii atunci când pașii tăi se abat de la drum)
Mă simțeam oarecum stânjenit în fața bucuriei ei, conștient de faptul că gestul meu avea implicații pe care ea nu le vedea pentru moment…nu era decât în aparență un act de generozitate și acceptare necondiționată a situației din partea mea.
Putea însă să fie până la urmă, dacă temerile mele s-ar fi dovedit greșite.
Mă rugam din tot sufletul să fie așa.



6.

La doar două zile după acest episod din cafenea, am reușit să găsesc o soluție la una dintre problemele care mă frământau în acea perioadă, și anume cum să părăsesc Bucureștiul pe durata vacanței de Crăciun.
Eforturile mele de aproape doi ani, în care tentativele mele de a-i convinge fuseseră în zadar, părinții mei au convenit să-mi împrumute cheile apartamentului din Predeal, pentru a-mi petrece acolo perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Aveam să merg singur, deoarece ei urmau să fie ca întotdeauna blocați în birourile lor, iar eu nu îndrăznisem să-mi forțez norocul foarte mult și să invit alți doi sau trei prieteni.
De altfel, nu-mi părea deloc rău că urma să merg singur, să adaug variației de oraș și de climă (pentru că într-adevăr, devenise insuportabil să mai petrec o singură săptămână în Bucureștiul acesta cenușiu) și o oarecare liniște, o intimitate cu mine însumi, care să-mi permită să mă întorc apoi cu forțe proaspete pentru prima mea sesiune din facultate.
Am vorbit de multe ori cu Maria în preajma Crăciunului, înainte să plec la Predeal. De fiecare dată observam în glasul ei dezamăgirea de a nu-l fi putut întâlni… acceptase să nu lucreze la Café Louis în această perioadă mai mult de teama de a nu face un gest total inexplicabil pentru părinți și colegi decât din propria dorință …compromițându-și astfel aproape toate șansele de a-l mai vedea până la începutul lui ianuarie. După vacanță urma însă sesiunea, iar așteptarea avea astfel să se mai prelungească câteva săptămâni…în total mai mult de o lună în care speram să înceapă să gândească mai lucid, să analizeze clar situația…o lună era destul, din punctul meu de vedere, ca entuziasmul ei de acum să-și mai piardă din intensitate.
Nu am de gând să insist foarte mult asupra celor patru zile petrecute la Predeal. Momentul magic al Crăciunului trecuse, iar cel al Anului Nou era încă la câteva zile distanță, astfel încât am ajuns la porțile Ardealului într-o perioadă de sărbătoare latentă, fără spectaculozitate sau artificii, o perioadă de relaxare pentru localnici și turiști între două momente importante ale anului.
Nu am mai ținut în acele zile legătura cu Maria…în nici un caz deoarece nu am mai fi avut nevoie să vorbim unul cu celălalt (din contră, gestul meu din cafenea de a o încuraja fusese o adevărată lovitură de imagine – niciodată nu fusese atât de binevoitoare și de caldă față de mine), ci dintr-o neatenție a mea: uitasem să-i comunic numărul de telefon de la Predeal, iar ea își împrumutase celularul surorii sale…astfel orice comunicare între noi devenea practic imposibilă în acea jumătate de săptămână.
Am reflectat mult în acele patru zile asupra implicațiilor gestului meu din cafenea, asupra felului în care eu, în ochii Mariei o persoană conservatoare, ale cărei acțiuni erau bine gândite și nu depășeau niciodată o limită bine stabilită a prudenței, dădusem cu bună știință o carte blanche unei relații pe care nu o priveam deloc cu ochi buni…dar trebuia să-mi asum consecințele acestui gest, indiferent care ar fi fost acestea.
Mini-vacanța pe care mi-o îngăduisem s-a tranformat astfel într-o perioadă de meditație – ceea ce nu prevăzusem și, mai mult decât atât, nu mi-aș fi dorit în nici un caz să se întâmple…
La întoarcerea în București, în seara zilei de 30 decembrie, primul meu gest, mai mult spontan decât planificat dinainte a fost să-i telefonez Mariei, să-mi dau seama din vocea ei dacă starea de dezamăgire în care o lăsasem cu doar câteva zile înainte se mai atenuase între timp…ceea ce ar fi reprezentat cu siguranță un semn bun, dovadă a unei analize mai lucide a situației în care se afla.
Spre surprinderea mea, nu am găsit-o acasă…nici în seara aceea, nici în decursul zilei de 31 decembrie. M-am gândit că, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva neplăcut aș fi aflat până atunci – în general veștile proaste nu așteaptă atât de mult. Gândul acesta m-a liniștit într-o oarecare măsură, însă nu rezolva problema în sine…unde era Maria?
Am decis să mă opresc din a-mi autoprovoca această îngrijorare inutilă și să aștept, răbdător, momentul în care Maria avea să dea un semn de viață (pentru că nu exista, din punctul meu de vedere, nici cea mai mică umbră de îndoială că o va face, într-un final).
Mi-am petrecut Revelionul în familie…am încercat să mă bucur cât mai mult de acest moment (unul dintre favoritele mele), și în mare măsură am și reușit…din timp în timp însă, fantoma temerilor mele pe care încercasem să le ucid arunca câte o umbră asupra sărbătorii…din ce în ce mai palidă însă, astfel că până la miezul nopții ajunsesem într-un fel să nu mai mă deranjeze deloc.
În seara următoare, toate gândurile mele negative se transformaseră într-o sinceră indignare, pur copilărească însă, la adresa Mariei, care, deși se considera cea mai bună prietenă a mea, nu mă inclusese pe lista persoanelor cărora să le ureze “La Mulți Ani!” în prima zi a anului. Mi-am înăbușit temerile, încercând să mă consider rănit de această atitudine a ei.
Primul semn de viață l-a dat atunci când aproape nici nu mă mai așteptam s-o facă în timpul vacanței…după aproape 8 zile de tăcere totală (dintre care patru, ce-i drept,vacanța mea la Predeal).
Era extrem de fericită, întocmai ca o proaspăt căsătorită întoarsă de curând din luna de miere (nici nu bănuiam de fapt cât de aproape de realitate era această comparație)…acest lucru era de natură să mă bucure și pe mine: teoriile mele inițiale, fructe ale nesiguranței și pesismului care mă caracterizau în unele momente, teorii conform cărora ar fi avut vreun accident sau ar fi fost grav bolnavă, se dovedeau în final total neîntemeiate.
Și atunci cum se explica până la urmă tăcerea ei? Am întrebat-o direct, fără ocolișuri sau subtilități inutile dar și fără indignarea zilelor precedente, care se risipise fără a lăsa vreo urmă din primul moment în care i-am auzit vocea (mi-am dat seama mai târziu că a fost doar o manevră destul de reușită a subconștientului meu de a nu mă lăsa să fiu copleșit de propriul pesimism)
Mi-a răspuns că nu îmi poate împărtăși totul la telefon, că trăirile și emoțile ultimelor șase zile nu pot fi transmise printr-un simplu cablu rece și impersonal, că trebuia absolut neapărat (a accentuat câteva secunde pe acest “neapărat”) să ne întâlnim cât mai curând posibil.
Am stabilit să fim amândoi în Parcul Tei a doua zi, în jurul orei trei…nu ne mai puteam întâlni la Café Louis, aflat în renovare pentru încă o săptămână.
Mărturisesc că starea ei de entuziasm debordant, dorința ei aprigă de a-mi împărtăși evenimentele ultimelor zile m-au făcut extrem de nerăbdător să aflu ce se întâmplase de fapt cu Maria în acea perioadă.
Nu-mi puteam imagina ce anume produsese în sufletul prietenei mele o asemenea agitație, un astfel de torent…deși ultimele ei cuvinte, rostite repede, cu emoție, atunci când mă pregăteam să așez telefonul la locul său, m-au ajutat să-mi formez o imagine:
“Știi?...ți-am urmat sfatul.”



7.


