Lotrii se așezaseră în jurul starostelui lor, lacomi de a prinde primul vestea că vor călca iar poteci ademenitoare de bani și prăzi pentru cămara iernii.
- Remeteo, se adresă el morocănos celui căruia îi lăsase sub stăpânire mâna de hoți până la venirea sa. Puneți la adăpost merindele și bănetul. Plecăm dis-de-dimineață!
- La răscruci? întrebă Remetea, un bărbat ciolănos, întins parcă până la cer, cu membrele prinse-n pielea negricioasă ca niște crengi rămuroase.
- Nu! Lăsăm răscrucile! Mergem la mânăstiri...
- La mânăstiri? îl privi într-o parte Remetea, să vadă dacă nu cumva starostele lor nu s-a smintit, pe acolo pe unde l-au purtat pașii.
- Mergem la spovedit, Remeteo! se aprinse ca un vreasc mic într-un foc mare vocea pițigăiată a lui Bălosu.
- Drumurile nu mai au har de acum printre boieri, spuse starostele, privindu-i pe rând ca pentru a le cântări gândurile. S-au tras cu toții pe la conace, unde învârt ciubucele și meșteșugesc ghicitul în cahvele turcești. Știu și ei că nimic nu mai e sigur sub munte și în păduri pe o vreme ca asta. Cei ce n-au apucat să treacă înspre Dunăre în jos, nici nu o mai fac, așteaptă primăvara prin moșiile prietenilor de suflet, pe acolo pe unde i-a prins întorsura vremii. Așa că mergem la mânăstiri. A stat din fiert vinul călugăresc din poloboace. În clondirele gogonate ca niște cloști rubinii înfoiate lucesc afinatele, muratele, zmeuretul și socata de-ți taie vârful limbii ca hangerul voinicului. Brânza s-a odihnit în saramura leșioasă și acum e numai bună de feliat, parcă ai tăia dintr-o lună plină la revărsat de zori. Poate aducem și câțiva berbecuți și viței, cărora nu li s-a șters de pe bot ultimul strop de lapte supt din ugere. Așa că avem cu ce ierna, nu vă faceți griji! Am știre că au mai adus monahii niscaiva cărți de la sfântul munte, le spuse cu glas și mai scăzut Păliman, ca și cum i-ar fi fost teamă ca pădurea, fur înnăscut, mai dibaci și mai ager decât ei toți la un loc, să nu-i ia din zbor vorbele și să le plimbe până jos în valea înecată în fiertura neagră a nopții. Lucrături din argint , ferecate-n aur, unele din ele cu pietre bătute! Plecăm la revărsat!
Starostele le vorbea, dar îl urmărea cu privirea mai ales pe Remetea. El fusese omul cu care-și jucase sorțul la stăreția bandei de lotri. Își aducea și acum aminte de clipa când a trebuit să-l înfrunte. Când se ascunsese de poteri, după ce-l pierise pe Orheianu, dăduse într-un înserat de un ochi de poiană cu adunătura de lotri prăvălită spre somn la dulceața unor focuri de noapte. Nu întrebase nimic, intrase în mijlocul lor cu pasul hotărât, cu privirea lui grea, ca de plumb, ațintindu-i cu sclipiri reci, întunecate. Întrebase doar atât:
- Cine-i cel mai mare peste voi?
Se ridicase într-o rână Remetea, privind la el cu disprețul celui care se știe cu spatele apărat de tovarăși și spusese doar atât:
- Ce treabă ai cu el?
- Voiesc să știu dacă e vrednic să conducă prin codru cușmele astea pleoștite de somn...
La auzul unor vorbe batjocoritoare, de mirare pentru un om singur, fără braț de sprijin lângă el, Remetea se ridicase în picioare și se apropiase de Păliman, măsurându-i acum cu mai multă atenție statura și vorbele.
