Vezi soarele? E așa lumină... mi-e somn și mă dor ideile dar nu mă pot gândi la altceva în afară de tine. Vezi cerul? E așa albastru afară și parcă totuși nu e nuanța care trebuie. Nu îmi place albastrul ăsta! Toată senzația de siguranță pe care o am când sunt cu tine, dispare când nu ești aici. Parcă tot secretul nostru a fost dezvăluit și toți se uită la mine ca și cum aș fi făcut ceva indecent, ceva nepermis. Dar nu e permis sa fii fericit? La dracu! De ce nu? De ce toată lumea crede că pentru a fi fericit ai nevoie de un motiv? Eh eu nu am nevoie de niciun motiv! Sunt fericită pentru că e toamnă. Și pentru că plouă. Și pentru că bate vantul și frunzele cad ușor, ca niște fulgi de nea murdari. Nu-i așa că suntem niște nenorociți noi toți? Ne uităm la natură cum moare și o privim îngâmfați șoptindu-i în gând „eu nu mor, ca tine! Eu îmi continui existența mizeră! Eu nu ma renasc la primăvară, eu o duc așa toată iarna, să mă spăl în zăpadă de toate păcatele și să mă murdaresc la vară cu altele. Eu nu mor, eu continui să trăiesc în nefericire!” Toate astea le gândesc eu acum când ești departe. De ce ești departe? Mă simt aiurea. Daca ai fi lângă mine, probabil că mi-ai spune că sunt paranoică și asta m-ar face să zâmbesc și să te sărut. Poate că dacă ai fi aici m-ai lua în brațe și ți-aș simți parfumul de fericire și m-aș ridica în al paisprezecelea cer, de iubire, de neștiința câ ești doar un vis și că până la urmă se va termina la fel, tu vei pleca și eu voi rămâne singură cu natura care dispare, natura care ma privește plină de importanța în timp ce moare.