Ziua care a urmat va rămâne pentru totdeauna printre cele mai vii amintiri din tinerețea mea…pentru că atunci am învățat foarte mult despre capacitatea de autoamăgire a oamenilor..și despre felul în care ei își pot schimba întregul mod de viață în doar câteva zile.
Din ultimele cuvinte ale Mariei reușisem să construiesc o imagine de ansamblu a evenimentelor din perioada cât fusesem la Predeal…și totodată puteam găsi explicații perfect raționale la faptul că nu dăduse nici un semn de viață în primele zile ale noului an.
Era evident…se întâlnise cu el. Cum? Nu cred că mai prezenta vreo importanță: îl urmărise de la cafenea, sau poate invers, fusese doar un joc al sorții…oricare din aceste variante nu merita efortul unei analize mai detaliate. Rezultatul conta…iar din entuziasmul nemărginit pe care-l observasem în vocea ei, totul decursese bine la prima (primele ?!) lor întâlnire (întâlniri ?!).
Logic, am considerat că eu am fost cel care mă înșelasem, că mă lăsam pentru a doua oară orbit de dorința de a o menține neschimbată pe Maria…mă simțeam din nou personajul negativ în ceea ce părea de fapt să fie o relație promițătoare. M-am gândit că gestul meu de a mări ritmul evenimentelor se dovedise în cele din urmă oportun, chiar dacă intenția sa fusese inițial exact opusă.
Grație acestui raționament, am ajuns la locul întâlnirii cu Maria eliberat de toate temerile ultimei luni, mult mai bine dispus și mai încrezător în viață decât în zilele anterioare….
Ceea ce nu a făcut până la urmă altceva decât să amplifice șocul pe care l-am resimțit când am văzut-o. Fata naturală, proaspătă, acea Maria pe care credeam că o cunosc aproape perfect și pe care o consideram atât de diferită de tiparele comerciale în care se încadrau majoritatea colegelor noastre, acea tânără nu mai exista de acum. În locul ei, în fața mea stătea zâmbitoare o persoană pe care eu nu o cunoșteam, cineva care semăna doar foarte puțin cu prietena mea: o fată machiată strident, în culori prea puternice, prea vii și prea diverse, ale căror nume exacte nu măcar nu le puteam spune, îmbrăcată în haine pe care nu le mai văzusem niciodată la ea (așa cum aveam să aflu mai târziu, cumpărate împreună cu el, în săptămâna dinaintea Anului Nou), haine care nu o lăsau să respire, care o sufocau practic, pe atât de incomode pe cât erau de vulgare și ostentative; îmi transmiteau o senzație de kitsch nu tocmai nefamiliară, dar pe care nu o avusesem niciodată până atunci privind-o pe Maria… se transformase brusc într-o imitație perfectă a vedetelor cu totul imperfecte din țară și din străinătate, persoane care vindeau o imagine lipsită de conținut.
Și totuși, îmi spuneam mereu că era până la urmă aceeași Maria pe care o părăsisem cu doar opt zile în urmă…era imposibil să își fi schimbat într-o perioadă atât de scurtă nu numai aparențele, dar și esența ei de adolescentă romantică; era cu totul imposibil ca această transformare să fi pătruns până în cele mai profunde locuri ale caracterului Mariei…sau cel puțin așa speram.
Aveam dreptate…Maria nu era schimbată ca persoană, nu cu mult, în orice caz: doar mult mai confuză decât o lăsasem cu o săptamână în urmă…nimic care să nu poată fi remediat cu timpul, din fericire.
Am căutat o masă la unul dintre localurile din jurul parcului, un loc unde să putem discuta în liniște: era evident că se întâmplaseră multe lucruri în ultima vreme, și nici eu, nici ea nu aveam să fim liniștiți până când toate dezvăluirile nu erau făcute. Eram în același timp intrigat, dezamăgit, surprins, dar doream să ascult, să înțeleg, și abia la final să formulez o concluzie.
Maria părea extrem de agitată – am lăsat-o să-și pună gândurile în ordine și să-și organizeze povestirea… de altfel nici nu am avut o alternativă: un angajat al localului își luase în serios rolul de ospătar și nu se îndepărta nici cu un pas de masa noastră…reminescență probabil a unui fost soldat obișnuit să nu cedeze poziția în fața inamicului, în acest caz noi doi, care ne încăpățânam să ocupăm o masă fără să comandăm nimic – am cedat în cele din urmă, determinându-l, mulțumit de victorie, să ne lase să discutăm, moment în care am observat că nervozitatea Mariei scăzuse în intensitate – am considerat că era pregătită să înceapă povestirea.
După cele câteva cuvinte schimbate exclusiv pentru a face o conversație ușoară: “De când nu te-am mai văzut!!”, “Cum ai petrecut Revelionul?”, am observat că începuse să mă privească mai intens..semn că ajunsesem în final la adevăratul punct cald al discuției.
Aparent, îl întâlnise pe Dan (Dan era numele acelui băiat misterios – mă simțeam cu totul altfel acum aveam în sfârșit un nume) absolut din întâmplare, în autobuzul care o ducea acasă… Mi-a mărturisit că fără sfatul meu de la ultima noastră întâlnire, nu ar fi îndrăznit niciodată să îl abordeze (vocea ei căpăta accente de recunoștiință pe care doar cu greu le-am putut suporta)… Oricum, “ar fi fost cu desăvârșire nefericită” dacă nu ar fi făcut-o, așa că au urmat minute întregi de mulțumiri, pe care am încercat fără succes să le evit, pentru că nu consideram că le-aș fi meritat…
Dan avea douăzeci și cinci de ani, era proaspăt absolvent al Facultății de Sociologie și lucra pentru o firmă de publicitate (din câte am înțeles, a obținut postul folosindu-se de o relație a părinților – nu era însă un lucru atât de rar încât să mă șocheze – și nici pe Maria). “E un băiat foarte bun” a fost singura referire la caracterul lui – extrem de generală, dar care nu spunea practic nimic… În schimb, am ascultat timp de cinci minute o amplă descriere a ochilor săi negri, “atât de adânci și de misterioși încât te puteai rătăci în ei ca în abisurile nopții, fermecată de necunoscutul pe care îl descoperi ” (Maria avea într-adevăr un veritabil talent literar, nu se putea însă convinge să înceapă să scrie ceva…sau să continue după pagina a treia). Era într-adevăr entuziasmată, altfel nu-mi pot explica de ce m-ar fi ales pe mine pentru o confesiune care ar fi putut fi ascultată cu mai mare emoție de o altă fată… În plus, nu mi-a spus nimic semnificativ despre el…nu puteam desprinde o concluzie… Era ca și cum aș fi încercat să urc un versant perpendicular ajutându-mă doar de câteva smocuri de iarbă.
El o sfătuise într-adevăr să cumpere hainele noi, de natură să o transforme în ceea ce s-ar fi putut numi noua vedetă a grupei noastre , să atragă interesul băieților și gelozia fetelor printr-o expunere cvasitotală…(ceea ce nu era deloc, vă asigur, genul ei: Maria era cea mai autentic feminină fată pe care o cunoscusem…câtuși de puțin genul care își vinde imaginea cu atâta ostentație) .
Am încercat să-i explic toate acestea, însă părea că nu avea de gând să-mi acorde un strop de atenție…ignora practic orice remarcă pe care îndrăzneam s-o formulez, schimbând cu subtilitate și grație subiectul ori de câte ori găseam de cuviință să critic ceea ce ea caracteriza ca o “plăcută și reconfortantă schimbare de stil”.
Rămânea după mine o singură soluție viabilă: să-l cunosc personal pe Dan, să-l studiez îndeaproape și să îi deduc astfel caracterul… îi dădeam astfel o șansă reală. Un ultim test, pe care dacă nu îl trecea cu brio, aveam să-i prezint Mariei o analiză cât mai cuprinzătoare a defectelor noului ei prieten. Era, cred, ultima carte pe care puteam să o mai joc…
Maria a părut încântată de ideea că îmi doream să îl cunosc pe Dan (de ce naibii aveam sentimentul îngrozitor de déjà vu ?!)… bineînțeles, Maria nu a acceptat o întâlnire doar între noi trei (ceea ce probabil că ar fi provocat în mintea lui Dan impresii pe care nu era în interesul Mariei să le aibă) așa că urma să o invităm la acest rendez-vous și o foarte bună prietenă a amândurora, Aly, fostă colegă de liceu a mea și a Mariei, acum studentă la medicină în primul an.
Nu putea decât să mă bucure această modificare a situației, în primul rând pentru că nu o mai văzusem pe Aly de câteva luni, iar apoi pentru că eram convins că va fi de partea mea (o iubea la fel de mult pe acea Maria pe care o cunoscuserăm amândoi în liceu) și astfel raportul de forțe avea să fie oarecum echilibrat.
Nu în ultimul instanță, doream să-l cunosc la rândul meu pe Dan, să realizez ce anume genera această influență atât de puternică asupra prietenei mele…
Nu aveam nici o îndoială, avea să fie o zi extrem de interesantă….



8.


Ajunsesem la Café Memento (locul unde stabiliserăm întâlnirea) mai devreme cu o jumătate de oră…la fel și Aly. Am avut astfel ocazia să discutăm ceva mai mult despre tot ce se întâmplase în ultima vreme în viețile noastre…despre studenție, despre foștii colegi..ne-am amintit momente plăcute din vremea liceului…
