autor: florentina craciun
(fabyola)


VALENTINA


Eram singur. De multa vreme singur. Aveam patruzeci si doi de ani si inca nu stiam ca-i am! Intr-o zi a trebuit sa completez un formular. Nimic complicat, veti zice! Dar in clipa in care mi-a aparut in fata ochilor rubrica "varsta", mi-am dat seama ca nu am fost pus in situatia aceasta de cand aveam treizeci si doi de ani cand... mda ! Acum, dupa ce am ingropat acel trecut nu mai vreau nimic ! Dar tot trebuie sa completez formularul. Persoana de la ghiseu m-a privit indelung, nedumerita, gasind ca timpul acordat catorva randuri doar, este prelungit fara motivatie. Drept care, fixandu-ma cu un oarecare dispret mi-a smuls hartia din mana, a luat si pixul, care de altfel a si ramas la ea, si facand niste ochi mari, a pus intrebarea minune: varsta?... Nu stiam de
ce trebuia sa completez acele hartii doar pentru un plic. A, plicul? da, plicul venea de la Raristea, de la matusa mea. Chiar m-am mirat, de ce sa primesc eu un plic de la o matusa pe care nu o vazusem de vre-o douazeci de ani ?!
In fine, dupa zece minute grele, am bagat plicul in buzunar indoit. Oricum, imediat am uitata de el. Am intrat intr-o alimentara si am cumparat diferite produse de care aveam nevoie, m-am intalnit cu o colega, cu care am mers la o cafea, am trecut prin piata, fiind chiar in drumul meu de fiecare zi, si am ajuns acasa dupa ce am oprit un taxi pentru o doamna in varsta care tinea in mana doua sacose pline ochi.
In seara aceea am adormit rapid. Nici nu mai stiu daca s-a reparat linia tramvaiului 116, caruia ii numaram in fiecare noapte trecerea dus-intors pe la fereastra mea. Frecarea rotilor de sine muscau deodata si din sine si din
urechile mele. Am auzit telefonul, dar nu m-am dus sa raspund. eram obosit. La mine telefonul nu suna niciodata noaptea. Nu ca as fi anuntat pe oarecine sa nu sune nu, ci doar asa, ca atunci cand suna ziua raspund "artagos", asta e parerea secretarei mele Felicia. Am uitat sa va spun, eu sunt avocat si am deschis nu de mult un birou de avocatura.
Tim pul nu este cel mai bun asociat al meu. Este ireversibil. Trece oricum, asa cum a trecut, si nu am cum sa termin tot ce am inceput. Da, am mai omis sa va spun ca sunt scriitor. Este a doua mea natura. Nu as mai fi eu daca intr-o zi nu as mai scrie si gata. Scriu noaptea daca ziua nu dispun de o ora macar. La ce-mi foloseste? Pai, imi foloseste pentru ca pe langa marea mea dragoste pentru scris, mai e si aceea ca nu sunt singur, chiar daca sunt!
Toate personajele mele ma ametesc cu prezenta lor tumultuoasa si plina de farmec personal.
Toate diminetile mele au acelas ritual. Dupa ce ies de la dus merg direct in bucatarie unde imi pregatesc o cafea tare de tot. O savurez la propriu implicand si timpul neiertator reflectat de tic-tac-ul ceasului. Dar asta ma deranjeaza cel mai putin. Eu nefiind legat de ora in existenta mea zilnica. Imbracatul imi ia cel mai putin. Eu am un fizic sportiv si deci ma echipez rapid. Saltul pe trepte ma ajuta la recuperari de timp. Din momentul in care
sunt la volan incep sa devin eu, cel din toate zilele din afara casei.
Aceste randuri le-am dedicat unei intamplari foarte adevarate, un caz care parea pierdut pentru toti avocatii. Eu am avut privilegiul sa ma nasc intr-o zodie a norocului, zodie care nu-mi refuza nimic din ce imi doresc cu adevarat.
As vrea sa cred ca acum, inainte de a incepe aceasta mare si trista poveste, care nu este a mea, dar pentru care am aprobare sa o dezvalui cititorului, tu, care vrei sa
cunosti aceasta poveste de viata, sa gasesti nun loc comod sa te asezi pentru una-doua ore sau poate mai mult, sa ai langa tine "argumentele" care te pot detasa pentru acest timp de obligatiile cotidiene si sa te determine sa uiti de existenta aceasta efemera care isi va cere si de la tine drepturile lasandu-te candva fara grai! Eu nu vreau sa va inspaimant, cu toate acestea am constatat ca unele
vieti sunt tesute dupa modele stranii. Eu cand am luat acest caz, acum zece ani, toti colegii mei au incercat sa ma determine sa-l refuz spunandu-mi ca este un caz pierdut. Cel mai faimos avocat al vremii a fost nevoit sa-si recunoasca infrangerea, dupa care a disparut pentru totdeauna, si este drept ca nici astazi nu se stie nimic despre el. Eu nu am dat bir cu fugitii, am recunoscut public
ca este un caz aparte, dar din acel moment am inceput cea mai mare campanie de adunat dovezi in favoarea Valentinei. Nici nu vreau sa-mi amintesc toate greutatile prin care am trecut.Dar teribilismul specific varstei m-a determinat sa lupt, si mai ales sa iau lupta in serios.