- Eu sunt starostele, spuse Remetea cu glas de crezare, după ecoul stârnit printre coroanele copacilor bătrâni.
- Dacă tu ești starostele, ar trebui musai să știi că spre voi se îndreaptă poteră orânduită, cu arme și cai de munte...
- Și, de ce mă rog, ar trebui să știe un staroste asemenea lucruri? îl încontră Remetea, apropiindu-se până la lumina ochilor lui Păliman.
Păreau, așa cum stăteau țintuiți în rășina galben-negricioasă a pământului, ca doi cerbi tineri ce se pregătesc să-și încolăcească coarnele puternice la luptă.
- Fiindcă un staroste nu doarme niciodată. Viața alor săi este legământ pentru el. De la revărsat de zori și până la amurg. El este tătânele lor. Și răspunde de viața lor până la moarte!
Lotrii fură treziți și mai vârtos din plutirea spre apele somnului de asemenea vorbe cu tâlcuri adânci, necunoscute lor până atunci. Ei crezuseră întotdeauna că starostele este doar cel care merge în fruntea lor ici și colo. Dintre ei se ridicase unul, Bălosu, și apropiindu-se îl întrebase pe Păliman:
- Se vede că știi cu de-amănuntul cum trebuie să fie un staroste. Te porți ca atare? Adică, ai trup de brad neplecat sub vântoasă, ai curaj de lup intrat între zăvozii stânei sau înțelepciunea șarpelui din ascunziș?
- Înțelepciunea v-am adus-o în pridvorul urechilor, prin tot ceea ce v-am spus până acum. Curaj am oleacă, din moment ce am bătut cu pas sigur rânduiala voastră. Cât despre braț și trup tare, aștept să-i ia cineva măsura, dacă s-o găsi vreunul vrednic!
Într-o haită, când încolțește sămânța de neorânduială, lupul dominant care-și vede amenințată supremația, atacă primul. Așa este și printre oameni. Ultimele cuvinte îl îndârjiră nespus pe Remetea, care se repezi ca un berbece în pieptul lui Păliman. Ciobanul stătu locului, ca o stâncă sub șuvoiul venit dinspre izvoare. Îl prinse de subsuori pe Remetea și îl azvârli, fulg pribegit de un vânt năprasnic, pe pământul ce transpirase parcă de iuțeala frământării lor. Lotrului i se păru că muntele cu tot cu brazii lui veșnici se răsturnase cu stâncile-i în jos, din clipă în clipă fiind primejdie ca din măruntaiele lui veșnice să se scurgă pe țarină toate bogățiile pe care din timpuri le ținea oblăduite în taină. Remetea se ridică mai aspru și mai pornit, și încercă să scoată hangerul arcuit sub dulama largă. Dar Păliman nu-i dădu răgaz. Îl zăgăzui cu mâna dreaptă în piept și cu stânga îl lovi aprig peste măsele, ca barosul lui Ipate pe șalele nicovalei. Remetea se prăvăli la pământ, și iar încercă să înalțe gând trufaș de luptă. Nu mai avu timp să îl termine. Păliman era deasupra lui și îl strângea în menghina brațelor. Ochii lui Remetea se aburiră, căpătând culorile vreascurilor aprinse ce le erau martori la luptă. Apoi Păliman scoase hangerul și îl propti pe jugulara bărbatului aproape năucit de strânsura cumplită. Se întoarse spre tovarăși și spuse:
- De azi încolo, starostele vostru nu mai este acest bărbat. Dacă găsiți vrednic pe un altul dintre voi, alegeți!
Lotrii se priveau unul pe altul, neștiind ce să îi răspundă. Doar Bălosu, rămas în picioare cât durase lupta, le zise alor lui:
- Rostul găsirii unui alt staroste printre noi, nu-l mai pricep! Străinul care ne-a călcat tabăra a dovedit că merită pe deplin să ne fie în frunte. E bărbat drept ca bradul, cu curaj de neânfrânt și cu înțelepciunea pe buze. Cum îți este numele?