M-am bucurat să observ că nu se schimbase aproape deloc…rămăsese aceeași fată volubilă, critică, inteligentă, foarte apropiată de prietenii săi, dar păstrând o distanță destul de mare față de restul cunoscuților…aceeași persoană alături de care îmi petrecusem patru ani din viață. Aly era minionă, dar nu avea nevoie de înălțime ca să te domine: avea cei mai expresivi ochi pe care îi văzusem vreodată, era practic imposibil să lupți împotriva privirilor ei… În momentele de furie, de acolo pornea furtuna, de acolo veneau fulgerele care îi loveau pe toți cei din jur; în perioade mai calme, citeai în ochii ei inteligență și o ambiție demnă de un Bonaparte (Aly era genul de persoană care nu suporta înfrângerea…care își lua întotdeauna revanșa, fără ezitare). De acolo venea lumina ei…în ochii verzi în timpul verii și căprui în restul anului citeai totul… de acolo începea frumusețea ei, atât interioară cât și exterioară. Era o persoană care își iubea mult prietenii, care știa să le ofere intimitatea necesară și să îi ajute în momentele de criză…față de restul persoanelor păstra o atitudine mult mai rezervată. Fusese una din cele mai strălucite eleve din clasa noastră, dar puțini dintre colegii noștri o cunoșteau cu adevărat…eu și Maria ne număram, cu bucurie, printre aceștia.
Discuția noastră a ajuns inevitabil și pe neobservate la prietena noastră comună ..”ce mai face Maria?”, “a rămas la fel?”, “îmi lipsesc momentele pe care le petreceam împreună…” . Tot ce i-am putut spune a fost că s-ar putea să o găsească oarecum schimbată.
- Schimbată? Cum ?
- Ai să vezi… eram oarecum stânjenit. Nu era un lucru pe care să-l fi putut povesti pe un ton neutru și preferam ca Aly să-și formeze o părere proprie.
Tocmai în momentul în care credeam că va trebui să dau până la urmă o explicație, deoarece Aly devenea din ce în ce mai insistentă cu întrebările, Maria și Dan și-au făcut apariția pe ușa cafenelei.
S-au așezat lângă noi…Maria radia și nu puteam spune că nu o înțelegeam: îl prezenta pe Dan celor mai buni prieteni ai ei…mă întreb de când anume aștepta acest moment…cu câtă minuțiozitate îl pregătise înainte, ce așteptări își făcuse în legătură cu reacția noastră.
În mod sigur, cea pe care o observa atunci nu se ridica la înălțimea planurilor ei: eu făceam mari eforturi să zâmbesc, dar grimasa care îmi înțepene fața era ceva în mod evident fals, construit..și încă fără prea multă artă, în cel mai bun caz părând în ochii lui Dan complet indiferent față de ceea ce se întâmpla la masa noastră…asta desigur, dacă era destul de naiv să pună atitudinea mea pe seama unor probleme care nu aveau legătură cu Maria. În ceea ce o privea pe Aly, ea părea la fel de plăcut impresionată de schimbarea de stil a Mariei și de noul ei prieten ca și mine în urmă cu două zile…părea total dezamăgită deoarece ceea ce credea să fie o plăcută reîntâlnire a unor foarte buni prieteni se dovedea până la urmă un simulacru total.
Maria ne observa mișcările și remarca fără îndoială cât de puțin confortabil ne simțeam în acel moment…nu știu dacă realiza motivele reale ale acelei atitudini...probabil că da, dar nu știu cât de mult ar fi fost dispusă să înlăture acele cauze.
În mod surprinzător pentru mine, Dan nu părea deloc afectat de atmosfera vădit rece și neprietenoasă din grupul nostru...bănuiam că era probabil doar o mască convenabilă, deoarece era imposibil să-și păstreze zâmbetul pe buze în condițiile date.
Văzându-l pentru a doua oară, de data aceasta știind mult mai bine cine este cu adevărat, nu am reușit să-mi modific prima mea impresie: era exact genul de băiat pentru care propria imagine reprezintă totul, un excelent reprezentant al tinerilor care duceau o viață princiară cu banii părinților, considerând că totul se poate cumpăra…că tot ce își doresc le va aparține...; persoane care trec prin viață fără să învețe nimic…încercând să modeleze totul după propria dorință – cel mai trist lucru este că de cele mai multe ori și reușesc, mi-am spus, privind zâmbetul din ce în ce mai palid al Mariei. (mărturisesc că aceste gânduri mergeau puțin dincolo de ceea ce știam exact în acel moment, dar întâmplările viitoare mi-au dovedit că nu mă înșelasem).
Nu o puteam condamna pe Maria pentru că se simțea atrasă de el: era într-adevăr frumos după majoritatea standardelor, însă fizionomia lui nu era deloc una care să inspire încredere, ci dimpotrivă: era în Dan ceva artificial, ceva fals...nu-mi plăcea să fiu la aceeași masă cu el și am observat că și Aly îmi împărtășea sentimentele...totuși, pentru moment, nici unul dintre noi nu avea o alternativă.
El a fost cel care a preluat ințiativa discuției...centrată mai ales în jurul slujbei sale la firma de publicitate. Maria îl asculta fascinată, eu și Aly cu destul scepticism; știam totuși că aveam să aflăm lucruri mai interesante despre caracterul său dacă îl lăsam să vorbească pe el decât dacă am fi încercat să preluăm noi controlul asupra conversației.
– Imaginea este totul...și-a început discursul, luând în mână o cutie pe jumătate goală de Coca-Cola, pe care a pus-o pe masă, triumfător, ca și cum acea cutie ar fi fost cel puțin Sfântul Graal.
-Credeți că asta este, într-adevăr, cea mai bună băutură răcoritoare de pe piață? a zâmbit, considerând probabil că aveam să reacționăm într-un fel oarecare, să-i răspundem sau măcar să părem interesați..văzând că nu aveam de gând să facem nici un gest, a continuat:
-Nu e cu nimic mai bună decât orice alt produs similar. La urma urmei, ingredientele sunt aceleași: apă, cofeină, arome...singura diferență este că, spre deosebire de alte produse, Coca-Cola are miliarde de vânzări, dominând astfel piața mondială. Și atunci, rămâne să ne punem întrebarea: de ce?
Aveam impresia că mi se ținea o lecție...Dan ne explica lucruri cunoscute de oricine, considerând probabil că împărtășea secrete importante ale lumii; dacă urma să continue cu o odă adusă publicității, mă gândeam serios să mă ridic și să plec fără explicații suplimentare. Totuși n-am făcut-o.
- Mediatizarea, a răspuns el propriei întrebări. Oricine a auzit de Coca-Cola, până la eschimoși sau aborigenii australieni. (aici a făcut un gest larg cu mâinile, încercând parcă să cuprindă în ele toată zona din Alaska până la Sydney). Au știut să-și promoveze imaginea ca nimeni alții și nu s-au uitat niciodată la bani..nici o vedetă nu a cerut prea mult pentru cele treizeci de secunde la televizor cu o sticlă din “băutura secolului” în mână. Doamne, dacă avea să urmeze povestea cu Moș Crăciun, totul devenea prea clasic...ce naibii, aveam destule cursuri la facultate…nu trebuia să ascult teorii pro-publicitate de la cineva care mă îndoiam că era luat în serios la propria firmă…deja mă simțeam groaznic de plictisit. Nu știu ce văzuse Maria la el...
- S-ar putea să fie un șoc pentru voi, a spus el cu o privire îngrijorată ca și cum s-ar fi temut serios ca eu și Aly să nu avem brusc un atac de cord, dar și imaginea actuală a lui Moș Crăciun a fost creată tot de Coca-Cola...toată povestea cu bătrânul supraponderal, jovial, cu barba albă și haina roșie e îngrozitor de recentă.
Da, era într-adevăr o poveste clasică...dar Dan părea atât de captivat de propriile idei încât nu observa, sau nu-i păsa mai bine spus că în afară de Maria nimeni nu părea foarte interesat de pledoaria sa.
- Agresivitatea în mediatizare este cuvântul cheie...până de curând, nimeni nu putea așeza un produs al altei companii în frigiderele Coca-Cola (până de curând, avea dreptate, deoarece o hotărâre judecătorească a deființat această metodă de marketing – legea concurenței trebuie până la urmă respectată). Brandul este totul...și cel mai important este cum îți vinzi imaginea...să ne uităm la Maria.
Nu înțelegeam deloc legătura ei cu frigiderele Coca-Cola sau imaginea lui Moș Crăciun, dar cert era că începusem să-mi recapăt interesul, odată discuția ajungând la subiecte mult mai importante pentru noi. Dan observase acest lucru și era încântat de întorsătura pe care o dăduse discuției.
- Maria era o fată drăguță înainte, sunt de acord. Dar îi lipsea ceva, acel glamour (pe naiba: era mult mai strălucitoare înainte…pentru că strălucirea nu vine din accesorii…ar fi trebuit să știe asta) pe care orice fată drăguță ar trebui să-l aibă. Din fericire, și-a dat seama de acest neajuns și a făcut tot posibilul să-l depășească.
A zâmbit și a luat-o în brațe pe Maria, extrem de flatată de acest compliment..se ghemuise în brațele lui și ne privea pe noi așteptând măcar acum o privire aprobatoare. Tot ce am putut să fac a fost să încerc un zâmbet,reușind o grimasă asemănătoare expresiei unui om pe scaunul dentistului.
Nu am mai putut suporta mult timp atmosfera grea a grupului nostru...eram prins într-o capcană care mă sufoca și simțeam nevoia imperioasă să plec. Din fericire, discuția, de altfel nici în cele mai bune momente ale ei, foarte puțin vie, începuse să se stingă definitiv: nimeni nu mai avea nimic de spus, așa că am pus grăbiți capăt acestui fiasco. Abia dacă am avut timp să-mi iau rămas bun de la Maria.
Concluziile urmau să fie spuse a doua zi...de data aceasta, Dan nu avea să mai fie de față…avantajul nostru.