Deci in iarna anului 1992, mai exact in luna februarie, pe un ger teribil, am ajuns la concluzia ca eu,
eram singurul din univers care puteam sa o ajut pe Valentina sa iasa din inchisoarea in care fusese aruncata pe nedrept pentru acuzatia de crima. Pedeapsa fusese crunta, douazeci de ani de inchisoare, fara a iesi la programele pentru detinuti, fara drept la studii, fara drept
la avocat sau vizite din partea familiei, fara nici-un drept !
La inceput am fost privit cu neincredere, cu zambete chiar, se faceau pariuri. Aveam treizecisidoi de ani si tineam in maini cel mai "greu" dosar al timpurilor. L-am strans atat la pieptul meu incat am simtit ca iau foc, imi ardeau obrajii si palmele. Dar nimic nu mai era la fel. Acum trebuia sa-mi demonstrez pana si mie competenta. Chiar de a doua zi am inceput sa studiez in modul cel mai serios posibil dosarul Valentinei, Am plecat spre penitenciar cu o incredere teribila in mine. Din acel moment raspundeam cu capul de viata, visurile, lacrimile, disperarea si sperantele Valentinei. Eu nu reusisem sa o vad vreodata. Acum trebuia sa fie chemata la vorbitor pentru a-mi povesti in cele mai mici detali toata intamplarea, asa cum a expus-o ea in timpul anchetei si a procesului. Ma asezasem pe bancheta de langa usa inalta pana in tavan. Era un frig groaznic care combinat cu mirosul specific acestor locuri iti amara viata! Nu am descoperit niciodata ce fel de oameni
sunt gardienii ! Cum reusesc ei sa-si petreaca o mare parte a vietii lor alaturi de detinutii pe care trebuie sa-i pazeasca ? Este ca si cum ar ispasi si ei aceeasi pedeapsa, dar de mai multe ori. Am constatat oricum ca este o meserie deformatoare. Este suficient sa ajungi la poarta inchisorii si toata viata ta de pana atunci se schimba automat de nu te mai recunosti nici tu. Daca ai un spirit supersensibil, renunti, orice ar fi si nu te mai intorci.
Doi detinuti se luasera la bataie din nustiu ce motive. Toti vizitatorii se ridicasera inspaimantati in picioare si o luara la fuga catre pereti trecand cu greutate printre mesele si banchetele care erau fixate zdravan de podea. Eu am ramas la locul meu deoarece nu ma simt niciodata in pericol. Si apoi am o pregatire fizica
bine intretinuta care adaugata la in altimea mea de 1,90 si 90 kg. iata ca nu am temeri. Ba chiar, pana sa vina gardianul de la cealalta usa, intrucat o batranica in incercarea ei de a se deplasa mai repede se impiedicase si cazuse, m-am simtit obligat sa intervin, astfel ca l-am insfacat pe unul din batausi de guler, l-am ridicat cat mai sus si apoi i l-am pus in brate gardianului care tocmai intra. Lucrurile au revenit la normal imediat si nu mica mi-a fost mirarea cand gardianul m-a atins pe umar spunandu-mi ca" dom'avocat v-am adus detinuta!
La inaltimea mea nu este bine sa te arunci pe jos deoarece devine greu sa te mai ridici.. Ar fi trebuie sa nu se fi intamplat nimic foarte deosebit, dar in fata ochilor mei statea impietrita parca pentru eternitate, o tanara femeie de numai treizeci de ani, de o frumusete ametitoare. Valentina era inalta, supla, niste ochi verzi ca frunzele primavara te sfredeleau in inima. Parul de un negru ireal, batea mai degraba in albastru cu irizari mov. Uniforma portocalie ii statea ca turnata...Am intins si eu mana catre ea. Am simtit o strangere de mana ferma, dura, si in acel moment mi-a trecut prin fata ochilor ca un flash toata viata mea de pana atunci, cu bune si rele asa cum
a fost ea! Dar tot atunci am avut certitudinea ca sunt pe un teren alunecos. Am realizat simplu, din acea strangere de mana ca Valentina a Ucis ! Era Vinovata! Ce voi face eu, cum voi merge mai departe, ce va trebui sa dovedesc?! Cred ca am tacut inmarmurit o buna bucata de vreme.