- Păliman...răspunse scurt ciobanul.
- Atunci, continuă Bălosu, privindu-și tovarășii, Păliman să fie începând de azi starostele nostru.
Remetea se ridicase greu de la pământ privind pe sub geană de ură la tovarășii săi, dar știa că trebuie să le respecte hotărârea. De atunci, chiar dacă Păliman îl numise mâna lui dreaptă, prin gândurile lui Remetea răzbunarea își făcuse un culcuș cald, bântuindu-l în ceasurile lungi de noapte cu gânduri de o nouă mărire. Și Remetea aștepta clipa, când va redeveni starostele lotrilor de sub Toaca.
De aceea îl urmărise pe ascuns toată seara Păliman, să vadă dacă vorbele lui despre drumurile la mânăstiri erau sau nu prilej de poticnire pentru acesta. Fiindcă nu o dată el încercase să-i răstălmăcească vorbele, să nu i se supuie cu toată dorirea inimii, lăsând loc unei neâncrederi, ce se năștea ca un prunc nevinovat în mintea starostelui.
Îi fugiseră tocmai acum prin cheagurile minții clipele acelea când se înțelenise în banda de lotri, cu nebunie și curaj deschis, devenind unul dintre cei mai temuți furi din lungimea și lățimea Moldovei. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi plăcut să fie tot ciobanul sfios și tăcut, să se culce cu oile sale sub cărunta noapte de stele, să simtă la piept respirația caldă a Răsurei. Dar vremurile acelea trecuseră ca pleava treierată prin grâul curat al amintirilor.
Se culcă afară din peșteră, deși dinspre înălțimi începuse să se toarcă un vânticel meșteșugit. Dar pielea lui de cioban al cerului liber, culcat între țancurile peste care caprele de munte își scăpătau copitele ca niște comete căzătoare, mângâiau brațele frigului, cât ar fi fost acesta de mare. În schimb, lotrii săi se aciuiseră în pântecele peșterii, lângă un foc perpelitor, băgați unul în altul, parcă erau pisoi fătați și neduși în lume, cu ochii nedezlipiți spre lumina din afară.
Păliman însă nu dormea. Se gândea, așa cum făcea ori de câte ori pregătea o lovitură. Pentru el din clipa în care Răsura fusese coborâtă în măruntaiele Ocnei, Dumnezeu nu mai exista. Până atunci se întrebase mereu, acolo, pe tăpșanul de licurici sau în burta îngustă a stânii sale, dacă peste prapurele înstelat al cerului cineva are grijă de visele oamenilor. Ajunsese la un răspuns prielnic pentru un cioban simplu ca el. Dacă turmele au uger gras și sunt înfoiate în blană, cineva acolo sus negreșit are o tainică aplecare spre viața sa. Fusese mereu ocolit de haitele de lupani lacomi, ajunsese cu turmele sub spinarea staulului, înainte să-și coboare iarna broboada de fulgi peste creștetul golaș al muntelui. Nu îi pierise niciodată niciun miel, oricât de grea fusese fătarea. Și cu toate acestea el nu șoptise nicicând seara vreo rugăciune. Căci nu știa niciuna. Chiar dacă le auzise rostirea sub mângâierea maicii sale în prispa sfântă al copilăriei. Tătâne-său însă îl învățase rugăciunea ciobanului, cea mai puternică după fire. Înainte de culcare, Păliman făcea cu bâta-i noduroasă semnul sfintei cruci în mijlocul stânii, pe pământul răvășit de copitele turmelor sale. Și știa că stâna va fi păzită din cer. Apoi, până să sloboadă ochii somnului pe cărările de stele ale visului, mai făcea un semn tainic de cruce cu limba în cerul gurii. Așa știa că și el este apărat aici, pe pământ. Exista pentru Păliman, acolo, sus, o forță pe care nu și-o putea explica, dar care-l înfricoșa uneori, și care stătea ca un semn tainic peste turmele sale. Când Răsura îl părăsise, gândul despre nebănuita forță care-l apărase până atunci devenise uitare, nici măcar o slabă și deșirată amintire. Blestemase cerul, cu glasul lui gros ca de buhai, să nu mai ude haturile în veacul vecilor. Să se usuce de ploaie ugerul norilor, așa cum se uscase de lacrimi ochii lui triști. Blestemase stelele să pară doar niște găvane stinse peste nemărginirea veacurilor, cum stinsă era și speranța lui de a o mai revedea vreodată pe Răsura. Dar se temuse să blesteme forța aceea care-l înspăimânta, și care se găsea peste pragul norilor. Îi era teamă de ea, chiar și acum, când nu mai credea în ea. Îi era teamă chiar să-i pronunțe și numele veșnic. Deși uneori se întrebase: „de ce să-mi fie teamă de ceva, de care sunt sigur că nu există?”.