9.


Maria era furioasă. Nu o mai văzusem niciodată așa până în acel moment și, deși păstrase stilul de a se îmbrăca impus de Dan, furia o ajuta să-și recapete ceva din frumusețea pur feminină pe care aproape o pierduse.
- În definitiv, ce anume îi reproșezi?
Eram din nou personajul negativ în toată această poveste..și chiar dacă pentru prima dată eram tratat ca atare, tot pentru prima dată îmi simțeam conștiința ușoară.
- A observat, fără doar și poate, atitudinea voastră rece...tot ce a vrut, la urma urmei, a fost să fie prietenos, dar voi....
Era într-adevăr foarte supărată pe mine și pe Aly, însă nu puteam da înapoi acum, pur și simplu. Trebuia să audă, și mai ales să înțeleagă adevărul, indiferent dacă îi plăcea sau nu. Mă temeam însă că orice efort de-al meu ar fi fost inutil, în starea ei de atunci. Aș fi încercat să expun o listă a defectelor lui Dan, așa cum îl vedeam eu, dar eram sigur că nici nu mi-ar fi dat voie să încep. Îmi reproșa că n-am fost suficient de prietenos față de el, că nu doresc să-i dau nici o șansă, că n-am încredere în alegerile ei. Am realizat că în cazul în care doream într-adevăr să obțin ceva, să ies din colțul ringului unde fusesem aruncat de loviturile ei furibunde, trebuia să pun o întrebare care să o șocheze și s-o facă să reflecteze pentru o clipă.
- Þie chiar îți place?
Lovitura a avut exact efectul pe care îl anticipasem. S-a oprit brusc din șirul de reproșuri și m-a privit ca și cum nu m-ar mai fi văzut niciodată până atunci. Apoi a părut oarecum descumpănită...reușisem să o calmez și începusem să sper că vom putea purta o conversație pe un ton normal. Mi-a răspuns după o perioadă de tăcere, în care i-am permis să-și calculeze cu grijă răspunsul.
- Sincer, Victor, nu știu... poate îmi place cu adevărat, poate că este doar o simplă curiozitate de-a mea să aflu ce înseamnă în realitate o relație serioasă...sunt destul de confuză în acest moment. Cred sincer însă că este o alegere bună.
Curiozitate...crezusem întotdeauna că astfel de relații se formau altfel. Două persoane se cunoșteau, erau atrase una de cealaltă, vorbeau mult împreună, ieșeau împreună, își învățau reciproc secretele și obiceiurile...totul era bazat pe comunicare, pe o încredere sinceră în compatibilitatea lor...ceea ce mă învățasem de-a lungul timpului să numesc dragoste. Dar acum pur și simplu astfel de lucruri nu mai erau la modă.
Relațiile, așa cum observasem la toți colegii și prietenii mei, se formau repede, din plictiseală sau din curiozitate...nu aveau la bază nici o comunicare sinceră, nu implicau nici un fel de responsabilități, totul nu era decât o simplă joacă, un contract semnat între două părți la ruperea căruia nu se întâmpla nici o tragedie… era un lucru perfect normal ca un tânăr să aibă zeci de astfel de relații într-un an.
Aveam impresia că totul devenise o cursă nebunească în care erai cu atât mai competitiv, cu atât mai bun în ochii cunoscuților cu cât aveai mai multe relații superficiale…era una din legile nescrise ale vieții noastre de adolescenți.
Din punctul acesta de vedere, eu nu fusesem niciodată “competitiv”. Căutasem mereu stabilitate și comunicare autentică, ceea ce era foarte greu de găsit printre fetele de vârsta mea…nu avusesem din această cauză decât două sau trei prietene “adevărate”, cu mult sub media colegilor mei. Și așa cum o cunoșteam eu pe Maria, și ea era la fel ca mine. De aceea nu eram acum capabil să-i înțeleg atitudinea.
- Toate prietenele mele au avut până acum mult mai multe relații decât mine..mă simt cumva inferioară, simt că am irosit într-un fel anii aceștia. Nu știu dacă poți înțelege, mi-a spus Maria, profound emoționată, întrerupându-mă din gândurile mele.
Din păcate, înțelegeam foarte bine. Trăia cu impresia că nu este suficient de atrăgătoare, că nu poate să facă un băiat s-o placă cu adevărat și de aceea încerca, după metoda descrisă de Dan, să-și promoveze mai bine imaginea (deși, din punctul meu de vedere, eșua lamentabil în tentativa ei). Și totodată, pentru a-și ridica nivelul stimei de sine, accepta să se întâlnească cu primul băiat care părea atras de ea, numai din “curiozitate”, fără să-și pună nici o întrebare despre el, fără să vadă de fapt nimic din ceea ce vedeau prietenii ei și fără să le asculte măcar sfaturile.
Înțelegeam perfect. Nu știam însă dacă doream să accept.
Maria îmi căuta privirea. Încerca parcă să-mi spună ceva și vroia să vadă cum reacționez, să vadă în ochii mei un răspuns.
- Știi, de fapt chiar aveam de gând să vorbesc ceva cu tine astăzi.
Tonul ei avea ceva trist și lugubru. Am privit-o întrebător.
- De astăzi, eu și Dan suntem împreună. Vestea vine poate neașteptat pentru tine, dar e o ocazie pe care nu am mai avut-o până acum și nu-mi pot permite să trec așa ușor peste ea.
Am tresărit…știrea era oricum neplăcută pentru mine, dar nu justifica în totalitate atmosfera grea din cameră. Simțeam că mai exista ceva care trebuia spus, că adevăratul șoc nu se produsese cu adevărat.
- Dan s-a simțit stânjenit după ziua de ieri…atitudinea voastră l-a făcut să se simtă așa. Mi-a spus că nu-i mai surâde ideea să vă mai întâlnească… pe tine în special, Victor… (mi-aș fi dorit să-l văd pe Dan spunându-i Mariei toate acestea…oare ce mască abordase? Jignire? Dezamăgire? Poate chiar gelozie) Am să-mi petrec următoarea perioadă cu el…. înțelegi, nu? (a zâmbit amar). Nu știu cât de mult vom mai putea să ținem legătura în următoarele săptămâni…nu mă bucur, crede-mă, dar îmi dau seama că așa trebuie să fac…
Nu, nu așa trebuia să fie…îmi dădeam seama că Maria își dorea acest lucru la fel de puțin ca și mine…era tristă, melancolică, profund marcată. Dan însă știuse că va câștiga, o forțase să facă o alegere și își cunoștea prea bine influența asupra ei încât să nu îi fie teamă de rezultat. Gândise excelent…îi înlăturase pe acei prieteni ai Mariei care nu-l acceptau, ajutându-se chiar de acest lucru.
Nu puteam însă să mă întorc în timp, să-mi schimb atitudinea față de Dan (mă întreb dacă aș fi făcut-o) și știam că nu aș fi putut să o conving pe Maria să-și schimbe decizia. Am asigurat-o că nu va fi nici o problemă. Aproape plângea…realiza că poate pierde un prieten, îi părea rău și totuși nu făcea nici un gest pentru a-l avea înapoi; îi era teamă ca nu va mai avea ceva despre care oricum nu știa nimic…
Mă întrebam până unde mergea influența lui Dan și până unde va dori acesta s-o folosească.
Am sărutat-o pe obraz pe Maria, crezând că va fi pentru ultima oară când ne vedeam ca prieteni și am părăsit camera.
Aerul rece de afară îmi biciuia obrazul, ștergându-mi lacrimile.