- S-a intamplat ceva? M-a intrebat ea ! Am privit-o
atent si prelung, dupa care i-am pus cea mai stupida intrebare:
- Tu l-ai ucis ? Raspunsul s-a infipt ca un pumnal.
- Da !
Facuse zece ani de inchisoare din cei douazeci. Poate o sa spuneti ca sunt nebun, dar vroiam cu toata fiinta mea sa o scot pe Valentina din inchisoare. Vroiam sa fie "nevinovata" sau macar sa o fi facut in legitima aparare. Nici eu nu mai gaseam cuvinte. Cu toate acestea, eu m-am ridicat si i-am spus ca plec dar voi reveni cat de curand. Valentina m-a privit ca pe o ciudatenie si a intins din nou o mana ferma catre mine. Avea un snurulet verde la incheietura mainii. Mi-a prins privirea si m-a asigurat ca este un "talisman". Singurul obiect "scump" care i-a mai ramas si care este doar al ei.
A venit gardianul si a luat-o. Mergea majestuos unduindu-si simplu si decent trupul. Comorile Valentinei erau ascunse adanc si imi trebuia timp sa le aduc la suprafata. Oare voi reusi?!...
Am ajuns intr-un tarziu acasa. Eram ravasit. Am umpluit paharul cu coniac l-am pus pe tava sclipitoare care adusese lumini multicolore reflectate de catre ea si luate de la toate firmele de peste drum. Peretii pareau impodobiti, era o feerie. Ma simteam atat de singur ! Simteam nevoia sa circul mult, sa-mi limpezesc gandurile, si pentru prima oara teama de necunoscut! Chipul Valentinei isi facuse loc in mintea mea. Maine voi cauta noi tactici de aparare. Vroiam sa depun dosarul pentru redesachiderea
procesului Valentinei. Ea nu stia inca. Desigur, vreau sa stiu si varianta ei. Planul meu de aparare deocamdata se axa pe ceea ce stiam din dosar. Ce dosar ! 114 file, 35 de declaratii diferite, 16 martori din care 4 si-au schimbat pe parcurs depozitia. Gurile rele spun ca acestia ar fi primit bani si asta i-a determinat sa uite de omenie. Unul din
patru, de necrezut dar adevarat, era ruda apropiata cu
Valentina ! La ce bun sa mai spun, ca nu era prezenta nic-o ruda la proces ! Ramasese singura inca de pe atunci...
Noaptea, se spune, este un bun sfetnic. O fi, dar pe mine m-au cuprins temerile de cand am realizat ca Valentina era vinovata, si peste acestea, ea era linistita, convinsa ca trebuie sa ispaseasca pedeapsa in intregime. Este greu sa lupti impotriva vointei cuiva ! Da, dar Valentina nu mai avea vointa. Ea sigur nu ma putea ajuta acum cu nimic. Poate dimpotriva. Ceva ce nu-mi convenea.
Au trecut doua saptamani grele. Am reusit sa adun cele mai multe probe la dosarul pentru redeschiderea procesului Valentinei. Cineva ii bagase in cap idei diverse, cum ca nu ar fi bine sa mai redeschida un proces, deoarece s-ar putea sa se aleaga cu cativa ani in plus la cat are. Din aceste motive, de cate ori ma duceam pe la ea, ma privea total neincrazatoare.
Acum,. ma simt si eu vinovat. Nu o mai pot privi ca pe o simpla clienta, si probabil ca si-a dat si ea seama. Exista ceva inexplicabil. Cand ma apropii de ea
chiar si daca este de partea cealalta a mesei, simt cum vibratiile noastre se contopesc si inafara de dorinta nebuna de a o avea in brate nu mai poate exista
nimic. Simte si ea la fel, deoarece ori de cate ori ma apropii peste masa care ne desparte, capata o rigiditate specifica temerilor. Desigur nu as pune-o niciodata intr-o situatie jenanta, numai ca imi este din ce in ce mai greu sa-mi stapanesc sentimentele ce ma ard la propriu. Cu o seara in urma am crezut ca o sa imi ia capul foc. Ardeam ca o torta. M-am uitat in oglinda si eram rosu ca un rac. Nu, nu aveam nimic, adica nu eram bolnav. Dar, va asigur eu, pentru ca acum stiu, dragostea doare ca dracu ! Cu toate acestea, nu as da aceste sentimente pe nimic. Nu cred ca o sa mai gasesc in tot drumul vietii mele atata
tumult de iubire. Nu am intrebat-o nimic, dar sunt sigur ca se afla in aceeasi situatie si ea. Sunt indragostit, dureros de indragostit. Suntem indragostiti, dureros de indragostiti ! Ne-am despartit in camera rece si impersonala unde se intalnesc detinutii cu vizitatorii. M-a privit intens din usa, nu a mai ramas nici-o particica a trupului meu
neatinsa de flacara din ochii ei. Un gardian mi-a deschis usa sa ies, ramasesem singur, nu am inteles ce vrea si in modul cel mai hazliu pentru el cred, i-am strans mana. Trecusem de masina mea destul de binisor, asa ca atunci cand un pusti striga disperat ca:
- Uite nene tiganul ceala fura de la matale !