Dar de undeva, din rărunchii săi potopiți de durere, un glas lăuntric îi șoptea să nu pună gând de împotrivire asupra ceea ce nu știa, dacă există sau nu dincolo de cer.
Se jurase să nu aibă vis sub căpătâi până ce nu va reuși să aducă iar sub razele soarelui ochii Răsurii sale. Loviseră de două ori Ocna, dar stăpânirea pusese număr mare de flintași și arme osebite pentru a zăgăzui încercări de acest fel. Dar nu pentru suflete ca al Răsurii făcuse stăpânirea pogorământ de brațe tari în afundul Ocnei, ci pentru doi lotri vestiți, care de ani buni își vărsau duhoarea plămânilor sfârtecați de rugina frigului din adâncuri: Dăncuș și Rostomir. Banda lor fusese cea mai vestită din toată cuprinderea de suflete a Moldovei, dar tovarăși vicleni și oameni năimiți îi atrăseseră în cursă de moarte. De aceea stăpânirea își legase cu brațe multe și tari comoara pe care o ținea în adâncuri. Când Păliman vru să pornească din nou spre Ocna, se gândise că nu exista preț pe lume pentru tovarășii lui și nu se cădea să le pună singur capul sub ștreang, numai pentru visul lui de fericire stinsă. Așa că plecase singur, să mai încerce o dată calea de a scoate la legănarea brazilor trupul femeii iubite. Cunoștea în târgul Ieșilor pe niște actori ambulanți, pe care îi salvase o dată de la un mare necaz. Știa că an de an, odată cu legănarea toamnei înspre iarnă, ei se trăgeau în niște case mari, boierești, părăsite de proprietarul lor, care fugise cu tot ce scăpătase neamul lui până atunci după o grecoaică, spre Tesalonik. Și nu se mai întorsese de acolo. Nici viu, nici în patru scânduri de brad. Ei ar fi putut să-l ajute. „Măscăriile scenei, se gândea Păliman, sunt aidoma ca în lume și nu de puține ori când privești la sufletele ascunse sub măști de împrumut dintr-o astfel de reprezentație poți să juri că însăși viața prinde roșu în obraji și cuvânt de crezare prin ceea ce-și spun actorii aceia unul altuia”. Îl găsise pe Chiraleu, mai marele ipochimenilor actoricești ai trupei într-o crâșmă, încercând să uite de silnicia vieții de paiață, mereu pe drumuri și fără un ban în buzunar. Șuguise întâi cu el, spunându-i că a venit să-l tocmească între tovarășii lui, apoi îi povestise toată durerea ce o purta pe suflet ca o cruce de patimi nerostite, dar grele ca mormântul. Actorul se învoi la cuvântul său. Îl luă la casele mari, unde trupa sa își avea tabăra. Acolo, sub mână măiestrită, Chiraleu deveni popă mânăstiresc, iar Păliman deveni dascălul său fonfăit ce-i ținea glasurile la rugăciuni. Se uita starostele în oglinda din fața sa și nu se mai recunoștea sub peruca albă ca un nor de vară și cu mustețele pe oală, care-i dădeau o înfățișare cât de cât cuviincioasă și de crezare.