10.


Următoarele patru luni au fost foarte dificile pentru mine. A urmat sesiunea, cu emoțiile și volumul mare de muncă inevitabile; astfel am reușit pentru scurtă vreme să-mi îndepărtez, deși nu în măsura pe care mi-aș fi dorit-o, gândurile legate de ceea ce se întâmplase între mine și Maria.
După aceea însă, acest ultim obstacol fiind și el înlăturat, totul a devenit din ce în ce mai dificil. O vedeam zilnic pe Maria la cursuri, îmi petreceam în aceeași sală cu ea o mare parte a zilei, și începusem să-mi dezvolt un sistem de autoapărare, de negare a evidenței, mă obișnuisem să ignor prezența ei între aceiași patru pereți… Deși speram de fiecare dată să fie altfel, Maria adopta aceeași atitudine față de mine. Orice comunicare între noi avea loc numai atunci când era absolut necesar, constând numai din fraze scurte și în strictă legătură cu subiectul discuției… nu mai rămăsese între noi nici un strop de intimitate …era prin urmare de la început exclusă orice referire la Dan sau la momentul rupturii noastre, ruptură impusă de un terț, neagreată de nici unul dintre noi, dar în același timp menținută cu perseverență de fiecare în parte.
Nu mai puțin dificil de suportat era atitudinea colegilor noștri. Ar fi fost imposibil ca ei să nu observe schimbarea din comportamentul nostru și, pentru că niciodată nu au putut fi convinși că eu și Maria nu eram îndrăgostiți, să elaboreze diferite scenarii în legătură cu despărțirea noastră, scenarii care, în mod sadic, erau lăsate să ajungă și la noi, adăugând încă puțin la dificultatea acestei situații.
Mă vedeam din ce în ce mai des cu Aly…era unica legătură cu evenimenetele de la începutul anului pe care o mai păstram. Ea nu era totuși în situația mea, Dan nu o exclusese definitiv de pe lista prietenilor “acceptabili” pentru Maria.(întocmirea unei astfel de “liste” era un abuz pe care prietena noastră îl trecea mult prea ușor cu vederea) .Se vedeau însă din ce în ce mai rar, discuțiile lor se purtau pe teme mai banale, lipsite de importanță; treptat, prietenia lor începuse să se răcească…
Pentru Aly, Maria pe care o cunoșteam amândoi din timpul liceului dispăruse în totalitate…transformarea de acum era dincolo de posibilitățile ei de înțelegere. Era genul de persoană rațională care nu accepta decât lucrurile explicabile din punctul de vedere al realității concrete…ea nu avusese niciodată momente de derută, de criză a personalității, și astfel era cu totul improbabil să le accepte la alții. Cu toate acestea, regreta prietenia ei din liceu cu Maria, dar considerând că a făcut tot ce era omenește posibil s-o mențină, nu credea că mai există o șansă de revenire... Aly își iubea mult prietenii, dar nu accepta greșeala sau inconstanța...ura nesinceritatea mai mult decât orice alt defect...iar în acest moment, Maria era îngrozitor de nesinceră cu ea însăși.
Ar trebui să-i rămân pentru totdeauna recunoscător lui Aly pentru felul în care a rămas alături de mine în toată această perioadă…mă vedeam cu ea mai des chiar decât o făceam înainte cu Maria, probabil datorită temerilor de a nu pierde și această a doua prietenă adevărată pe care o aveam. Nu vorbeam niciodată despre Maria…deși îmi doream mult să aflu ce anume se petrecea acum în viața ei (și chiar aș fi putut s-o aflu în perioada în care Aly și noua prietenă a lui Dan încă mai țineau legătura, dacă n-aș fi fost hotărât să mă protejez complet de propriile amintiri), eram hotărât să nu încerc să o fac, pentru a nu fi tentat mai târziu să intervin din nou în viața ei...pentru moment era mai bine să las lucrurile să evolueze de la sine.
Nu după mult, am fost la un pas să fiu lipsit și de acest ultim sprijin. Aly primise o ofertă de a studia un semestru în Franța, la o universitate bună...era o expertă a limbii franceze, așa că nimic n-o putea împiedica să urmeze acest drum. Deși îmi realizam egoismul, nu m-am bucurat, pentru că odată Aly plecată, dispăreau și toate legăturile mele cu perioada de liceu, se îndepărta și cea din urmă confidentă. N-o puteam însă împiedica, pentru că știam ce oportunitate ar fi reprezentat această bursă pentru ea...ce avantaj în carieră!
La început, Aly fusese entuziasmată de idee...își făcea multe planuri, cumpăra pliante cu geografia și cultura Franței...această bursă devenise repede subiectul ei preferat, punctul înspre care se îndreptau toate gândurile ei. Ochii lui Aly nu fuseseră niciodată mai strălucitori.
Am încurajat-o, știind că nu o voi pierde...prietenia noastră urma să continue, chiar dacă de la distanță, chiar dacă în condiții mai grele...dar știam că nu se va risipi în infinitul relațiilor terminate înainte de vreme.
Au început apoi să apară zvonuri. Zvonuri care circulau printre colegii mei de grupă în legătura cu relația dintre Maria și Dan (devenită între timp cel mai bine comentat subiect) erau dintre cele mai variate: dacă cineva afirma că sunt foarte fericiți împreună, întotdeauna se găsea altcineva care să-l contrazică, aducând dovezi “sigure” că sunt în pragul despărțirii. Care era de fapt adevărul? Nici Aly nu părea să știe.
Maria părea în unele momente extrem de fericită, împărțind cadouri la toată lumea, fiind binevoitoare chiar și cu acei colegi pe care în mod obișnuit nu-i simpatiza deloc; din ce în ce mai des însă se prăbușea într-o stare de depresie totală, moment în care nici cei mai buni prieteni pe care îi avea acum (relații superficiale însă, mult mai puțin profunde decât prieteniile cu mine sau cu Aly – după câte reușisem să observ) nu reușeau să o determine să-și expună sufletul.
Atunci când întreg anul a început să vorbească fără ascunzișuri despre despărțirea ei definitivă de Dan, depresia Mariei a atins o intensitate pe care nu mă așteptam s-o observ. Ochii ei erau mereu roșii, colegii șopteau că se ascundea între cursuri prin sălile goale pentru a plânge departe de ochii cercetători ai colegilor…slăbise îngrozitor, chiar și hainele strâmte pe care le purta de la o vreme păreau acum extrem de largi…profesorii erau extrem de dezamăgiți de rezultatele ei la examene…toată vitalitatea ei, zâmbetul, lumina ochilor se risipiseră parcă într-un abis de unde nu mai puteau fi recuperate, de unde nu mai părea capabilă să le regăsească.
Deși era foarte greu pentru mine să o privesc așa, totuși n-am îndrăznit niciodată să vorbesc cu ea...eram prea mândru ca s-o fac, prea orgolios ca să o privesc în ochi și să o asigur că voi fi mereu alături de ea…iar orgoliul meu mă rănea îngrozitor în primul rând pe mine. Dacă mi-ar fi dat un semn, oricât de nesemnificativ, dacă ar fi făcut un cât de mic pas pentru a reface prietenia noastră, nu aș mai fi ținut cont de nimic din ceea ce se întâmplase și aș fi alergat s-o consolez
Dar eram sigur că un astfel de moment nu avea să vină niciodată.
Mă înșelam însă.



11.