au am realizat ca facusem o jumatate de kilometru spre oras. M-am intors desigur, nu puteam sa las masina acolo in camp, ne aflam in capitalism ce naiba ! Toti vor, si trebuie sa faca avere, asa ca...
Am terminat dosarul Valentinei in trei luni. Luni grele. Se obisnuise si ea cu ideea ca exista posibilitatea sa fie si altfel decat cum era. Nu indraznim inca sa ne facem sperante. Eu nu pot sa-i insuflu nimic. Cand sunt in prezenta ei devin cel mai veritabil tampit! Da, asa este, nu reusesc sa ma controlez deloc. Ma simt mai bine cand sunt departe de ea desi ma macina un dor nebun. Atunci cel putin sunt sigur ca nu o antrenez si pe ea in vre-o tampenie de-a mea. Astazi, am intins cateva hartii spre ea ca sa le semneze. M-am blocat tocmai pentru ca i-am atins mana. Catastrofa s-a declansat ca un fulger: Iute si iremediabil. Eu am angrenat dupa mine tot ce era pe masa, Valentina s-a ridicat sa ma ajute, la fel si ceilalti, pe jos cadeau si pe sus zburau numai hartii. Asa ca a fost o calamitate ! Mi-am adunat toate hartiile in dosar tremurand, aproape ca mi-au dat lacrimile, nu de jena ci de emotie, si am incercat sa par normal, adica, nu se intamplase mare lucru ! S-a facut oarece haz pe acolo, dar pentru a nu-i incuraja am devenit serios, indoielnic desigur, si am plecat pentru a nu mai fi nevoit sa explic nimic. Valentina mi-a trimis o privire fara seaman, prima de altfel de acest gen, dulce, calda, care ma chema ! Eram din nou in pericol, asa ca i-am facut un semn cu mana ca... "vin si maine" si gata, am iesit absolut repede.
Zilele in care astepti sa se intample ceva, macina cumplit nervii. Eu astept sa mi se aprobe repunerea dosarului pe rol. Nu indraznesc sa fac vre-un pronostic. Nu, nu mi-e teama, daca la asta va ganditi, dar speranta ca voi primi un ajutor divin exact in momentul cel mai acut nu ma paraseste. Am stangacii in dragoste, dar cand este vorba de vre-un caz, atunci atentia mea este focalizata fix acolo. Am o amica, avocata si ea, este la al treilea divort, al ei desigur, si obisnuieste sa spuna ca atunci cand ti-e frica de ceva, si daca se intampla in mod repetat, iti strangi umerii instinctiv, ii ghemuiesti adica. Si asta intamplandu-se de multe ori intr-o viata ajungi mai tarziu garbovit. Nu am verificat chestia stiintific, dar cred ca are dreptate. Eu de cand ma
ocup de procesul Valentinei, am uitat sa privesc inainte. Merg mai aplecat, mi se pare mie, si astept fiecare zi ca pe o posibila condamnare. A mea ! Pentru ca, de ce sa nu spun, catastrofa ar fi enorma. Nu numai Valentina ar fi condamnata, in aceste conditi, ci si eu.
Pe langa ca mi-as face mustrari de constiinta, m-as considera chiar vinovat. Eu am initiat totul. Dar basta ! nici nu vreau sa ma gandesc la aceasta catastrofa. Nu exista ocean in care sa incapa o asemenea durer ! Eu, deja nici nu as mai exista ! Adica, nu imi imaginez viata fara Valentina. ce as mai putea face fara ea?! Dar oare ar mai fi viata fara Valentina ?! Nu-mi pot imagina cum ar arata lumea fara ea !
Asa ca, mie nu-mi ramane decat sa fac bine si sa castig acest proces!.

Ma dor gandurile mele. Si nu vreau sa o las pe Valentin a sa-mi vada starea.
....

pagini din volumul " Valentina"