Pe timpurile acelea neâncheiate la poalele hainei, prin căptușeala căreia puteai strecura lesne o pungă cu galbeni, pentru a deschide uși și cărări pasului, sperau să găsească și ei calea, prin care să se poată scoborâ în Ocnă ca să-i simtă zbaterea de sare și singurătate. Reușiră, mai ales că pe acolo mai trecuseră și alte fețe bisericești, care să ogoaie suferința celor condamnați la orbirea sufletului pe veci. Pentru popi era dat ucaz de la stăpânire să le fie înlesnite rugăciunile acolo, sub buricul muntelui, la capul celor suferinzi. Când o zărise pe Răsura lui stând legată cu fiare tari de peretele stâncos, Păliman, cât era el de bărbat, simții o arsură mare la lingurică. Ca și cum cineva i-ar fi îndesat pe gât o otravă nemiloasă, lavă în torent, care-l mistuia cumplit. Nu trecuseră decât două luni, de când vorba boierului prefăcută și acoperită de minciunile iadului o coborâseră în spaima întunecimii. Se trăsese la față ca un liliac pământiu, ochii îi erau scufundați în orbite, ai fi zis că îi fuseseră smulși de doi corbi și acum vedea doar prin ferestrele sufletului. Când Păliman o strânse la piept, Răsura tresări și inima începu să-i bată nebunește, ca un foc plăpând ce se aprinde sub un mic amnar. Nu puteau vorbi prea multe, dar cât timp el o ținu lângă patrafirul părintelui arvunit din teatru, pentru ca acesta să rostească câteva rugăciuni, el îi putu șopti doar atât:
- O să îmi întorc sufletul ca pe o haină peticită și veche și o să-l arunc de pe Toaca înspre hăurile fără fund, dacă nu te-oi vedea iar sclipind în soare...!
Răsura îl privise cu niște ochi triști, ca și cum simțea că numai alinul se ascunde în spatele vorbelor lui, fiindcă amândoi știau că nicicând ea nu va mai bate cu pasul aerul tare al muntelui și nu va mai simți în suflet respirația de flori a poienelor.
- Eu nu voi mai ieși de aici niciodată, Pălimane. Așa să știi, niciodată! Nimeni nu a mai făcut-o până acum și nu o va putea face nici de acum înainte. Uite, cât a trecut de când m-au scufundat sub munte?
- Două luni, atât, două luni siluite doar...
- Vezi, și parcă mă aflu aici din pântecele maicii. Parcă nici nu m-am născut încă. Aici voi pieri ca o lacrimă uscată pe obrazul lui tătâne-meu.
Degeaba se uita Păliman jur-împrejur ca să scoată din brațul lui tare și din mintea cârmuită de vicleșug cale de scăpare pentru ființa lui dragă. Condamnații erau legați cu lanțuri grele de pereții reci și umezi ai bortelor, patrule îndublate măsurau cu pașii lor piatra de sub munte, iar sus, la ieșire, se afla o armată de lefegii înarmați ca pentru un război ce sta să respire prin lume. Ar fi putut hotărâ să se dea în vileag. Și-ar fi scos peruca bătrâniciosă și mustața coclită de lipiciuri măsluite și ar fi strigat cu glas tare: „Eu sunt Păliman, starostele lotrilor!” Dar știa că ar fi fost în zadar. În primul rând, l-ar fi primejduit de moarte pe Chiraleu și i-ar fi schimbat rolurile de prin praful orașelor cu uscăciunea gurii pe fundul ăsta de iad. Cât despre el, știa că stăpânirea pregătise în locul Ocnei ștreang negreșit de spânzurare. Și durerea Răsurei ar fi fost îndoită atunci, văzându-l țintuit în aprig arcan. Nu știa de ce, dar starostelui i se părea că din ungherele trase ale străfundului acela de moarte îl urmăreau ochii boierului Orheianu. Ochii aceia mari ca două stele roșii, sub strânsoarea brațului său, și mai apoi sub oglinda sfâșietoare a hangerului, ce-i luase acestuia ultimul gând de pe buze. I se părea că îl aude pe boier hohotind, râzându-și de el și de neputința lui de a scoate la lumină suflet drag. Păliman mai reuși, înainte ca tovarășul său să-i facă semn de plecare, să lege câteva vorbe meșteșugite și ademenitoare cu un slujbaș, căruia îi strecurase sub tunică o pungă cu galbeni.