Depresia Mariei a avut o consecință la care nu mă așteptasem: Aly a rămas în țară. Mi-a spus că nu se simțea pregătită să-și părăsească căminul, că nu era sigură de succesul acestei plecări...n-am crezut-o. Știam cât se pregătise pentru stagiul în Franța, câte speranțe își pusese, cum își imaginase întreaga carieră influențată de acest moment. Nu, pentru ea ar fi fost minunat să plece – o știam amândoi. Adevăratul motiv pentru care rămânea în țară era faptul că nu putea să plece pur și simplu într-un astfel de moment; s-o lase pe Maria în starea de acum; oricâtă logică și planificare existau în caracterul ei, Aly era în primul rând o foarte bună prietenă...nu era capabilă să-și întoarcă fața de la noi și să plece pur și simplu...în plus, știa că aceasta nu era ultima șansă de a pleca într-o bursă...avea să profite de acest avantaj..acum nu era însă momentul potrivit.
Colegii noștri organizaseră ad-hoc o excursie la Sinaia în vacanța de primăvară, la mijlocul lunii aprilie. Era un prilej minunat, spuneau ei, să ne cunoaștem mai bine, să legăm noi prietenii și să le consolidăm pe cele vechi. Un proiect frumos care m-a încântat atunci când l-am aprobat din toată inima. Mulți dintre prietenii mei n-au înțeles de ce, cunoscând faptul că intervenise brusc o ruptură între mine și Maria și știind cu siguranță că ea se număra printre cei care acceptaseră ideea excursiei.
De fapt, în aceste patru luni care trecuseră, învățasem să nu mai reflectez în legătură cu ceea ce se întâmplase atunci…și totodată făceam mari progrese în încercarea de a ignora depresia Mariei care atinsese în acele momente apogeul. În definitiv, ea distrusese cu bună știință aproape toate legătura dintre noi, făcuse o alegere între o prietenie adevărată și o iluzie a dragostei (nimeni nu îi influențase decizia finală); ar fi fost o greșeală din partea mea să încerc acum să repar ceva…era mai mult datoria ei s-o facă, dar mă convinsesem că aștept în zadar un astfel de miracol.
Nu aveam de gând s-o evit…doream cu adevărat să particip la acea excursie, iar simpla ei prezență acolo nu avea cum să mă împiedice.
În definitiv, dacă reușisem cu atâta succes să ne ignorăm reciproc o jumătate de semestru, puteam să o facem în continuare și la Sinaia.
Am plecat la Sinaia într-o vineri seară...iar singurul lucru pe care îl regretam era că Aly nu venise și ea. Ne-am cazat la o pensiune, am mers în grup la una dintre terasele stațiunii...în toate aceste momente nu am vorbit cu Maria, păstram o distanță cât mai mare unul față de celălalt...nimic schimbat față de ultima perioadă.
În aceste condiții, nu mică mi-a fost uimirea atunci când am văzut-o în fața camerei mele, cu două ore după miezul nopții, spunându-mi că dorește să vorbească neapărat cu mine. Era extrem de speriată, i-aș fi putut citi acest sentiment în priviri, dacă expresia chipului ei și ținuta nu ar fi spus-o de la sine: plânsese mult, și numai cu greu se abținea să nu o facă și atunci, tremura fără oprire…părea că pur și simplu își pierduse orice formă de autocontrol…nu mai era nici Maria din liceu, nici Maria, prietena lui Dan, era o persoană care nu se cunoștea pe sine însăși și nu aparținea nici unui univers.
Privind-o doar, mi-a fost suficient să uit totul despre ultima perioadă, despre Dan, despre ruptura noastră, despre felul în care se transformase atât de brusc în doar câteva săptămâni. În fața mea se afla de data aceasta vechea Maria, o persoană care avea nevoie de mine și care îmi cerea ajutorul: niciodată nu îi refuzasem o astfel de cerere, cu atât mai puțin aveam de gând să o fac atunci…
Niciodată nu încetasem să țin la ea, am încercat doar să cred că pot s-o fac, mă îndepărtasem doar datorită faptului că mi-o ceruse, doar datorită furiei pe care am simțit-o atunci când a renunțat la toată prietenia noastră pentru a rămâne prietena lui Dan. Undeva, în interior, știusem mereu că voi fi pregătit s-o sprijin oricând mi-o va cere… Acum, după patru luni, acest moment atât de așteptat venise.
Am discutat mult, mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase în acea perioadă, încă din primele zile ale relației cu Dan și până la excursia de la Sinaia; stilul ei detaliat îmi proiecta toate acele evenimente în fața ochilor, întocmai ca un film la cinematograf.
La început, Dan fusese prietenul ideal…ieșeau împreună în fiecare seară, îi facea multe cadouri scumpe, o trata ca pe o logodnică, ca pe o prințesă.. Mi-a spus că învățase de la el cum să se comporte într-un bar, cum să se îmbrace în așa fel încât să respecte tendințele, cum să fie mereu atrăgătoare...
Prima lor neînțelegere adevărată a avut loc după aproape două luni, când Dan i-a cerut brusc să renunțe la studii și să se dedice unei cariere în modeling sau în showbiz, motivând că nu va întâmpina probleme în a reuși, că va câștiga mult mai mult și că, de fapt, întotdeauna își dorise să aibă o prietenă celebră…era visul lui, acela de a fi invidiat de toți bărbații...de a avea în vitrina cuceririlor lui ceva pe care toți îl doreau, însă puțini doar își permiteau să-l aibă. Maria a refuzat categoric (o primă dovadă că nu era totuși pe atât de influențabilă pe cât îmi închipuisem), iar ruptura totală între ei doi a durat aproape o săptămână.
Dan a revenit apoi asupra cuvintelor sale, spunând că înțelege cât de mult a greșit, că nu era corect din partea lui să încerce să-i impună o astfel de alegere, că înțelegea perfect cât de importantă era pentru ea cariera pe care și-o alesese și că era hotărât s-o susțină orice ar fi decis să facă. Maria l-a crezut, pentru că erau exact cuvintele pe care spera să le audă. I-a adus flori (orhidee, din câte am reținut), i-a cumpărat bijuterii și i-a oferit un weekend la casa sa de vacanță din Câmpulung. (primul gând care m-a fulgerat a fost de fapt o întrebare: dacă ei doi…nu, nu mă puteam gândi la asta). Maria i-a acceptat scuzele, fără să țină cont de sfaturile lui Aly, care nu renunțase încă pe atunci să spere că ochii Mariei pot fi într-un final deschiși. Din acel moment însă, Dan a părut mereu oarecum plictisit de felul de a fi al prietenei sale, devenise irascibil…au început să apară din ce în ce mai multe momente neplăcute în relația lor, iar Maria începuse să-i descopere în sfârșit latura negativă a caracterului, afla într-un final cine era de fapt acel Dan pentru care își părăsise prietenii fără a mai privi înapoi. Tocmai datorită acelui sacrificiu pe care îl făcuse, mi-a mărturisit ea, nu mai putea să se retragă…făcuse prea mult pentru această relație ca să mai poată s-o întrerupă acum fără regrete…crezuse și încă credea în latura bună, pozitivă a lui Dan..trebuia să continue s-o facă și să spere.
Ceea nu a îndrăznit să facă Maria nu a fost însă peste puterile partenerului său. Despărțirea a venit brusc, complet pe neașteptate, a anunțat-o la fel de calm și de nepesător cum ai anunța deschiderea unei cafenele unde știi că n-ai să mergi niciodată...sau un nou record mondial la echilibristică.
Întâlnise pe altcineva. Probabil o fată dispusă să facă toate sacrificiile pe care le dorea el, sau care deja le făcuse. Anunțul a fost cinic, necruțător și rece, ca și cum ultimele luni nu contaseră deloc pentru el…au fost doar o perioadă necesară de liniște pentru a căuta ceea ce își dorea cu adevărat…o rezervă de hrană pentru un prădător aflat mereu în căutarea unui vânat care să-l mulțumească pe deplin. Maria nu știa dacă o întâlnise cu mai mult timp înainte și toate schimbările sale bruște de dispoziție erau datorate ei…nu știa și nu mai prezenta importanță…tot ce putea acum s-o mai îndurereze era faptul că Dan o folosise.
Și totuși, deși realizam că numai aceste evenimente erau mai mult decât suficiente pentru a-i provoca depresia cumplită pe care o observasem, pe care de fapt o observase toată lumea, simțeam că nu era totul…că mai urma încă o mărturisire, ceva care avea să umbrească, dacă mai era posibil, tot ceea ce auzisem până atunci.
- Știi, Victor, nu credeam că va fi posibil, am făcut totul, dar…
Dar ce? Maria plângea, nu mai putea să vorbească, încerca să articuleze cuvintele, dar acestea se pierdeau printre suspine; se plimba prin cameră repede, într-un mod dezordonat, căutând parcă curajul să termine propoziția (al cărei sens final, oribil, nu doream să-l intuiesc). S-a așezat în cele din urmă pe marginea patului, plângând continuu, înfundat…nu mă mai privea, nu mai privea nimic, ochii ei erau goi, lipsiți de orice viață, de ultima picătură de speranță care se risipise pe aleile iubirii și ale deznădejdii…era complet secătuită de puteri și cu toate acestea căuta un ultim strop de forță pentru a-și duce până la capăt mărtusirea.
- Nu… am așteptat, dar nu s-a întâmplat nimic…ar fi trebuit până acum…luna asta nu…
Nu mai putea spune nimic…nu mai era necesar să spună altceva.
Mărturisirea era completă.


12.

Ar fi trebuit poate să fiu furios, să o întreb cum naibii a putut comite o astfel de imprudență, dar în acele momente nu puteam, organic, să fiu furios.
Tot ce puteam să simt era compasiune, compasiune și o legătură de prietenie care se forma din nou și care trebuia să susțină toate aceste momente...să fie un fel de cordon prin care eu să-i transmit toată puterea de care avea nevoie acum unei fete care, la douăzeci de ani, era silită să facă față unor încercări pentru care nu era pregătită…totul din cauza unei persoane care urmărise doar propria satisfacție.
Nu, nu puteam să fiu furios.
M-am așezat lângă ea pe marginea patului și am încercat să-i șterg lacrimile..am cuprins-o în brațe în încercarea de a o mai calma, de a-i arăta că sunt alături de ea. Eram obișnuit să lupt pentru ea și să reușesc...până atunci fusesem mereu în stare să fac ceva concret pentru ea atunci când mi-o cerea. Acum, mă simțeam neputincios în fața acestei lovituri a sorții, știam că nu pot face aproape nimic, că nu pot întoarce timpul, că nu pot să iau asupra mea durerea...nu-mi stătea altceva în puteri decât s-o țin lângă mine, să-i șterg lacrimile și să fiu alături de ea pe acest drum.
- Îmi pare rău…pentru tot ce am făcut…pentru tot…
Cu aceste cuvinte, șoptite printre lacrimi, Maria s-a desprins de lângă mine și a fugit spre camera ei.
Rămăsesem singur. Am încercat să adorm, să las concluziile pentru dimineață, când aș fi putut să analizez totul cu mai multă luciditate. De fiecare dată când închideam ochii însă, îmi apărea imaginea ei în brațele lui Dan, imaginea ei sărutându-l, el mângâind-o…totul se întreruprea brusc pentru două-trei secunde, timp în care răsuflam greu, ca un deținut torturat după ce fierul înroșit i-a părăsit carnea…urma apoi o altă viziune, a ochilor ei roșii, a lacrimilor care cădeau pe podea, din ce în ce mai repede, până când formau o baltă, apoi un lac…apa creștea din ce în ce mai mult, forma o mare, un ocean…o rugam pe Maria să se oprească…mă luptam cu valurile, încercam să mă apropii de ea, dar nu reușeam…în cele din urmă m-am lăsat în voia lor, mă scufundam și simțeam cu nu mai pot să respir. Alături de mine se auzea scâncetul de moarte al unui bebeluș…
M-am trezit transpirat și mult mai obosit decât înainte…nu știu de ce (mă întreb astăzi dacă a fost Providența), dar am simțit nevoia să mă îndrept spre camera Mariei. Am bătut ușor în ușă…nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat clanța..ușa era descuiată: am intrat și am văzut-o pe Maria în fața ferestrei larg deschise…afară ploua și picăturile de ploaie îi atingeau fața, contopindu-se cu lacrimile ei și coborând apoi pe pământ, cu un zgomot monoton, singurul care tulbura liniștea acelei nopți.
Mai mult din întâmplare, ochii mi-au poposit asupra noptierei Mariei…am tresărit ca la vederea unui șarpe. Strălucitor în lumina fulgerelor, am văzut un mic flacon. Mi-am dat seama că ea nu venise la mine pentru că își dorea s-o ajut, sau doar pentru a vorbi cu un prieten…venise pentru a-și lua rămas bun. Am crezut că îmi pierd cunoștiința.
Nu mă văzuse…privea în continuare pe fereastră, atât de calmă, atât de liniștită…nu mai plângea acum…dacă ar fi văzut-o altcineva nu ar fi realizat adevăratele sale intenții...
Mi-am dat seam ce aveam de făcut…nu mai puteam ezita. Am luat flaconul de pe noptieră și l-am pus în buzunar. Am privit-o încă o dată și am ieșit ușor din cameră, având grijă să nu fiu observat; am închis ușa fără zgomot și m-am îndreptat cu pași ușori spre camera mea.
Știam că gestul ei era provocat doar de disperare; mai știam că singurul mod de a o opri era să o determin să reflecteze un singur moment asupra gestul final pe care dorea să-l facă.
Atunci când va dori să ia flaconul, și nu îl va mai găsi pe noptieră, va fi nevoită să se gândească la posibilele consecințe ale faptei sale…o făcea doar pentru că se simțea complet lipsită de speranță…era o decizie de moment; atunci când ar fi fost nevoită să găsească un alt mijloc pentru a-și duce la capăt planul, lanțul mecanic al deznădejdii s-ar fi rupt, iar criza ar fi fost depășită.
Acestea erau calculele mele atunci; știam că greșisem de nenumărate ori în presupunerile mele, în special în ultima perioadă – de data însă aveam nevoie să am dreptate.
Mi-am petrecut restul nopții în incertitudine, întrebându-mă dacă nu ar fi fost mai bine să acționez altfel…să mă duc să vorbesc cu ea, în loc să am încredere că își va părăsi de bunăvoie intențiile…de zece ori am vrut s-o fac, și de zece ori mi-am dat seama că imediat după plecarea mea ar fi găsit un alt mijloc…era o decizie pe care trebuia s-o ia singură. Eram însă torturat de imposibilitatea de a acționa, de felul în care eram legat în propria mea cameră și trebuia să aștept dimineața pentru a afla ce se întâmplase.
Din fericire, pentru prima dată, totul se petrecuse exact așa cum calculasem. Maria trăia și, mai mult decât atât, părea că depășise total criza…nu era veselă, nici nu putea să fie astfel, însă nu mai plângea și nu mai depresia ei nu se mai observa...după furtună, se întrezăreau primele străluciri ale soarelui. Era gata să se ridice de la pământ și să lupte pentru viața și viitorul ei...nu avea să fie singură; eram lângă ea – la fel și Aly.
Nu am apucat să discutăm până după servirea micului dejun. Abia atunci am reușit să fim singuri și să clarificăm ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă.
- Mulțumesc…mi-a spus ea, zâmbind (cât de mult îmi lipsise acest zâmbet!!)
Am încercat să par complet nedumerit, ca și cum nu aș fi înțeles ce îmi spunea.
- Știi foarte bine la ce mă refer. Maria îmi dejucase atitudinea; înțelesese ce se întâmplase cu flaconul de calmante – nu Providența divină sau diavolul îl făcuseră să dispară. A zâmbit pentru a doua oară. Hotărât, era prea mult pentru mine după atât de mult timp.
- Dan nu știe nimic…și aș prefera să rămână așa. Pot să trec singură de orice obstacol…indiferent ce s-ar întâmpla…(devenise deja puțin mai melancolică, sau poate mai îngrijorată pentru viitor)
Am privit-o mirat, părând în total dezacord cu ceea ce spusese ea mai înainte…
- Singură? În nici un caz, Maria.
Era complet deconcertată. Dacă își închipuia însă că am să-i spun ceva lui Dan, se înșela lamentabil. Am simțit că era nevoia să continui, să mă explic într-un fel..
- Bineînțeles, nu alături de Dan…însă, dacă mi-ai permite, nu m-ar deranja deloc să fiu alături de tine pe acest drum....sunt sigur că Aly gândește la fel ca mine.
Era rândul meu să zâmbesc…Maria mi-a răspuns (era deja al treilea zâmbet într-o singură zi – cine a spus că soarele prea puternic te poate orbi ?! ) și mi-a mulțumit din nou. Cu siguranță, prietenia noastră era de acum restabilită complet…
Am hotărât ca, imediat după întoarcerea în București, să meargă la un doctor specialist, să fie consultată și să facă tot ceea ce era necesar…nu era pregătită pentru pași prea abrupți în viață. Deși știam că acela pe care se pregătea să-l facă, deși necesar, urma să fie extrem de dureros…și imposibil de uitat, oricât de mult ar fi încercat să o facă.
Aveam însă de gând să-mi respect promisiunea: și oricât de greu i-ar fi fost, urma să găsească întotdeauna în mine un prieten sincer, un adevărat frate care s-o sprijine și s-o ajute să treacă prin probele vieții.
Era și acesta până la urmă un mod de a-i alina suferințele…



13.

Liviu Stoenescu era fratele mai mare al lui Aly și totodată, la numai 33 de ani, unul dintre cei mai promițători medici ginecologi din țară, fost șef de promoție la Facultatea de medicină...respectat de colegi, admirat de toate pacientele sale, dovedea un devotament nemaîntâlnit față de meseria sa, ceea ce câștiga chiar admirația colegilor mai în vârstă. Și din acest motiv, dar mai datorită faptului că pe tot parcursul anilor de liceu ne fusese mereu alături, ajutându-ne mereu când am simțit nevoia, nu numai pe sora sa, dar și pe mine și Maria, aceasta din urmă simțea că Liviu este singurul în care ar fi putut avea încredere în această situație…o persoană care să-i acorde sprijinul nu doar medical, dar și ca prieten, cineva care să-i fie alături…mai mult decât un simplu diagnostic și soluții propuse rece, mecanic. Imediat ce ne-am întors în București, Maria s-a hotărât să meargă la cabinetul său…nu mai putea să aștepte multă vreme, timpul nu avea de gând să se oprească, și o dată cu trecerea lui, dispăreau și curajul și posibilitățile.
Aly a vorbit cu fratele ei...i-a expus situația și a stabilit o programare foarte aproape de momentul întoarcerii noastre. Maria ne-a permis amândurora să venim cu ea, mi-a spus că va avea nevoie de noi atunci când va ieși din cabinetul lui Liviu… și eu, și Aly aveam să fim acolo, în sala de așteptare, pregătiți s-o ajutăm în acel moment.
Nu era deloc un spațiu al fericirii, al zâmbetului…nici nu mă așteptam. Maria intrase în cabinet, iar eu și Aly am petrecut în spatele ușii închise aproape o jumătate de oră, timp în care am avut ocazia să privesc în jurul meu…nu puteam aduce nici o critcă spațiului în care ne aflam… era igienic, decent, modern, dar oamenii…
Erau puține femei mature…trecute prin viață, cărora problemele de acum nu le provocau decât o expresie bine controlată de teamă…însă nu de disperare. Majoritatea erau fete de vârsta noastră, și chiar mai tinere decât Maria, adolescente de 14-15 ani, cu fețele înecate în lacrimi, toate venite din aceeași cauză ca și prietena noastră…unele erau singure, suspinând cu ochii înroșiți de plâns și așteptând cu teamă și totodată cu speranță momentul în care vor fi invitate în cabinet…altele erau însoțite chiar de mamele lor, care purtau întipărită pe chip masca deznădejdii mai adânc decât fiicele…nici una nu era lângă acela care îi provocase suferința…drumul acestor tineri se încheia undeva cu mult înainte de porțile acestei clădiri…rolul lor în piesă era de a răspândi durerea și, în ultimă analiză, chiar moartea unor ființe care nu cunoscuseră viața…mă întreb dacă vreunul trecuse de pragul acestui loc..dacă văzuse acest infern…ce influență a avut asupra lui?
Era un loc dominat de două sentimente contrare: suferință și speranță. Un purgatoriu pământean în care sufletele veneau să caute calea spre izbăvire….un purgatoriu rezervat exclusiv mamelor, surorilor, fiicelor și prietenelor noastre…o cutie a Pandorei în care observai o mie de torturi diferite, fiecare mai dureroasă în felul ei decât celelalte, dar și una dintre cele mai frumoase trăsături ale oamenilor: puterea de a spera.
Am privit-o pe Aly…se temea bineînțeles pentru Maria, era la fel de îngrijorată ca și mine în privința ei dar nu, nu era tulburată de aerul apăsător din acel cabinet. Urma să devină medic și se pregătise mult să suporte astfel de priveliști. Se spune că băieții sunt mai puternici decât fetele…e un mit vechi, incredibil de fals. Maria avea obiceiul să afirme că nici un bărbat nu poate trece printr-un moment de criză mai bine ca o femeie…că în cele din urmă va ceda cu siguranță, pentru că superioritatea lui nu stă decât în forța fizică, nu și în cea spirituală. Avea dreptate…am contrazis-o mereu pe această temă, dar avea dreptate. Nu cedasem încă, dar făceam mari eforturi să rezist…în vreme ce Maria era în cabinet, iar Aly…ei bine, Aly era cea mai puternică dintre toți…singura care reușea să-și păstreze intactă luciditatea în astfel de momente…
Am observat într-un târziu că eram singurul băiat din acea sală și lumea remarcase acest lucru. Mă întrebam la ce anume se gândeau, ce poveste asociau cu prezența mea acolo, dacă se gândeau că eu… – dar nu, nu mai aveam timp să mă gândesc la acest lucru: ușa cabinetului era deschisă. Mă așteptam s-o văd ieșind pe Maria…tristă, îndurerată, poate într-un fel ușurată...dar în locul ei l-am văzut pe Liviu făcându-ne semn să intrăm în cabinet. Nu am putut citi nimic în privirea sa din tot ceea ce se petrecuse în spatele ușii în decursul acelei jumătăți de oră…am intrat acolo tăcuți, întrebându-ne care era motivul pentru care eram chemați, nedumeriți și totodată nerăbdători să aflu atât explicațiile Mariei cât și pe cele ale doctorului.
M-am așezat pe fotoliul din stânga Mariei, iar Aly pe acela din dreapta…nu părea, spre surprinderea mea, cuprinsă de teamă, durere, sau remușcări…era incredibil de linișită, și mult mai nedumerită decât ne simțeam noi.
Amândoi așteptam ca vechiul nostru prieten Liviu să ne spună ceva, să aducă puțină lumină în această situație pe care nici Maria, nici eu și nici Aly (care știam chiar mai puține lucruri decât ea) nu păream a o înțelege.
Doctorul părea mai încrezător decât noi, fără îndoială, la fel de emoționat: Maria îi era o prietenă dragă și știam că toată această poveste îl afecta într-un fel și pe el.
- În primul rând, ar trebui să știți că v-ați înșelat, a început el.
În legătură cu ce? Fraza aceasta nu ne spunea nimic…așteptam cu toții o explicație.
- Maria nu este însărcinată.
Nu cred că am trecut vreodată, în tot decursul vieții mele, printr-o schimbare de situație mai spectaculoasă și mai bruscă decât aceasta...o priveam pe prietena mea și remarcam, din privirea ei, că și pentru ea era prima dată când auzea această informație…era la fel de uimită ca și mine…și vizibil mult mai ușurată. Lângă noi, Aly căuta în minte o altă explicație pentru…
Doctorul a continuat:
- Amenoreea…absența ciclului menstrual – a explicat el, zâmbind ușor, la ignoranța mea și a Mariei în ceea ce privea termenii medicali – poate avea mult mai multe cauze decât o sarcină. În cazul Mariei, amenoreea secundară (cum aveam să aflu mai târziu, amenoreea care survenea după prima menstruație) poate fi provocată și de o problemă hormonală, și de oprirea bruscă a unui tratement anticoncepțional – a privit-o întrebător pe Maria, aceasta făcând semn că nu putea fi pusă în discuție această posibilă cauză – sau, în foarte multe cazuri, în urma unui stres emoțional puternic..
Asta trebuia să fie! Bineînțeles, depresia Mariei fusese extrem de puternică, sufiecient încât să provoace astfel de probleme…am privit-o și mi-am dat seama că și ea se gândea la același lucru…din punctul ei de vedere problema era rezolvată, și încă mult mai ușor decât s-ar fi așteptat vreodată. Aly și fratele ei nu păreau însă așa convinși…
Se putea observa că Liviu nu-și terminase încă discursul, dar Maria i-a luat-o înainte:
- Dacă stresul ar fi eliminat, problema s-ar rezolva de la sine, fără tratament, nu am dreptate?
Prietenul nostru a privit-o cu atenție, încercând să vadă dacă era pregătită să asculte continuarea.
- Da, numai dacă într-adevăr aceasta este cauza…n-am să-ți ascund însă faptul că mai există o posibilitate… - s-a oprit, încercând să-și cântărească cuvintele: atmosfera devenea din nou tensionată – există șansa ca amenoreea să fie cauzată de prezența unor tumori, ovariene sau uterine…n-avem de unde să știm sigur, până când…
Aly a tresărit – știa foarte bine ce înseamnă cuvintele fratelui ei…eu intuiam cred destul de bine; Maria însă era în continuare, sau încerca cel puțin să pară relaxată:
- Nu, sunt sigură că stresul a provocat această problemă…în ultima perioadă…a încercat ea să zâmbească, să caute explicații, să se agațe de această speranță..mă întreb dacă era ea însăși convinsă de cuvintele ei.
Liviu nu avea de gând însă să își părăsească punctul de vedere:
- Dacă în locul tău ar fi fost oricine altcineva, poate că nu aș fi insistat atât...dacă nu dorea să mă asculte, aș fi lăsat-o să plece…tu însă ești cea mai bună prietenă a lui Aly, și simt că e de datoria mea nu numai ca medic, dar și ca prieten să-ți cer să faci niște teste: o analiză hormonală, o laparoscopie…trebuie să știm sigur ce anume înfruntăm aici. De aceea am vrut să fie aici și Aly și Victor, în speranța că ei vor reuși mai bine să te convingă.
Maria ne-a privit cu speranța că o vom susține și vom spune că stresul era singurul vinovat…nu s-a întâmplat așa, Aly avea încredere deplină în fratele său…iar eu înclinam să fiu de aceeași părere: un examen complet era mai mult decât necesar.
- Bine, a acceptat ea, păstrându-și încă buna dispoziție, voi face totul chiar acum – vreau să se termine cât mai repede. Dar, a adăugat, sunt sigură că nu o să descoperiți nimic…să știi că în cazul acesta n-am de gând să plătesc testele, l-a amenințat ea jucăuș pe Liviu.
Acesta a acceptat gluma și i-a răspuns la zâmbet – mă întreb dacă el presimțea rezultatele testelor.
Nu am mai avut nici o veste de la el timp de două săptămâni…convenisem împreună cu Maria și Aly să nu mai discutăm despre acest subiect până la primirea rezultatelor…simțeam ca unele îndoieli începeau să-și facă loc și în sufletul prietenei noastre.
Când după două săptămâni am văzut-o din nou plângând, din nou atât de aproape de abisul din care abia se ridicase, am realizat că ceea ce mă înspăimântase atât de mult în ultima vreme devenise realitate.
Mi-a spus rezultatele analizelor dintr-o răsuflare, între două suspine, reușind cu greu să-și stăpânească lacrimile…deși citeam totul pe fața ei.
Descoperiseră o tumoare ovariană…operația era necesară.