- Ai grije de sufletul ăsta părăsit, îi spusese el, arătând-o pe Răsura. Tatăl ei mi-a fost om apropiat, ca un frate. Ai grijă să nu sufere mai mult decât poate duce...Este atât de tânără și nevinovată...!
Miluiră și alte trupuri căzute și când ieșiră la lărgime, departe de gura strunjită în munte a peșterii, Păliman urlă ca un lupan sub talpa lunii, plin de durerea pe care vederea Răsurii i-o ițise pe sub sângele-i ce fierbea acum ca un foc negru și înecăcios. Acum știa că orice ar fi făcut, chiar de ar fi fost să se nască a doua oară, tot nu ar mai fi putut să o scoată pe Răsura din amorțirea muntelui.
De aceea se hotărâse acum să jefuiască sfintele mânăstiri. Nu se mai gândea la ele ca la casa Celui Prea Înalt. Pentru el orice prilej de tâlhărie, era un semn că se mai poate răzbuna încă o dată pe viața, care-l lăsase pustiit de sentimente, golit de patimi, infirm de amintirile pe care sabia neiertătoare a sorții i le amputase ca pe ramurile unui arbore găunos. Încercase, din prima clipă de când le devenise staroste, să îndoaie sub dreptul lui cuvânt cerbicia de început a fraților. Să îi întoarcă cât de cât spre omenia zilei. Nu mai atacau, de când le era Păliman în frunte, decât boieri căftăniți, negustori puhavi și doldora de galbeni. Niciodată om simplu și umil. Mai mult, din agoniseala lor se hrăneau și megieșii din satele risipite pe colnice ca mărgelele unei mătănii de verdeață, Păliman trimițându-le la vreme hotărâtă merinde și bani de strânsură pentru viața lor necăjită. Acum auzise că monahii duc o viață îndestulată, fără grija luminii de mâine. De ce să nu ia ceva care i-ar putea scoate din strânsoarea iernii pe el și pe ai lui? Trecuse un an de când se coborâse sub munte să mai vadă ochii pe care i-a iubit ca pe lumina ce o aștepta în fiecare dimineață. Nu mai credea în nimeni și în nimic, decât în răzbunare, fiindcă prinsese vorbă, cu zile în urmă, când opriseră la moara lui Ojoc, că Răsura lui Ipate pierise sub glodul sărat, în Ocna potrivnică unei ființe plăpânde ca ea. S-ar fi dus să îngenuncheze la mormânt, să îi simtă prin năsălia rece bătăile inimii, să roage pământul să i-o dea înapoi, dar amenințarea poterei nu-l slăbea zi și noapte. Știa însă că timpul îl va aduce în genunchi la groapa ei, la ceas potrivit, și aștepta clipa asta ca pe o izbăvire.
Cu acest gând adormi Păliman, visându-se înconjurat de oglinzi fermecate și strălucitoare ce izvorau parcă din filele unor cărți aurite și argintate, ce se pogorau din vârful unui munte țesut cu mânăstiri.