14.


Nu știu cum le-a motivat Maria părinților ei vizita bruscă la ginecolog și mai ales cum le-a explicat faptul că a ținut-o secretă…dar nici măcar nu cred că a mai contat în acel moment…toți cei care țineau la ea: familia, eu, Aly, eram într-o stare de agitație continuă, de îngrijorare profundă față de ceea ce se întâmplase și ceea ce se putea întâmpla cu Maria.
Ea încerca, probabil sufocată de atențiile cu care o înconjuram toți,să ne explice că nu era de fapt o situație gravă, că operația era în ultimă analiză destul de comună și că totul urma să revină în cel mai scurt timp la normal. (mă întreb în ce măsură se lăsa convinsă de propriile sale cuvinte – știam, simțeam că în adâncul sufletului îi era mult mai teamă decât nouă)
Tumoarea era, din fericire, benignă…pericole existau însă, și Liviu era de părere că extirparea era necesară…spunea că Maria fusese extrem de norocoasă descoperind-o atât de devreme..mai târziu, operația ar fi fost mult mai dificilă și mai riscantă..acum era aproape o intervenție de rutină.
Stabilisem ca Maria să fie internată la sfârșitul lunii iunie (în momentul în care aflasem rezultatele, era deja sfârșitul lui mai). Era o dorință pe care ea și-o exprimase foarte clar…dorea să termine anul, să susțină toate examenele…și, mai ales, ca nici unul dintre colegii noștri să nu afle ce se întâmplase…era dreptul ei la intimitate, dreptul ei de a nu-și face publice problemele sale.
Își petrecea aproape tot timpul cu mine și cu Aly…încerca de dragul nostru să pară fericită, să ne arate în mod constant că nu se gândește la intervenție; noi, la rândul nostru, nu doream să îi readucem acest lucru în memorie…ne era la fel de teamă de acest moment care se apropia cu pași repezi.
Maria a fost internată cu două zile înaintea operației. Doctorul Ionescu, care urma să efectueze intervenția, ne fusese recomandat de Liviu și era considerat unul dintre cei mai buni din țară. Paradoxal, eram din ce în ce mai liniștiți pe măsură ce momentul critic se apropia…Maria, mai mult decât oricine, era extraordinar de calmă și părea că nu se gândește deloc la ceea ce urma…încercările prin care trecuse în ultima perioadă îi aduseseră o tărie sufletească de invidiat, o stăpânire de sine excepțională.
Aly rămânea ca întotdeauna foarte puternică, pregătită oricând s-o susțină pe Maria, dar și pe mine, care nu mă puteam opri să mă gândesc la cele mai nefericite scenarii. Aly rămânea singura dintre noi care știa în ce consta operația…și încerca constant să mă liniștească…să mă reasigure că nu se putea întâmpla nimic rău.
În seara dinaintea zilei critice, Maria mi-a spus că dorește să vorbească singură cu mine…că trebuie neapărat să-mi spună ceva de mare importanță. Mă întrebam ce mărturisire avea să urmeze… eram total descumpănit; până atunci, Maria dorise să fie înconjurată de cât mai mulți prieteni apropiați, să vadă în jurul ei cât mai multă lume care să o încurajeze – în cel mai rău caz, eram doar eu și Aly – acum însă dorea o discuție în tete-a-tete cu mine, lucru care, în ultima perioadă, nu prevestise nimic bun.
Mă înșelasem – nu urma o mărturisire, ci o rugăminte; o rugăminte care m-a șocat însă, care mi-a amintit de o perioadă extrem de nefericită a vieții mele și a Mariei; nu puteam să cred că ceea ce auzeam se întâmpla în realitate: Maria mă ruga să încerc să-l conving pe Dan (același Dan care îi făcuse atâta rău, același Dan care o adusese în pragul sinuciderii și care fusese la un pas să ne distrugă complet prietenia) să vină s-o viziteze la spital în dimineața următoare, în orele dinaintea operației. Nu, nu mai ținea la el, s-a grăbit repede să adauge, văzând dezaprobarea totală, oroarea din privirile mele, doar dorea să-l observe cum reacționa în această situație, dacă regreta într-un fel acțiunile sale din trecut, dacă ar fi cumva șocat văzând-o astfel…asta era tot, mă asigura ea, încercând să mă convingă să încerc să-l găsesc pe cel care aproape îi distrusese viața…
Am ieșit din salonul ei fără să-i pot promite nimic…eram șocat, îmi dădeam seama că de fapt nu înțelesesem nimic despre Maria în toți acești ani… nu numai despre ea, în douăzeci de ani nu înțelesesem nimic despre cât de complex, de misterios poate să fie sufletul unei fete…mă întrebam dacă o să pot înțelege vreodată…și cred că știam răspunsul.
Și totuși, nu știu de ce anume, nu pot să înțeleg ce anume mecanism pervers al ființei mele m-a determinat s-o fac, poate prietenia, poate dorința de a o vedea pe Maria zâmbind, poate speranța că Dan se va schimba, dar am reușit într-un final să-mi înving șocul inițial, oroarea, furia provocate de cererea Mariei și am format numărul lui.
Mi-a răspuns foarte uimit de identitatea celui care-l căuta, amuzat și totodată parcă disprețuitor, fără să înțeleagă ce se întâmpla de fapt. Credea poate că Maria încă îl iubește (oare o mai făcea?!) , credea că eu încerc să-mi cer scuze, să îi câștig prietenia. Am încercat cât mai repede să-l conving că se înșala dacă acestea erau gândurile sale. I-am explicat situația Mariei de acum, nereușind însă să-mi ascund disprețul pe care le aveam față de el și toți cei care îi semănau. Mi-a răspuns, aproape amuzat de naivitatea noastră (de fapt a mea), că orice s-ar fi întâmplat cu fosta lui prietenă (a accentuat destul de mult, cu cinism pe cuvântul fosta) nu mai era deloc o problemă care să-i trezească interesul…simțeam cum mă cuprindea un nou val de furie, începeam să mă întreb de ce anume îl sunasem – știusem că nu pot să mă aștept la nimic bun. Totuși, a spus, exact atunci când eram pregătit să întrerup convorbirea, că există o mică posibilitate să vină… Mărturisesc că atunci nu l-am crezut, bănuiam că este doar o altă formă de a o ridiculiza pe Maria, de a o răni...promițându-i ceva pe care nu avea nici o intenție să-l ducă la bun sfârșit.
Tocmai din acest motiv nu i-am spus nimic ei despre această convorbire…nu doream să-i mai aduc un plus de nefericire într-un astfel de moment. Am mințit-o (și m-am simțit teribil, pentru că nu o mai făcusem niciodată și nici nu mă gândisem că aș face-o vreodată, însă acum nu aveam o alternativă), spunându-i că nu am reușit să-l contactez, deși am încercat, că telefonul său era închis. Nu știu dacă nu a fost doar o simplă impresie personală, dar Maria mi s-a părut oarecum dezamăgită la auzul acestei vești…poate din cauza lui Dan, poate pentru că nu m-a crezut că l-am căutat într-adevăr.
Am plecat din spital destul de confuz de ultimele evenimente care mă surprinseseră profund… Aly nu știa nimic…mi-am dat seama că Maria mă alesese pe mine pentru că Aly ar fi refuzat-o categoric…nu ar fi funcționat rugămințile ei, nici lacrimile. Mi-am dorit atunci să fi avut puterea lui Aly…eram însă din păcate mult mai ușor impresionabil…niciodată nu îi refuzasem o rugăminte Mariei. Mă bucuram de atitudinea lui Dan…ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat să se întoarcă…din cauza mea?
Ceea ce urma să se întâmple ziua următoare mă înspăimânta…nici una dintre persoanele la care țineam nu mai suferise o operație până atunci…era astfel o premieră pentru mine și practic nu știam ce anume aș fi putut face în situația în care mă aflam. În plus, în mintea mea, peste această problemă se suprapuneau concomitent slăbiciunea mea, a Mariei…disprețul lui Dan…era deja peste limitele mele…multe întrebări la care nu puteam găsi răspunsuri…prea multe.
Nu-mi amintesc cu exactitate ce anume am făcut în seara aceea… mi-am dovedit însă slăbiciunea cu prisosință: am băut. Am băut ca să uit, am băut nu ca să găsesc răspunsurile, ci pentru a uita întrebările. Nu-mi plăcea ce fac…beam cu ură față de mine, față de viață, față de Dan, față de paharul din fața mea. Tot ce doream era să mă trezesc altcineva sau să nu mă trezesc niciodată. Nu mai știam nici cine sunt, nici unde mă aflu…nu mă mai interesa Dan, Maria…nu mai exista nimeni pentru mine.
Nu știu cât am băut, sau până la ce oră…sau cât aș mai fi stat acolo dacă nu m-ar fi găsit într-un final Aly…speriată de faptul că nu m-a găsit nici la spital, nici acasă. Am iubit-o pentru că nu m-a disprețuit pentru ceea ce ajunsesem…pentru că m-a înțeles și pentru că m-a luat de acolo fără să spună nici un cuvânt și m-a dus acasă. În tot acest timp, în ochii ei am citit reproșul, dar nu disprețul; dezamăgirea, dar nu repulsia.
Maria avusese dreptate: am cedat până la urmă: trebuia s-o fac, nu ? – nu exista altă cale.
Am ajuns la spital a doua zi cu o jumătate de oră mai târziu decât îmi propusesem…toată familia Mariei era acolo, nici unul dintre prietenii săi apropiați nu lipsea…mi-am căutat un loc lângă Aly, vizibil marcată și ea de acest moment dificil pentru prietena noastră – m-am bucurat că nu a spus nimic despre seara trecută. Bineînțeles că Dan nu apăruse…nici nu mă așteptasem la altceva de fapt și m-am simțit ușurat că nu i-am povestit Mariei despre discuția dintre mine și el.
Nimeni nu dorea să vorbească în acele clipe…eram mult prea concentrați, mult prea absorbiți de gravitatea momentului…o asistentă ne-a spus la un moment dat că operația începuse. În sală nu se mai aflau de acum douăzeci de persoane diferite, ci un singur suflet, o singură voce care se înălța spre cer, cerându-i Divinității un singur lucru atât de viu în speranțele noastre: vindecarea Mariei…o singură dorință în mintea fiecăruia: aceea de a vedea din nou cel mai frumos zâmbet.
Deodată însă, s-a întâmplat ceva care ne-a făcut și pe mine și pe Aly, să ne cutremurăm: Dan era acolo. Aly nu știa nimic de discuția dintre mine și el, astfel încât nu înțelegea nimic…eu tresărisem pentru că nu mă așteptasem să-l văd acolo. Aș fi putut totuși să înțeleg dacă l-aș fi văzut oarecum îngrijorat… nu era însă absolut deloc marcat de acest moment, de atmosfera apăsătoare, de toți cei care veniseră s-o sprijine pe Maria… în nici un caz nu se afla acolo ca să-și exprime remușcările asupra comportamentului său. Nu avusese nici măcar minima decență să vină singur – împreună cu el se afla noua sa prietenă, o fată ștearsă, aceea pentru care provocase despărțirea de Maria…amândoi erau veseli, zâmbitori, nu conștientizau ce se întâmpla cu adevărat în acea sală și mai ales în cea alăturată, unde viitorul unei ființe pe care o cunoscuse și la care ținuse odată (sau cel puțin așa crezuse ea), era pus în pericol. Atitudinea lui ne sfida pe toți , era o profanare a acelui moment de solidaritate pentru o ființă dragă, a acelei rugăciuni colective care avea în sala de așteptare cu ziduri albe.
Văzându-ne pe mine și pe Aly, ne-a făcut semn…vorbea cu noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…ca și cum noi trei am fi fost vechi prieteni. Pentru un moment am crezut că își pierduse mințile, pentru că nu puteam înțelege un astfel de cinism…începuse să vorbească despre cu totul alte subiecte decât cel atât de important atunci…despre spot-urile la care lucra în acel moment, despre canicula din București…vorbea singur, repede, fără să-și dea seamă că alte lucruri contau în acel moment pentru noi; când și-a întrerupt pentru un moment tirada, l-am întrebat de ce venise acolo...era evident că situația Mariei nu se afla printre preocupările sale.
Răspunsul său a venit pentru mine ca o lovitură de tunet, menită să-mi arate adevăratele abisuri ale sufletului acestui om:
- Știi cum se spune… niciodată să nu ignori dorințele unui muribund…
Râdea, considerând că gluma lui poate fi amuzantă...călca în picioare ceea ce odată iubise, depășea orice limită a egoismului, a monstruozității, demonstra în fața tuturor cât de puțin suflet putea să aibă un tânăr…ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi zis dacă am fi avut dreptate în primele noastre presupuneri?
Aș fi vrut să-l pot lovi, să-l alung de acolo…să-i arunc în față monstruozitatea…să fac orice ca acea instanță a egoismului, a insensibilității să dispară pentru totdeauna din fața mea. Cât îl uram! A intervenit Aly, cu acea luciditate care nu o părăsea niciodată și în jurul căreia urma să-și construiască cariera de medic.
- Maria nu are nevoie de tine.
Tonul ei era rece, dur, nu admitea replică…Dan însă a continuat să-și joace cartea, cu același zâmbet pe buze pe care nu mai puteam să-l accept.
- Ea m-a chemat aici…o să fie extrem de supărată pe voi dacă mă alungați.
Aly a înțeles ce se întâmplase…m-a privit întrebător și cu o furie stăpânită, pe care numai eu am putut să o citesc în ochii ei: de ce naibii l-am chemat aici? Nici eu nu-mi dădeam seama.
De această dată, m-am apropiat de Dan…nu, nu l-am lovit: am reușit să-mi controlez această dorință: i-am repetat numai ceea ce spusese Aly:
- Maria nu are nevoie de tine. Pleacă!
A ridicat din umeri, ne-a privit disprețuitor, ca pe niște nebuni, persoane care nu mai au nici un contact cu realitatea și a plecat împreună cu prietena lui. Speram să fie pentru totdeauna.
La numai câteva minute, de grupul nostru s-au apropiat doctorul Ionescu și Liviu, abia ieșiți din salonul de operație; încordarea și tensiunea din cameră atinseseră în acel moment punctul culminant – urma să aflăm verdictul. L-am citit însă din zâmbetul fratelui lui Aly.
Operația reușise.


15 - EPILOG.


Am ieșit în sfârșit din clădirea facultății. Am ridicat privirea spre cerul albastru, pur, spre soarele care strălucea cu putere…am luat o gură de aer proaspăt și m-am simțit brusc o altă persoană, eliberat de toate problemele ultimei perioade..întocmai ca și cum m-aș fi născut pentru a doua oară.
Am plecat din mijlocul colegilor mei, colegi pe care deși îi salut în fiecare zi, deși comentăm împreună tot ce se întâmplă în jurul nostru, nu îi cunosc cu adevărat. Și nu m-am gândit niciodată la asta până azi.
Nu, n-am depus nici un strop de efort să fiu atent la cursul acela…ați ghicit. Nici nu m-a interesat. În mintea mea se petreceau alte reacții chimice, alte legături reveneau în atenția mea. Privind-o pe Maria, am retrăit tot anul trecut…toată durerea, toată furia, slăbiciunea de atunci, toată bucuria de la final. Totul se întâmplă dintr-un motiv anume…iar anul trecut, ca eu să-mi dau seama de…de ce? Nu știu, trebuie să mă gândesc.
E prima mea zi în calitate de șofer cu acte în regulă; sunt emoționat la gândul că astăzi voi avea primul meu contact cu străzile Bucureștiului de la volanul unei mașini…emoționat e puțin spus…poate chiar un strop speriat de noul meu statut..de noile limite și noile posibilități care apăreau. Nu aveam însă să fiu singur…lângă mine urmau să se găsească, ca întotdeauna, Maria și Aly, cele mai bune prietene pe care le-am avut vreodată…singurele persoane pe care le simt cu adevărat că reușesc să pătrundă în sufletul meu, singurele persoane cărora le cunosc viețile, aspirațiile, visele la fel de bine cum le cunosc și pe ale mele.
Au trecut două luni de la operația Mariei…a ieșit repeden din convalescență, iar tumoarea a fost distrusă definitiv…nu există nici un nor care să-i întunece bucuria de a trăi. Aly a renunțat și ea la stagiul în Franța – colegii ei care au plecat în primăvară au fost extrem de dezamăgiți la întoarcere. Acum dorește să fie cât mai aproape de prietenii ei de aici, de Maria și de mine, ceea ce nu poate decât să mă bucure enorm…
Nu știu de ce le iubesc…poate pentru că au fost mereu alături de mine…poate e ceva care se naște de la sine…o legătură creată de Dumnezeu pentru a uni mai multe persoane pe un singur drum, pentru a-i face mai puternici. Dar exact…nimeni nu știe de ce iubește…de ce ne iubim părinții, prietenii…de ce ne îndrăgostim…nu ne dăm seama, pur și simplu. Ãsta e mirajul relațiilor dintre oameni…
Datoria unui prieten este să te călăuzească..să aprindă lumina atunci când calea ta este cufundată în întuneric…nu este nevoie să-ți lași viața în mâinile lui..pentru că el te va ajuta să te descurci singur. Exact asta facem noi unul pentru celălalt.
Mi-am dat seama, în sfârșit, de semnificația evenimentelor de anul trecut.
Nu doresc să cunosc un milion de nume, un milion de fețe și de imagini construite din nimic; indiferent de câte avantaje mi-ar putea aduce acest lucru pe plan social – aș simți că nu cunosc de fapt pe nimeni.
Prefer să fiu alături de Maria și de Aly, despre care știu mai multe decât oricine altcineva, ale caror măști nu există pentru mine – e o realizare infinit mai înălțătoare.
Realizarea materială, poziția socială, puterea, sexul sunt valorile după care ne călăuzim noi astăzi. Mult mai important însă este să ai pe cineva care să-ți fie mereu alături, care să împartă cu tine și împlinirile și mai ales greutățile. Pentru acest lucru trebuie să le fiu recunoscător prietenelor mele.
De fapt, la asta se rezumă totul.